Sau cum sunt deformate mințile tinere în școala românească ideologizată
Ordinul de Ministru semnat de domnul Daniel David, prin care se aprobă „Codul de Conduită pentru prevenția și sancționarea xenofobiei, radicalizării, discursului instigator la ură și negării Holocaustului”, reprezintă unul dintre cele mai grave acte de agresiune pedagogică din istoria recentă a învățământului românesc. Sub masca unor principii nobile, acest document nu este un instrument educativ, ci o armă de îndoctrinare ideologică, fundamentată pe o premisă falsă și pe o profundă ignorare a psihologiei dezvoltării copilului.
În primul rând, întregul demers se bazează pe o teză falsă, importată artificial în spațiul public: aceea că societatea românească de astăzi s-ar confrunta cu un fenomen social acut și generalizat de antisemitism sau xenofobie, care să justifice o astfel de intervenție brutală la nivelul sistemului de educație. Este o obsesie a actualului regim, menită să creeze o realitate paralelă și să alinieze România la o agendă ideologică externă, în timp ce problemele reale și devastatoare ale școlii – analfabetismul funcțional, abandonul școlar, infrastructura precară – sunt ignorate cu cinism. Acest Cod nu vine să rezolve o problemă a copiilor, ci să servească interesele politice ale adulților.
În al doilea rând, din perspectiva științelor educației și a psihologiei comportamentale, acest document este un act de malpraxis pedagogic. Este de neînțeles cum domnul ministru Daniel David, în calitatea sa de psiholog, poate gira un demers care încalcă principii elementare ale procesului formativ. Introducerea în universul cognitiv al unui copil a unor concepte abstracte și extrem de complexe, precum „negarea Holocaustului”, „radicalizare” sau „discurs instigator la ură”, fără ca acesta să aibă maturitatea intelectuală și emoțională de a le procesa, nu este educație, ci confuzie deliberată. Mai grav, inocularea unui sentiment de vinovăție colectivă pentru fapte istorice petrecute cu generații în urmă este o formă de abuz emoțional. Rolul școlii este de a prezenta istoria factual, de a cultiva gândirea critică și de a forma caractere morale prin exemple pozitive, nu de a transforma copiii în purtătorii unei culpe ancestrale, într-un demers incompatibil cu morala oricărui educator autentic.
În al treilea rând, Codul în sine este un instrument de sorginte totalitară. Prin definiții vagi și interdicții interpretabile, el nu încurajează dialogul, ci instalează frica și autocenzura. Profesorul nu mai este un ghid, ci un comisar ideologic, obligat să prevină și să sancționeze. Elevul nu mai este un ucenic, ci un potențial suspect, obligat să „sesizeze” orice abatere. Se creează astfel un climat de suspiciune, se anulează gândirea nuanțată și se deschide calea către o poliție a gândirii, în care orice analiză critică a istoriei sau a unor subiecte sensibile poate fi etichetată drept „discurs al urii”. Aceasta este negarea însăși a scopului educației, care este de a forma minți libere, nu roboți ideologici.
