În căutarea unui miracol: Roșu de Humor

Pe plaiurile bucovinene, la câțiva kilometri de orașul Gura Humorului, se află una dintre splendidele mânăstiri medievale care au făcut din aceste meleaguri un reper de spi­ritualitate pentru întreaga lume: Mânăstirea Hu­mor. Ea farmecă, înainte de toate, prin frescele care îi împodobesc zidurile exterioare și interiorul, ase­meni celorlalte biserici-minune, Voroneț, Ar­bore, Moldovița, Sucevița și Probota. Dar Mânăs­tirea Hu­mor are în plus ceva special: roșul unic, care domină, ca o purpură, pictura murală. O minune artistică, pentru care Humorul a fost în­scris în patrimoniul UNESCO. Ca și în cazul „al­bastrului de Voroneț”, compoziția „roșului de Humor” ră­mâne un mister, iar zugravul care l-a făcut, un nume fără chip și fără altă biografie decât cea dată de opera lui.

Fereastra

La început s-a auzit un fâșâit pe zăpadă, ca o părere. Apoi pași apăsați, scârțâind în stratul gros de zăpadă. Călcăturile erau însoțite de respirația sacadată a unui băr­bat. Cine știe de unde bătea dru­mul până aici? Întunericul beznă se decupa într-un singur loc: o fereastră de lumină pâlpâi­toare. Ză­pada a scârțâit încă de două, trei ori, apoi bărbatul a ajuns în dreptul ei. S-a deschis și închis o ușă. Noaptea a fost tăia­tă pe lung de o fâșie de lumină cât un stat de om. Și din nou liniște. Pădurile, de jur-împrejur, încremenite de ger, nu scoteau nici un freamăt. Cerul, negru și opac, nu te lăsa nici măcar să presupui că există luna și stelele. Fereastra lumi­nată de-un sfeșnic era singurul semn de viață. Stra­niu și acela, întrucât pata de lumină părea agățată în gol. N-ai fi bănuit că aparține unei biserici. Dincolo de ușă, aceeași liniște. Dar mai multor ochi li se arăta deslușit cel care venise. Erau ochii tuturor sfinților pictați pe pereții înalți ai lăcașului. Blânzi, senini, mângâietori. Așa cum îi zugrăvise, luni de-a rândul, chiar el, bărbatul întors acum printre ei. Le-a răspuns din privire, ca de obicei. Nu vorbea niciodată. Dar sfinții n-aveau nevoie de cuvintele lui ca să-i afle sufletul. Știau că este dintre aceia, rari, care prefac zidurile în sfinte moaște, prin pute­rea penelului.

Bărbatul își scosese căciula plină de omăt, încă înainte de a intra, iar acum își scutura cu ea zăpada proaspătă de pe haine. Apoi și-a lepădat cele două traiste, ale căror baiere erau încrucișate peste piept. Ducea în ele toată averea, tot ce ținea de meșteșugul lui, pensule și vopsele. Nimic de mâncare sau de băut. Cât stătea închis în biserică să picteze, nu mânca și nu bea nimic. Zile, ba chiar săptămâni întregi. Iar din gura lui nu scăpa nici o vorbă, dacă ar fi îndrăznit ci­neva să-l ispitească. Dar nu-l îndemna nimeni la vorbit, pentru că toți îi cunoșteau legămân­tul. Doar de aceea îi și spuneau „Mutu”. Pro­babil că nici nu-i mai știau adevăratul nume, cel pe care și-l lăsa pe frescă: „Toma, zugrav de Suceava”.

Începea a se crăpa de ziuă, iar lumânarea din fereastră să-și piardă din părelnica putere asupra întunericului. Aerul devenea din negru-tăciune gri-lăptos, apoi alb-murdar și urma s-ajungă, fără-ndoială, alb-cețos, dacă norii ar fi continuat să stea îngrămădiți pe cer, ori de-a dreptul strălucitor, dacă Dumnezeu rânduia soare în acest ceas al iernii. Cu mișcări încete dar sigure, omul scoase din straiță câteva culori pe care le înșiră pe o firidă a bisericii. Luă doar una dintre ele și o puse, ca s-o prepare, într-o ulcică largă, de lut. Atinsă de lumina firavă din fereastra bisericii, cu­loa­rea se-aprinse, se făcu strălucitoare și roșie pre­cum purpura, luminând biserica asemenea unui foc. I s-a spus „roșu de Humor”, dar nimeni n-a știut, niciodată, care era taina acelui licăr de purpură imperială, care a făcut ca biserica pictată de Toma Zugravul să fie inclusă printre cele mai frumoase creații ale geniului omenesc.

Pereții vii

Pentru Dumnezeu, veacurile nu înseamnă nici măcar cât ai clipi o dată din ochi. Pentru El este mereu azi. Dacă am fi asemeni Lui, ni s-ar lăsa pleoapele peste o întâmplare de acum cinci secole, iar când le-am ridica, am vedea același loc, dar cum este el astăzi.

Am intrat în curtea Mânăstirii Humor cu un gol în stomac. N-am mai fost aici niciodată, dar am un acut sentiment de acasă. N-am scris niciodată despre ea, pentru că n-am știut cum aș putea prinde în cuvinte emoția pe care o simți, dacă îți lași inima să asculte. Nici acum, când pășesc pe aleea care dă roată bisericii, nu sunt convins că voi reuși să trans­mit neliniștea care mă biruie sub asaltul vieții care emană din zidurile ei atât de frumos pictate. În fresca aceasta și-a pus zugravul Toma de la Sucea­va toată credința, toată dragostea și toată nădejdea lui, în anul 1535. Și s-a întrecut pe sine. Imaginile așternute pe pereți nu sunt simple reprezentări ale unor persoane sfinte, ci viață veșnică. Cum va fi fă­cut asta? Maica Ana, ghidul mânăstirii, mă lămu­rește: „Omul se sfințește făcându-se vas al lui Hris­tos. Când are sufletul curat, Hristos îl locuiește. Și tot ce iese din mâna lui e atins de divinitate”.

În curte e o liniște plină de prevestiri. E miezul iernii, dar copacii stau să înflorească, din pricina vremii prea calde. Abia de mai rezistă, ici-colo, câteva pete de zăpadă care acoperă firele crude de iarbă. Nici picior de turist. Sin­gur, dau târcoale sfântului lăcaș. Mă adân­cesc în fresca plină de tonuri de roșu: roșu cărămiziu, roșu sângeriu, roșu stins, roșu aprins, roșu venețian, nobil și greu, roșu rubiniu… „Roșu de Humor”. Nimeni, nicio­dată, n-a mai izbutit o asemenea cu­loare. Este echivalentul „Albastrului de Voroneț”, care face gloria Bucovinei, la o azvârlitură de băț de Humor.

Amușinez, ca pentru a trece dincolo de ce pot vedea, ca pentru a distinge nuanța de fum de cățuie, de cea de fum de lu­mâ­nare, și pentru a plonja, astfel, într-o po­veste nespusă și nescrisă a acestui tărâm al miracolelor.

Maica Ana, cu ținuta ei pe jumătate ma­iestuoasă, pe jumătate smerită, mă poar­­tă din pictură în pictură, ca pe un itinerar inițiatic. Aici, Sfântul Pavel ne arată un papirus cu vorbe de duh, dincolo, mâna lui Dumnezeu ține sufletele drep­ților, într-o parte a bisericii se află înșirați sfinții militari, puternici, curajoși, în­zăuați, călări sau per pedes, bine înarmați; în cealaltă parte, îmi atrag atenția scenele din viața Maicii Domnului… Totul după tipic, în duh bizantin, în culori bine alese, care fac ochiul să alunece pe ele cu ușu­rință și să prindă esențialul. Ce mai con­tează dimen­siu­nea și forma bisericii, anii de construc­ție și de restaurare, daniile dom­nitorilor și alte atâtea amănunte care fac istoria aces­tei biserici și, prin ea, a Moldovei de Sus? Toate se topesc în splen­­doarea ei… Mă o­presc o clipă doar în fața unei deschizături înguste din zid, aflată deasupra încăperii mormintelor. Prin ea se trecea, pe o scară, în tainița mâ­năstirii, aflată la etaj, și în care se ascun­deau odoarele bisericii la vreme de pri­mejdie. Pe vremuri, intrarea în tainiță era acoperită de o piatră, azi, este semnalată de o ușă îngustă de lemn.

Gropnița mânăstirii închide în ea osemintele nobililor ei ctitori: marele logofăt Toader și soția sa, Anastasia, episcopul Eftimie al Rădăuților (1558-1561) și logofătul Solomon. Rugăciunile pen­tru toți acești binefăcători ai mânăstirii sunt neîn­cetate de sute de ani.

Iconostasul bisericii este, la rândul lui, o biju­terie veche, aristocratică. O dantelărie în lemn aurit și lustruit de trecerea timpului, care închide în ea alte chipuri sfinte, pictate ceva mai târziu, în se­colul al XVI-lea. La sfârșit, maica Ana îmi dez­văluie vechimea a două mari icoane, dispuse de-a dreapta și de-a stânga catapetesmei, săvârșite în secolul al XVI-lea, tot de Zugravul Toma de la Suceava, „Mutul”, înălțat, și el, printre sfinți. Truda lui minunată este onorată astăzi cum se cuvine, căci, în ultimele șaisprezece veri, o echipă de spe­cialiști a curățat și a restaurat pictura în mod exem­plar, dând sfântului lăcaș o și mai mare strălucire.

Marii voievozi

Mânăstirea este și azi vegheată de duhurile ma­rilor voievozi moldoveni Alexandru cel Bun, Ște­fan cel Mare, Petru Rareș și Vasile Lupu. Toți patru au iubit-o, au înzestrat-o și au ocrotit-o. Portretele a doi dintre ei s-au păstrat aici. Petru Rareș este înfățișat într-un tablou votiv, în pronaos, cum îi dă­ruiește Mântuitorului nostru Iisus Hristos biserica, prin mijlocirea Mai­cii Sale. Tânărul domn moldo­vean se află în adorație, pare răpit la cer.

Ștefan cel Mare este înfățișat în­tr-un Tetraevan­gheliar pe care l-a co­piat caligraful său personal, Ni­co­dim, călugăr la Mânăstirea Putna, și pe care l-a dăruit mânăstirii în anul 1483. Pe una dintre paginile căr­ții se află o miniatură în care Ște­fan cel Mare îi oferă Tetraevan­ghe­liarul Fecioarei Maria, care îl ține în brațe pe pruncul Iisus. Maicile de la mânăstire spun că acesta este „unicul portret au­ten­tic al lui Ște­fan cel Mare și Sfânt”.

De pe urma lui Vasile Lupu a ră­mas un turn de supraveghere înalt și pătrățos, construit în 1641, ca parte a zidului de apărare din jurul mâ­năs­tirii, azi dispărut. Vreau să văd din vârful turnului mânăs­tirea și sa­tul care o înconjoară și care îi poartă numele. Urcușul e greu, pe o scară abruptă, lungă și îngustă, cu multe coturi. O scară doar pentru îngeri, du­huri fără trup. Dar priveliștea me­rită efortul. O pace adâncă plutește peste dealurile și pădurile care vă­luresc ori­zontul. Soarele transformă ceața într-o aură care înveșmân­tea­ză biserica, ase­menea unui sfânt. E liniște, liniște deplină. Și o bucurie, de nu știu unde, mă cuprinde.

Nu doar biserica, ci și locul e sfânt. Înainte de această ctitorie, pe aceeași pajiște fusese un schit din lemn, căci Humorul era vatră mo­na­hicească veche. Ce credință tare au avut oamenii din această parte de lume, încât de fiecare dată când li s-a prăbușit o biserică, au înălțat alta, mai trainică și mai frumoasă, dintre care ulti­ma, iată, a răzbit vea­curile până la noi!

Minuni

O întreb pe maica Ana dacă s-au pe­tre­cut și minuni de-a lungul timpului în Mânăstirea Humor. Mă privește cu licăr în ochi și cu un vag zâmbet în colțul gurii. „Nu știu să vă împărtășesc astfel de taine, căci eu sunt de puțină vreme aici, doar de 25 de ani” – spune, cu glas mic, ca un fel de scuză. Tac și îi dau oare­cum dreptate. Timpul călugărului se măsoară altfel, iar ce ni se pare nouă miracol este pentru monahi firescul de zi cu zi.

„După mine, totuși am trăit o mi­nune mare de la Dumnezeu: am reușit ca obște să scoatem la lu­mi­nă nemai­pomenita pictură murală a lui Toma Zu­gra­vul. Acum e limpede și vie, des­povărată de stra­tu­rile de fum și praf care au acoperit-o atâtea vea­curi. Și când o privești, te duce în cea­laltă parte a lu­mii, cea veș­nică. Or, pentru un cre­din­cios care par­ticipă la sluj­bele noastre sau intră în bi­se­rică, fie numai ca să se în­chine, în trecere, acest lucru e mira­culos”, adaugă maica Ana.

În satul Mânăstirea Hu­mo­rului sunt, totuși, multe povești despre minunile care li s-au întâmplat unor oameni care s-au rugat la icoanele îm­părătești din bi­serică. Sunt cunoscuți creș­tini care au fost izbăviți din boli incurabile; femei care nu puteau rămâne însărci­nate și au căpătat prunci du­pă ce au participat la 40 de Liturghii în biserica mânăs­tirii; țărani care și-au primit peste noapte bunurile furate, pentru că au în­genun­cheat dinaintea altarului de la Humor… Însă nu vei afla amănunte și nume nici după mari insistențe, pentru că toate aceastea sunt consi­de­rate fapte de taină, iar țăranii se tem că dez­vălui­rea lor ar putea ridica harul de la ei. Ei cred, dim­preună cu maicile și părinții de la Humor, că noi, creștinii, nu avem nevoie să cerem sem­ne și minuni lui Dumnezeu, ci doar să credem în El și în puterea pe care și-o arată prin sfinții Lui, iar atunci nimic nu mai este imposibil. „Pentru că nu sun­tem noi vred­nici de mi­nu­nile lui Dumnezeu, dar mare e mila Lui!”. „Toate icoanele sunt făcătoare de minuni, dacă nu vezi în ele un simplu de­sen, ci persoana sfântă pe care o re­pre­zintă”, îmi spune șoptit, cu ochii în pă­mânt, o femeie pe nume Maria, care până s-o întreb de miracole, mă trăgea veselă de mânecă, să-i cumpăr iile cusute în casă, pe care le vinde la câțiva pași de mânăstire. Cu toate astea, însăși maica sta­reță a Mâ­năs­tirii Humor, Paraschiva Solo­han, a dez­văluit cândva, unui ziar al Bise­ricii, că „cele patru icoane împărătești din catape­teas­mă sunt făcă­toare de minuni”. Din pă­cate, maica sta­reță este acum plecată și nu pot afla mai mul­te despre icoanele sfinte de la Humor.

Înapoi

Când ies pe poarta mânăstirii, îmi pare că aura ei mă urmează. Oamenii, dealurile, animalele, clădirile, copacii par desprinși din fresca bisericii. Ceva curat și cuminte văd în tot lucrul și în toată făptura. Un duh bun ne îmbracă pe toți, localnici sau pele­rini, și ne însoțește atât de departe, cât sun­tem în stare să ținem minte că la Humor ne-am împărtășit de o minune: existența unei case a lui Dumnezeu. Și oriunde am merge și oricâte minuni am mai cunoaște, aceasta rămâne unică și ne va chema me­reu înapoi, cu un dor niciodată stins. Un dor pe care depărtarea ți-l întreține și pe care apropierea de mânăstire nu ți-l osto­iește, căci nu e din lumea aceasta. Și nu e pentru lumea aceasta.

Pe scurt

* În actualul sat Mânăstirea Hu­morului a existat încă din secolul al XIII-lea un schit de călugări, cu o bi­serică din lemn. În jurul anului 1400, la porunca lui Alexandru cel Bun, biserica din lemn, ruinată, a fost înlocuită de una din piatră.

* La începutul secolului al XVI-lea, și această biserică era distrusă, probabil de o năvălire bar­bară.

* Mânăstirea Humor care este până astăzi în picioare a fost construită în anii 1528-1530, la mică distanță de vechea ctitorie, din porunca domnitorului Petru Rareș.

* Ea poartă hramurile Adormirea Maicii Domnului (15 august) și Sfântul Mucenic Gheor­­ghe (23 aprilie).

* În ansamblul mânăstiresc mai există două monumente istorice, pe lângă biserică: Turnul clopotniță (sec. XIX) și Turnul de apă­rare al lui Vasile Lupu (1641).

* În anul 1993, UNESCO a inclus biserica Mânăstirii Hu­mor, împreună cu alte șapte bi­serici din nordul Moldovei (Ar­bore, Pătrăuți, Moldovița, Pro­bota, „Sf. Ioan cel Nou” din Su­ceava, Sucevița și Voroneț), pe lista patrimoniului cultural mondial, în grupul Bisericile pictate din nordul Moldovei.

____________

* Text apărut inițial în Formula As, nr. 1405, din 20 – 27 Februarie 2020