Manevrele de pe Dunăre n-au ajutat, au stricat. Incompetența și poza au bătut strategia. Cernavodă se oprește mîine.
Dunărea a coborît la cota din anul 1985. Statul român a coborît și mai jos.
Cineva, undeva, la Ministerul Mediului sau la Ministerul Transporturilor, a decis că soluția la o secetă istorică este o explozie și patru barje pline cu piatră scufundate în albie. Fără studiu batimetric real. Fără o modelare care să spună ce se întîmplă cu apa după ce arunci o stîncă în ea.
Un martor de pe șantier, care nu vrea să-și dea numele, a făcut lumină: stînca a fost aruncată în aer fără nicio șansă reală să dirijeze ceva, doar ca să existe o imagine bună de pus pe rețele. Iar rezultatul, verificabil pe cotele publice ale Apelor Române, este că nivelul la Cernavodă n-a crescut deloc.
Nu e o părere de ageamiu, realitatea este confirmată de un profesor universitar de la Galați, dr. ing. Lucian Georgescu.
Profesorul Georgescu a făcut parte din consiliul științific care a validat, în 2017, contractul cu chinezii pentru reactoarele 3 și 4. El spune, cu nume și sume cheltuite, o poveste veche de aproape zece ani: aceleași lucrări de pe brațul Bala, gîndite prost și executate și mai prost, au creat exact efectul invers celui urmărit. Au săpat un canal-pîlnie care ia și mai multă apă de pe Dunărea Veche, acolo unde e priza de răcire a centralei nucleare. Au fost prăpădite zece milioane de euro de pomană. Acum, cu noile isprăvi ale bravilor noștri conducători, fenomenul a fost accentuat, în plină criză de apă.
Scăderea nivelului Dunării nu ne-a luat prin surprindere. Se știa din februarie că va veni. La Jocurile Olimpice de iarnă de la Milano, probele s-au desfășurat pe zăpadă artificială. Hidrologii din centrul Europei anunțau atunci că afluenții mari ai Dunării vor avea un debit mizerabil vara asta.
În mai, fluviul intra în țară cu 3.000 de metri cubi pe secundă, față de o medie de peste 6.000. Era momentul să se ia măsuri. Nu s-a făcut nimic. Iar în buza catastrofei, autoritățile au decis să organizeze un spectacol pirotehnic pe Dunăre și un altul cu scufundare de barje – ambele plătite cu bani publici –, în mod absolut inutil.
Știința, ignorată
Universitatea din Galați deține, din 2023, cea mai mare navă de cercetare de pe toată Dunărea, dotată cu sisteme batimetrice pe care nu le mai are nimeni pe fluviu, nici la noi, nici la vecini. Profesorii de acolo au construit, cu bani europeni, cel mai mare model fizic de curgere pe fluviu din Europa, verificat științific internațional. S-au oferit să facă gratuit, pentru Nuclearelectrica, măsurătorile batimetrice și modelarea zonei critice. Răspunsul a fost că nu sînt interesați, că se descurcă singuri.
Cît despre navigabilitate, Administrația Fluvială a Dunării de Jos (AFDJ) – instituția de stat responsabilă cu Dunărea românească – are un buget separat de 270 de milioane de euro, dar nu a știut să folosescă banii.
Univerisatea Galați a invitat, de două ori, și ministru Mediului să vadă modelul. N-a venit nimeni.
România a ales, de fiecare dată, incompetența plătită în locul competenței oferite gratuit.
Și povestea se repetă la fiecare capitol al crizei energetice.
Ocazii ratate
Acum patru ani, o firmă belgiană era gata să investească un miliard de euro la Galați, într-o fabrică de baterii de stocare, exact tehnologia de care avem nevoie disperată acum. Studiul de fezabilitate era gata, aprobat. Creditul de la Eximbank, cerut cu știința ministrului Energiei de atunci, nu a mai fost acordat. Firma s-a mutat în Muntenegru și în Polonia. Am fi putut avea, acum, propriile noastre baterii, urcate în camioane și trimise unde e nevoie. N-avem nimic.
Iar acolo unde România chiar are, de jumătate de secol, un răspuns tehnic corect, l-a ținut în sertar tot atîta timp. Hidrocentrala cu acumulare prin pompaj de la Tarnița-Lăpuștești a fost proiectată încă din anii regimului comunist, oprită după 1990 și îngropată în studii de fezabilitate care n-au dus nicăieri. Abia acum, în plină criză, a fost declarată investiție de interes public major, iar Hidroelectrica s-a asociat cu EDF pentru un miliard de euro. O baterie naturală de 1.000 de megawați, gata să încarce cînd e nevoie și să descarce la vîrful de consum, stătea de cincizeci de ani la sertar, în timp ce noi discutam despre baterii chinezești cu viață scurtă.
Delta uitată
Toată lumea vorbește despre energie. Aproape nimeni nu vorbește despre Deltă. În 2003 am mai trecut prin asta. Lacuri și canale secate, iar acum, iarăși, localnici povestesc despre animale care pasc pe fundul unor lacuri care ar trebui să fie pline. Habitate de reproducere afectate, rute de migrație ale sturionilor și scrumbiei de Dunăre distruse, floră și faună de fund pierdute pe sectoare întinse. La Bruxelles, cineva se va întreba, curînd, cum de România n-a respectat Directiva Habitate. Și va avea dreptate.
Este nevoie acută de o strategie pe termen lung, asumată de oricine ajunge la putere, nu resetată la fiecare schimbare de guvern.
E nevoie ca nava de cercetare de la Galați și modelul din Belgia să fie folosite, nu refuzate din orgoliu instituțional.
E nevoie de un audit public, pe proiect, al celor 270 de milioane de euro de la AFDJ.
E nevoie ca Tarnița-Lăpuștești să aibă, în sfîrșit, termene reale, nu doar comunicate de presă.
Pînă atunci, Dunărea rămîne exact ce a fost dintotdeauna: un fluviu pe care nu-l dirijezi cu explozii și barje, ci cu minte. Iar criza de energie o amenințare recurentă.