Când Președintele e forțat să cedeze, întreaga Românie e umilită
Președintele României este, în aceste zile, ținta unui asalt concertat, menit să-l constrângă să promulge „Legea Vexler”, în pofida pericolului evident pe care acest act cu tentă stalinistă îl reprezintă pentru drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor.
Agenți de influență și instrumente mediatice coordonate de „pompierul-incendiator” Silviu Vexler au lansat o campanie agresivă, formulând pretenții ultimative la adresa președintelui Nicușor Dan, cerându-i să abandoneze orice obiecție și să semneze legea în forma dictată de inițiator. În caz contrar, grupul de presiune avertizează că relațiile statului român cu reprezentanții comunității evreiești s-ar putea degrada la un nivel fără precedent.
Este inadmisibil – și pentru orice român ar trebui să fie revoltător – ca șeful statului, oricum s-ar numi, să fie supus unor astfel de presiuni și amenințări, venite din afara cadrului constituțional. Nu este vorba doar de o ofensă personală la adresa președintelui în funcție, ci de un act de desconsiderare la adresa statului român însuși.
Este imposibil și impardonabil să ignorăm impertinența cu care personaje private ori figuri publice își arogă dreptul de a lansa ultimatumuri și de a dicta direcția unei decizii prezidențiale. Tăcerea în fața acestei situații echivalează cu o capitulare în fața unei rețele internaționale de influență și cu o abandonare a interesului național. Dincolo de persoana care ocupă, vremelnic, funcția prezidențială, președintele României este instituția fundamentală care ne reprezintă pe fiecare dintre noi. A-l intimida, înseamnă a sfida întreaga națiune.
Tentativa deputatului Vexler de a oficializa ideea unui fenomen antisemit extins în societatea românească este un demers profund iresponsabil și periculos. Împreună cu un grup de acțiune extrem de activ, liderul Federației Comunităților Evreiești din România repetă obsesiv teza unei amenințări extremiste omniprezente, fără a oferi dovezi clare sau convingătoare.
În realitate, simpla invocare a antisemitismului, în lipsa unor situații concrete și documentate, nu doar că deturnează sensul luptei împotriva discriminării, ci riscă să devină, ea însăși, un mijloc de presiune ideologică. În contextul actual, evocarea repetitivă a unui pericol difuz, nedemonstrat, devine un act de instrumentalizare politică a memoriei istorice.
Mai mult, în lumea de azi, simpla evocare a conceptului de antisemitism este o dovadă de abordare ideologică depășită de vremuri.
Să ne amintim că Declarația Universală a Drepturilor Omului – adoptată în 1948 – afirmă explicit în articolul 1 că: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de altele în spiritul fraternității.” Aceste principii nu pot fi apărate prin legi construite pe noțiuni ambigue, interpretabile și profund ideologizate. Cum nici nu pot fi puse exclusiv în dreptul unei națiuni sau a alteia. Orice acțiune împotriva unei persoane pe motive de apartenență etnică este condamnabilă, indiferent din care națiune face parte acea persoană. Pentru că înainte de a fi parte a unui neam, un om este un om.
Dacă într-adevăr intenția ar fi fost protejarea unor eventuale victime ale urii sau discriminării, textul legii ar fi trebuit să fie clar, concret și – esențial – de aplicabilitate generală, nu să introducă privilegii mascate ori tabuuri istorico-culturale.
În schimb, Legea Vexler instituie un regim de control sever asupra discursului public, cu accente care reamintesc de „obsedantul deceniu” – anii ’50 ai secolului trecut –, când libertatea de opinie era considerată infracțiune, iar justiția se făcea după criterii ideologice. Se reactivează, practic, întregul arsenal de represiune: delictul de opinie, interpretarea arbitrară a probelor, prezumția de vinovăție și teroarea simbolică a „corectitudinii” impuse cu forța.
Ce apără, de fapt, acești agenți de influență? O lege care împuternicește procurorii să se erijeze în arbitri ai moralității, critici ai istoriei și cenzori ai culturii. Un instrument care poate fi folosit pentru a restrânge libertatea academică, editorială și chiar educațională, sub pretextul luptei împotriva urii.
În calitate de cetățean român, europarlamentar și lider de partid, fac un apel ferm către toți politicienii cu simțul răspunderii, către directorii de opinie și reprezentanții societății civile, să susțină public dreptul constituțional al președintelui României de a solicita reexaminarea unei legi profund nocive, anacronice și inepte din punct de vedere juridic.
Este momentul să reafirmăm, fără echivoc, că România nu este un stat de mâna a doua, iar deciziile Președintelui nu pot fi dictate de presiuni externe sau grupuri de influență, indiferent de natura lor. Datoria noastră este să apărăm nu doar prerogativele unei instituții, ci și demnitatea noastră ca națiune suverană.