Părintele Gheorghe Holbea: „Oamenii simt într-un preot puterea duhului”

Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Holbea, pro­decan al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti şi parohul bisericii „Precupeţii Noi”, a fost apropiat al unora dintre marii duhovnici ai României. Părintele Sofian Boghiu şi părintele Şte­fan Slevoacă (profesor şi predicator strălucit) i-au fost duhovnici, părintele Dumitru Stăniloae l-a iubit şi l-a sprijinit ca pe propriul copil, părintele Ioanichie Bă­lan l-a onorat cu prietenia lui, de la părintele Cleopa Ilie s-a împărtăşit de „harisma cuvântului”, de la pă­rintele Paisie Olaru de „harisma blagosloveniei”, iar de la părintele Elefterie Mihail de „harisma ome­niei”. Toate aceste mari întâlniri şi-au lăsat amprenta asupra părintelui Gheorghe Holbea. De la marii duhovnici pe care i-a cunoscut a învăţat că esenţa credinţei ortodoxe stă în simplitate, iar simplitatea, care aduce pacea su­fletească, se capătă prin încercări şi suferinţă. De aceea îi iubeşte, îi pomeneşte la slujbe şi îi cinsteşte în conferinţele publice pe care le organizează, pe preoţii, călugării şi mirenii care au pătimit pentru Hristos şi pen­tru neamul românesc, în închisorile comuniste.

Iniţierea: Sihăstria – Sihla – Agapia Veche

– Părinte profesor, vă număraţi printre oamenii fericiţi care au avut norocul şi bucuria să trăiască în preajma unor mari duhovnici ai bisericii orto­doxe, ca ucenic şi ca prieten. Cum v-aţi apropiat de ei?

– Pronia cerească a vrut aşa. În 1979 eram elev în anul întâi la Seminarul Ortodox „Chesarie Episcopul” din Buzău, şi, în prima vacanţă, m-am hotărât să merg pe la mânăstiri, împreună cu un coleg mai mare, Costel Tănăsache, astăzi profesor la Facultatea noastră şi preot în Bucureşti. Până atunci, nu ajunsesem nicio­dată la mânăstire, deşi viaţa monahală mă interesa. Am mers întâi la Mânăstirea Cetăţuia din Iaşi, unde am văzut ce înseamnă viaţă de obşte. Acolo, însă, am stat puţin. Pe urmă am mers la schitul Ţibucani, care aparţinea de Mânăstirea Secu, şi acolo am intrat în ritmul adevărat al mânăstirii. Fiind în zonă, am vrut să-i cunosc pe câţiva dintre duhovnicii despre care se dusese vestea în ţară. La Sihăstria l-am întâlnit pe părintele Cleopa, după care am urcat la Sihla, unde era părintele Paisie Olaru, şi-apoi am coborât la Aga­pia Veche, unde era duhovnic părintele Elefterie Mi­hail, care fusese stareţ la Dervent. A fost un drum iniţiatic, care m-a încărcat atât de mult sufleteşte, încât l-am refăcut apoi în fiecare vară, pe toată perioada studiilor. Cinci săptămâni din fiecare vacanţă de vară, ca elev şi apoi student, le-am petrecut la mânăstirile din Moldova. A fost una dintre perioadele bogate du­hovniceşte din viaţa mea.

„Părintele Cleopa avea focul duhului, părintele Paisie Olaru, harul blagosloveniei”

– Ce v-a impresionat cel mai mult la aceşti pă­rinţi?

– La părintele Cleopa m-a fascinat felul în care vorbea. Dar nu atât pentru ce spunea, deşi erau lucruri extrem de interesante, cât mai ales pentru cum spunea. Am avut o revelaţie, pentru că părintele Cleopa trans­mitea ce trăia: o realitate întrepătrunsă – cea văzută şi cea nevăzută. Eu am crescut într-o familie credin­cioasă. Citisem cărţi duhovniceşti, părinţii mi-au cultivat sentimentul religios cu o dimensiune rituală a vieţii… Dar chiar şi aşa, un copil se eliberează foarte greu din viziunea magică asupra vieţii, de felul acela de a privi totul ca pe o poveste. Or, părintele Cleopa reuşea să dea viaţă unei pilde din Pateric, de exem­plu. În gura lui nu-mi mai părea, ca până atunci, un basm, ci o realitate concretă, pe care părintele o cu­noş­tea direct şi mi-o împărtăşea. Părintele Cleopa fă­cea prezenţe reale, în acel moment, în acel loc unde ne aflam, din marile figuri ale orto­doxiei, din Sfinţii Părinţi, care trăiseră pe pământ în urmă cu sute de ani. Când spunea: „I-auzi ce spune dumnezăiescul Pa­vel…”, îl şi vedeai pe Sfântul Apostol Pavel în carne şi oase în faţa ta. Istoria Bisericii era o realitate perso­nală pentru părintele Cleo­pa, pe care ţi-o făcea accesi­bilă şi ţie. Sfinţii nu erau numai chipuri zugrăvite în icoane şi nume în faţa cărora ne aplecam, plini de evlavie, deveneau oameni ca noi, care vorbeau aievea, cu şi despre Dumnezeu! Pentru că părintele Cleopa nu reproducea pasaje din Scriptură sau din Sfinţii Părinţi, ci îţi oferea un cu­vânt pe care îl frământase îndelung în fiinţa lui şi îl trăise. Era viu! Iată de ce spun că părintele Cleopa avea harisma cuvântului. Cuvântul biblic şi cuvântul patristic aveau în gura lui focul duhului. Şi mulţi mărturisesc asta. De pildă, fiica lui Alexandru Miro­nescu, Elena, a povestit cum odată a venit la ei în casă părintele Cleopa, şi când a început să vor­beas­că despre icoa­na Rugului Aprins, pe care o aveau pe un perete, icoana a în­ceput să se mişte şi dinspre ea s-a auzit ca un fel de cân­tare în­ge­rească. Nu degea­ba părintele Cleo­pa era cău­tat de mii şi mii de cre­dincioşi din toate colţurile ţării.

– Cu un asemenea dar, nu este greu să mai pu­nem pe cine­va alături?

– Nu, pentru că fiecare mare duhovnic are harisma lui. Părin­tele Paisie Ola­ru, de exemplu, o avea pe cea a blagosloveniei. El avea un trup împuţinat, pă­rea ne­putincios, dar când îţi dădea bine­cuvântarea, te apropia cu capul de pieptul lui şi îţi spunea cu o voce subţire „Domnul să te binecuvân­teze, Domnul să te apere, Domnul să-ţi hărăzească un colţişor de rai!”, simţeai că se revarsă peste tine o pace care nu putea veni decât de la Dumnezeu. Şi îţi lua toate grijile.
Părintele Elefterie Mihail te vindeca, şi de boli su­fleteşti, şi de boli de oase. Făcuse o şcoală de medici­nă tradiţională şi ştia leacuri cu plante şi să repare orice era legat de scheletul osos. Îşi dădea imediat seama de ce suferi, chiar dacă nu-i spuneai. Era de o bunătate nemaipomenită. Stătea cu noi, nişte copii, două, trei ore, la taifas duhovnicesc, şi ne ospăta din belşug. Ne răspundea la întrebări şi ne vorbea despre capcanele care apar în urcuşul spiritual. Faptul că un părinte ca el ne acorda atâta atenţie însemna foarte mult pentru noi. Iar când plecam, de fiecare dată, ne dădea câte un ban de drum, chiar dacă noi nu ceream şi nici nu ne aşteptam. Avea harisma omeniei.

„M-am legat pe viaţă de Mânăstirea Bistriţa”

– Pe părintele Ioanichie Bălan şi pe părintele Dumitru Stăniloae, care apoi v-au îndrăgit mult şi v-au ajutat, i-aţi întâlnit ceva mai târziu…

– Da, întâi pe părintele Ioa­nichie, în anul 1982, la Mânăs­tirea Bistriţa de Neamţ. Citisem cărţile sale, primul volum din „Convorbiri duhovniceşti” şi „Patericul românesc”, şi am fost curios să-l cunosc. Datorită părintelui Ioanichie şi părintelui Iustin Pârvu, care era atunci tot acolo, m-am legat pe viaţă de Mânăstirea Bistriţa, care repre­zintă pentru mine un fel de mâ­năstire de metanie. Am petrecut acolo şase vacanţe de vară. Şi apoi am revenit de câte ori am putut.
Părintele Ioanichie Bălan m-a iubit foarte mult, până a tre­cut la cele veşnice. Împreună cu părintele Luca Diaconu, actualul stareţ de la Mânăstirea Bistriţa, am diortosit volumul al doilea din „Convor­biri duhovniceşti”, atunci, într-o vacanţă, la rugă­min­­tea părintelui Ioanichie. L-am iubit şi îl iubesc enorm pe părintele Ioanichie, pentru că a făcut o misiune foarte impor­tantă în perioada comunistă, prin câteva din cărţile pe care le-a scris: „Patericul românesc”, „Vetre de sihăstrie româneas­că”, „Convorbiri duhov­niceşti” şi „Mărturii româneşti la lo­cu­rile Sfinte”; a arătat că în spaţiul românesc avem mari duhovnici, chiar în acea vreme, că avem icoane făcătoare de minuni, că se întâmplă minuni, că pe pă­mânt românesc au trăit oameni sfinţiţi – care mai târziu au fost şi canonizaţi. Nu ştiu dacă a ana­lizat cineva ce impact au avut în conştiinţa contemporanilor săi cărţile părintelui Ioanichie. Cred că le-au fost de mare folos sufletesc foarte multor ro­mâni. Din lavra de la Bistriţa s-au ridicat mulţi părinţi duhovniceşti, că­lugări îmbunătăţiţi, cum a fost şi părintele Iustin Pârvu. Tot datorită Mânăstirii Bistriţa l-am cunoscut şi pe părintele Dumitru Stăniloae. Sta­re­ţul Ciprian Zaharia aducea des cărturari la mânăs­tire… Venea des acolo şi istoricul literar şi teologul Dan Zamfirescu. Odată am plecat împreună acasă, iar pe tren mi-a spus că ar trebui să-l cunosc pe părintele Du­mitru Stăniloae. L-a sunat pe părinte şi m-a intro­dus. Era în 1986. Eu îl ştiam pe părintele numai ca mare teolog, dar nu-l întâlnisem niciodată. Era pen­sio­nar de prin 1973 şi nu l-am avut profesor. Pe vre­mea studenţiei mele nu a fost invitat niciodată la facultate să ţină o prelegere sau să-l cunoaştem, deşi era o somitate în materie, foarte cunoscut prin „Filo­calii” şi „Teologia Dogmatică”.

„Cunoştinţa cu părintele Stăniloae a fost una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieţii mele”

– Cum a fost întâlnirea cu el? În zilele noastre, amintirile acestea sunt fără preţ…

– M-am dus timorat la părintele aca­să. Mă aştep­tam să fie sofisticat şi pre­tenţios, căci avea renumele de cel mai mare teolog român, dar am întâlnit un om bun şi foarte simplu. Era de o simplitate dezarmantă, asta m-a cuce­rit. Cunoştinţa cu părintele Stăniloae a fost una dintre cele mai mari binecu­vântări ale vieţii mele. M-a iubit ca pe propriul lui copil. Nu vreau să sune ca o laudă, ci ca o mulţumire adusă lui Dumne­zeu această mărturisire. Şi a fost direct interesat şi implicat în viaţa mea. Avea o mare generozitate, îţi dă­dea valoare, te făcea să te simţi impor­tant, nu te umbrea cu nimic. Desigur, nu eram singurul care îi trecea pragul casei şi pe care îl copleşea cu bunătatea lui. Pictorul Horea Paştină, de pildă, era tot timpul la părintele Stăniloae. Veneau şi mulţi alţii, Maria Vâr­cioro­veanu, Costion Nicolescu, Costea Mun­teanu… Părintele m-a ajutat mult să înţeleg în profunzime ortodoxia. Mi-a dăruit cărţi în manuscris, ca bună­oară „Chipul nemuritor al lui Dum­nezeu”… Cuvintele părintelui dospeau în mine bucurii. De altfel, planul tezei mele de licenţă l-am făcut cu părintele Stăniloae: „Persoană şi comuniune”. Iar când am luat examenul pentru doc­torat, părintele s-a bucurat de parcă ar fi fost o izbândă personală. Apoi, în 1991, mi-a dat o foarte măgulitoare re­comandare pentru bursa de doctorat din Grecia.

„Numitorul comun al Marilor Duhovnici este Duhul Sfânt”

– Părinte profesor, ce însuşire apar­­te, ce dar îi desparte pe marii du­hov­nici de duhovnicii obişnuiţi?

– Sunt autentici. Iar această pecete a autenticităţii se capătă prin grele încercări, prin sufe­rinţă. Este vizibilă pe chipurile şi în vieţile unor du­hov­nici ca părintele Sofian Boghiu, părintele Arsenie Papacioc, părintele Iustin Pârvu… Şi, în general, lu­mea simte duhul autentic. E ca şi cum ai gusta din harul dumne­zeiesc. E o harismă pe care o simţi. Marii duhovnici reuşesc să scoată din tine ce este frumos şi bun. Toţi avem păcate, toţi suntem neputincioşi, dar în faţa lor ne luminăm. Eu am fost atras de duhovnicii blânzi şi eu însumi cred că sunt acum un duhovnic blând. M-am împărtăşit de blândeţea părintelui So­fian, de blânde­ţea părintelui Ştefan Slevoa­că, de inte­ligenţa şi bunătatea părintelui Arsenie Papacioc, de dragostea copleşitoare a părintelui Stăniloae, de prie­tenia părintelui Ioanichie Bă­lan… Pe toţi îi pomenesc cu mare drag şi cu recunoştinţă la fiecare Sfântă Litur­ghie.

– Au marii duhovnici şi ceva care îi face să se­mene, un numitor comun?

– Numitor comun este Duhul Sfânt, pentru că altfel sunt diferiţi ca firi. Spre exemplu, părintele Adrian Făgeţeanu, de la Mânăstirea Antim, avea o oarecare asprime care nu se potrivea tuturor. Părintele Ioanichie Bălan părea dur, dar în fapt era un moldovean cumse­cade imediat ce te apropiai de el. Părintele Iustin Pârvu era de o fineţe şi o generozitate incredibile.

– Credeţi că sunt epoci care favorizează apariţia marilor duhovnici prin prigoana asupra credinţei, prin încercări?

– Da, într-adevăr. Şi acum tre­cem printr-o astfel de perioadă, deşi, la prima vedere, nu s-ar spune. De fapt, toate timpurile sunt de încer­care, dar fiecare vreme este mântui­toare, după cum afirma Mircea Vulcănes­cu. Acum avem nevoie, poate mai mult ca altădată, de discernământul marilor duhovnici. E o perioadă de confuzie generală. Trăim într-o lume tulbure, în care se cultivă confuzia pe scară largă.

– Există speranţe ca marii noştri duhovnici să aibă urmaşi în generaţiile de azi?

– Din păcate, marii noştri duhovnici s-au cam dus. Cu siguranţă sunt foarte buni duhovnici şi în gene­raţiile mai tinere. Dar mie mi-e greu să spun nume, pentru că am rămas îndrăgostit de cei pe care toţi îi ştim drept marii noştri duhovnici: Cleopa, Paisie, So­fian, Elefterie, Ioanichie, Iustin, Arsenie, Adrian, Teofil – toţi trecuţi la Domnul. În prezent, am, de pildă, mare evlavie la părintele Rafail Noica. Sigur că sfinţia sa e mai izolat, dar din când în când, ţine câte o conferinţă sau publică o carte, prin care ajută mai mulţi creştini decât ar putea ajuta dacă ar sta tot timpul numai în scaunul de spovedanie. Pentru mine, „Cultura duhului” este o carte revelatoare. Nimeni nu a scris atât de simplu, clar, sintetic şi convingător, despre paternitatea duhovnicească a răsăritului creş­tin. Adică, prin taina duhovniciei, Dumnezeu îl mân­tuieşte pe credinciosul păcătos prin preotul păcă­tos. Căci nimeni nu este fără de păcat, iar preotul nu tre­buie să se pună în locul lui Dumnezeu, ci să fie împreună-slujitor cu Dumnezeu. Şi-atunci Dumnezeu face minuni. Revenind la întrebarea dvs., da, sunt şi alţi buni duhovnici, şi ei vor fi tot mai mari pe măsură ce îi vom creşte şi noi.

– Vreţi să spuneţi că un duhovnic devine mare prin evlavia, rugăciunea şi suferinţele credincio­şilor?

– Da. Tot părintele Rafail Noica spune că fiii du­hovniceşti îi nasc pe părinţii duhovniceşti. Prin dra­goste, prin rugăciune şi prin toate celelalte. Aşa­dar, în mare măsură, poporul dreptcredincios are du­hov­nicii pe care îi merită. Vrei un duhovnic bun? Atunci, roagă-te pentru el, iubeşte-l, ascultă-l! Nădăj­duim că Dumnezeu va ridica mari duhovnici din nou.

– Toţi preoţii au har de la Dumnezeu. Totuşi, lu­mea caută cu tot dinadinsul duhov­nici cu faimă. De ce?

– Desigur, Dumnezeu lucrează prin toţi duhovnicii, dar pe unii îi dăruieşte cu harisme speciale: blândeţe, bună­tate, cu­vânt convingător etc. De fapt, cred că până să aibă faimă, marii du­hovnici atrag prin harismele pe care le au. Oamenii simt pute­rea Duhului în acei preoţi şi de aceea îi caută. După ce foarte mulţi i-au descoperit, începe să funcţioneze şi „re­cla­ma”, sau forţa recomandării, dacă vreţi. Aici apare o altă problemă: lipsind marii duhovnici, se fac remarcaţi mai de­grabă duhovni­cii cu brand. În cău­tare de senzaţional, de miraculos, oamenii supra­di­mensio­nează pe câte unul, care capătă o repu­taţie fără acoperire duhovnicească, el fiind, săracul, un neputin­cios. Şi e foar­te periculos, pentru că astfel este ali­men­tată mândria unor preoţi, care sunt împie­dicaţi să crească duhovniceşte, ba sunt traşi şi înapoi, şi nici nu mai pot ajuta pe nimeni.

„Când te afli la hotarul dintre viaţă şi moarte, devii simplu şi esenţial”

– Mulţi dintre marii duhovnici pe care i-aţi pomenit au plătit credinţa cu suferinţă. Faptul că au pătimit aşa de a­marnic în închisorile comuniste v-a fă­cut mai sensibil la tematica martira­ju­lui, de care vă preocupaţi în mod constant?

– Da, dar nu numai din empatie sau pentru recu­perarea istoriei adevărate, ci pentru modelele de trăire creştină care sunt astfel de oameni. Am simţit că ei întruchipează profunzimea învăţăturii creş­tine. L-am cunoscut bunăoară prin „Jurnalul Fericirii” pe mona­hul Nico­lae Steinhardt, care, fără să fie preot, a fost totuşi duhovnicul unor generaţii. Şi el mărturisea că a intrat mândru, orgolios în închisoare şi a ieşit din tem­niţă vindecat, gata să se bucure de un colţ de pâi­ne, de o mână de iarbă şi de un petec albastru de cer – lucruri pe care în general nu le luăm în seamă. Când te afli la hotarul dintre viaţă şi moarte, devii sim­plu şi esenţial. Deci, să nu ne ferim de încercări, ci să ne bu­curăm când ni se dau, pentru că avem prilejul să ne îm­bunătăţim sufleteşte. În clipele acelea rămâi tu sin­gur, faţă în faţă cu Dum­nezeu. Şi-atunci este mo­men­tul adevărului.

(Formula As nr. 1157, 12 – 19 Martie 2015)