Un centru de date mamut va înghiți 30 de milioane de litri din apa Dunării, în fiecare zi, la Cernavodă. Pînă la 80% din apa folosită pentru răcire poate fi evaporată.
Proiectul este de aproape 19 ori mai mare decît cel de la Luna, din județul Cluj, care a stîrnit déjà scandal.
Proiectul promite locuri de muncă bine plătite, tehnologie de vîrf și un loc pentru România pe harta digitală a Europei.
Pe de altă parte, presupune o presiune uriașă pe o resursă de apă aflată deja în cea mai gravă criză din ultimii patruzeci de ani. România vrea să joace mare. Dar cu ce preț?
Întrebări fără răspuns
La Luna, în județul Cluj, un centru de date de 80 MW a iscat întrebări fără răspuns și proteste. Partidul Acțiunea Conservatoare (ACT), pe care îl conduc, a cerut public oprirea lucrărilor pînă la clarificarea consumului de apă.
Acum, statul român pregătește, pe malul Dunării, un proiect de nouăsprezece ori mai mare.
Black Sea AI Gigafactory va avea o putere instalată de pînă la 1.500 MW, față de cei 80 MW de la Luna. Un calcul simplu arată raportul: 1.500 împărțit la 80 înseamnă aproape 19 ori mai mult.
Dacă centrul de la Luna a produs deja controverse și îngrijorare, pe fondul lipsei de transparență, ce ar trebui să simțim în fața unui proiect gigant, plasat chiar lîngă singura centrală nucleară a României? Mai ales în contextul în care Dunărea a atins cel mai scăzut debit din ultimii patruzeci de ani.
Black Sea AI Gigafactory a fost anunțat oficial în vara anului trecut, cînd România a depus o scrisoare de intenție prin inițiativa europeană InvestAI.
Ideea a fost reluată și formalizată în noiembrie 2025, printr-un memorandum de guvern care a pus Ministerul Energiei la conducerea proiectului, cu sprijinul Ministerului Finanțelor și al Autorității pentru Digitalizarea României.
Pe 15 aprilie 2026 a fost lansată oficial procedura de selecție a unui lider de consorțiu, cu termen de depunere pînă pe 14 iunie 2026.
Guvernul susține că are nevoie de acest proiect din mai multe motive. Primul e geopolitic: Uniunea Europeană vrea șapte gigafabrici AI pe continent, ca să nu rămînă complet dependentă de infrastructura americană și chineză de calcul.
Al doilea e regional: autoritățile promit acces la infrastructură pentru Republica Moldova, Ucraina, Turcia și Serbia, sub eticheta unui hub al Mării Negre.
Al treilea e economic: guvernul vorbește despre locuri de muncă specializate, venituri fiscale și poziționare strategică.
Al patrulea e academic: universitățile și institutele de cercetare românești ar urma să primească acces la resurse de calcul avansate.
Stadiul proiectului rămîne, totuși, incert. Autoritățile nu au ales încă un lider de consorțiu.
Ministerul Finanțelor a anunțat că firme din opt țări, din Europa, America de Nord, Orientul Mijlociu și Asia, și-au manifestat interesul. Niciun nume nu a fost făcut public.
Nu știm cine sînt companiile, nu știm cîtă putere financiară au, nu știm ce garanții oferă.
Singurul indiciu concret vine chiar de la ministrul Energiei, Bogdan Ivan, care a recunoscut că a discutat proiectul cu Eric Trump, șeful Trump Organization și fiul președintelui American Donald Trump, la Forumul Economic de la Davos.
Ivan a lăsat să se înțeleagă că organizația familiei Trump ar putea construi cea mai mare fabrică AI din regiune, chiar în România.
Pînă acum, nu există o confirmare oficială. Rămîne o discuție de culise, spusă cu jumătate de gură, într-un proiect care privește direct siguranța energetică și hidrologică a țării.
O investiție de 5 miliarde de euro
Tehnic, proiectul prevede instalarea a peste 100.000 de acceleratoare AI, în două faze.
Prima fază, la Cernavodă, ar începe cu aproximativ 20.000 de GPU-uri echivalente, cu extindere ulterioară spre 100.000 și o capacitate energetică ce poate depăși 1 GW.
A doua fază e prevăzută la Doicești, lîngă un proiect de reactor modular mic aflat în dezvoltare.
Investiția totală e estimată la 4-5 miliarde de euro.
Pe partea de finanțare, statul spune limpede că proiectul e susținut, în principal, din surse private, fără garanții financiare de stat.
Fondurile publice, europene și naționale, pot acoperi cel mult 35% din costurile totale, prin instrumente precum InvestAI, EuroHPC JU sau InvestEU.
Restul, majoritatea covîrșitoare a investiției, trebuie mobilizat de la investitori privați, bănci de dezvoltare și instituții financiare internaționale.
Cu alte cuvinte, statul deschide ușa unui proiect uriaș, alături de o centrală nucleară deja aflată în criză de apă, pentru un consorțiu ale cărui membri nu sînt cunoscuți, cu bani în cea mai mare parte privați și necunoscuți publicului.
Ce se întîmplă cu apa
Un centru de date de 100 MW consumă, în medie, aproximativ două milioane de litri de apă pe zi, potrivit unui studiu al Agenției Internaționale pentru Energie citat de Congresul american.
Extrapolată la 1.500 MW, cifra urcă spre 30 de milioane de litri zilnic, deși consumul real depinde de tehnologia de răcire aleasă.
O parte din această apă se pierde ireversibil, prin evaporare. În cazurile cele mai nefavorabile, procentul poate ajunge pînă spre 80%, deși media industriei e mai apropiată de 40%.
Chiar acum, fără nici un centru de date construit, Dunărea traversează cea mai gravă secetă hidrologică din ultimele patru decenii. Debitul fluviului la intrarea în țară a scăzut spre 1.400 metri cubi pe secundă, o valoare apropiată de minimul istoric înregistrat acum patruzeci de ani.
Unitatea 1 de la Cernavodă e oprită de la sfîrșitul lunii iulie. Unitatea 2 funcționează încă la parametri normali, dar directorul centralei a recunoscut că autonomia ei se măsoară în cîteva zile și depinde direct de operațiuni de urgență precum dinamitarea unei stînci din albia fluviului și scufundarea de barje pe brațul Bala, menite să crească artificial debitul spre pompele de răcire.
Vineri, 7 august, Ministerul Energiei a transmis o alertă timpurie către Comisia Europeană, valabilă cel puțin pînă pe 15 august.
Aceasta e situația fără nici un gigawatt suplimentar de consum industrial în zonă.
Întrebarea legitimă e simplă: ce s-ar întîmpla dacă, peste cîțiva ani, lîngă aceeași centrală, ar funcționa deja un centru de date de 1.500 MW, cu propriul lui necesar de apă de răcire?
O centrală nucleară care se luptă azi să găsească suficientă apă pentru pompele proprii ar trebui să împartă aceeași resursă, tot mai rară, cu un consumator industrial de o asemenea amploare. Riscul nu e teoretic. E documentat, chiar în aceste zile, de propriile comunicate ale Nuclearelectrica.
Pe termen lung, schimbările climatice arată un tipar clar de scădere a debitelor Dunării în lunile de vară, nu un accident izolat.
Un proiect gîndit pentru douăzeci sau treizeci de ani de funcționare trebuie construit ținînd cont de acest tipar.
Avantajele proiectului sînt reale și nu trebuie negate. Locuri de muncă bine plătite, transfer tehnologic, acces la infrastructură de calcul pentru cercetarea românească, poziționare strategică într-o competiție globală pe care România nu și-o poate permite să o piardă complet. Dar riscurile sînt la fel de reale: presiune suplimentară pe o resursă de apă deja fragilă, competiție directă cu nevoile centralei nucleare și ale populației, decizii luate cu finanțatori anonimi, într-un cadru de transparență minimă.
Nu e o problemă doar românească. În Statele Unite, zeci de proiecte similare au fost blocate în ultimele luni, după proteste locale masive. Comunitățile americane s-au opus nu tehnologiei în sine, ci modului netransparent în care aceste investiții au fost negociate, adesea peste capul autorităților locale, cu promisiuni vagi și cu consum de apă și energie ascuns pînă în ultimul moment. Aceleași întrebări, puse de americani, se pun și la Luna, și ar trebui puse și pentru Cernavodă.
Vrem dezvoltare, dar în siguranță
Nu cred că soluția e respingerea în bloc a tehnologiei. Un stat care refuză inteligența artificială, infrastructura de calcul avansat și investițiile strategice se condamnă singur la irelevanță economică și geopolitică. România are nevoie de energie, de talent tehnologic păstrat acasă, de poziționare pe harta digitală a Europei.
Ecologismul care cere oprirea oricărei industrii, indiferent de context, nu e o soluție responsabilă. E o formă de renunțare deghizată în virtute.
Dar tehnologia nu poate fi construită împotriva propriilor cetățeni, nici pe seama resurselor de care depinde viața lor de zi cu zi.
Apa nu e un detaliu tehnic, secundar, care se rezolvă printr-un comunicat de presă. E condiția de bază a existenței vieții.
O centrală nucleară care se oprește din lipsă de apă e un semnal pe care nici un guvern responsabil nu are voie să-l ignore, cu atît mai puțin cînd pregătește, în aceeași zonă, un consumator industrial de nouăsprezece ori mai mare decît cel care a stîrnit deja proteste la Luna.
Poziția corectă nu e nici entuziasmul necondiționat față de orice investiție străină, nici respingerea reflexă a progresului tehnologic. Este cererea, simplă și legitimă, de transparență totală: cine sînt investitorii, ce garanții oferă, ce studii hidrologice și de mediu au fost făcute, ce se întîmplă cu acest proiect dacă seceta din 2026 se repetă peste cinci sau zece ani.
România poate și trebuie să rămînă în cursa tehnologică globală. Dar nu cu prețul secetei impuse propriilor cetățeni, și nu cu bani și decizii ascunse de ochii lor.