Cîmpul de dezbateri intelectuale de la noi arată ca după un cataclism. În aproape trei decenii de discuții publice s-au făcut praf orice credibilitate, orice măsură și orice adevăr. Nici o instituție nu mai stă în picioare, doar fațadele mai sînt sprijinite dindărăt de către nume numai bune de înjurat. La răstimpuri, cad și frontoanele. În ceața creată, se descurcă fiecare cum poate. Cei mai mulți se prind de poalele primului fals profet mai guraliv pe care-l întîlnesc. Nu pentru că lipsesc reperele, ci din neputința de a le recunoaște.
Mentalitatea egalitaristă, moștenită din comunism și potențată în democrația originală, a dus la o democratizare absurdă a discursului public. Fenomenul este exact exprimat în două ziceri populare: ”nu-și cunoaște lungul nasului” și ”vorbește și Ion, că și el e om”. Corespondente acestora, două sînt sursele de alimentare a procesului. Prima: ”demitizarea” elitei intelectuale (de toate orientările, nu doar a ”boierilor minții”), care a însemnat, de fapt, arderea ei în efigie, cu un patos invers proporțional cu nivelul de educație al celor care au practicat-o. Act concomitent cu abolirea exercițiului de admirație.
A doua: accesul nefiltrat al oricui la tribună. Dezvoltarea rețelelor sociale virtuale a dus la eliminarea oricărei grile de selecție a ”vectorilor de opinie”. Deja mass media coborîseră enorm ștacheta, din nevoi comerciale. Era de ajuns că te-miri-cine avea acces să-și exprime părerile în tipărituri sau emisiuni radio și tv. Dar internetul a dus dezbaterile publice în subsol. Noul zeu al comunicării face vedete și lideri de opinie din personaje dintre cele mai stupide și primejdioase, dar care au trecere la un auditoriu care le seamănă.
În acest context, orice subiect intrat pe agenda publică devine obiect de hîrjoană între diletanți. Specialiștii, dacă îndrăznesc să se pronunțe, sînt tratați în rînd cu toți ceilalți. Recursul la autoritate este ilar. Mulțimea stabilește cine deține autoritatea la un moment dat. Evident, nu pe criterii raționale, ci pe zvîcniri emoționale. Cutare alimentează anumite frici și capătă vînt la pupa, prin aplauzele celor bîntuiți de spaimele cu pricina. Cutare gîdilă orgoliul unor categorii, mai largi sau mai restrînse, de băgători de seamă și este promovat de la statutul de repetent la statura de academician. Mulțimea îl urmează. Preț de o clipă, dar destul pentru ca scării de valori să i se rupă definiv fușteii.
Chiar dacă masele sînt în general capricioase, se întîmplă și să rămînă o vreme în trena cîte vreunui vorbete rupt de realitate sau care aduce la moară făina măcinată de alții. Dar îl vor părăsi imediat ce va apărea un altul care le va folosi mai bine tarele în contra lor.
Nu doar mulțimile amorfe sînt duse astfel de nas, precum ursul de belciug, ci, deseori, și oameni cu pretenții. Aceștia însă nu se lasă seduși decît de nume. Notorietatea ține loc de bun simț. Interesele străvezii, caracterul urît, trecutul dubios sînt minimalizate cu nonșalanță, cînd nu ignorate pur și simplu. Sub cuvînt că nu contează biografia și psihologia, ci teza. De parcă un escroc ar putea fi de încredere, ori un mitoman ar putea spune adevărul. Las că teza este preluată necritic exact pe temeiul că a spus-o cutare.
În dezbaterile politice, astfel de înșelătorii de bîlci sînt la ordinea zilei. Ar fi amuzante, dacă n-ar afecta destine.
Manipularea ține la omul neșcolit, neinformat sau fără discernămînt. El nu deosebește autenticul de fals, valoarea de kitsch, expertiza de impostură ș.a.m.d.
Soluția rezidă într-un efort de pedagogie națională pentru reașezarea în rosturile și demnitățile lor ale profesiilor și pozițiilor sociale. Altfel spus, trebuie reînvățate mai întîi ierarhia și smerenia. Abia după aceea am avea premisele unei educații mai profunde, care să ne ajute să nu mai orbecăim.
Cîtă vreme elevul își disprețuiește dascălul, pentru că nu-i recunoaște funcția și calitatea, nu va învăța nimic. Cît timp incompetența și corupția vor dicta ordinea, ne paște anarhia. Cîtă vreme nimeni nu are nevoie de călăuză, vom rătăci. Pînă cînd vom fi o armată de ”generali”, fără nici un soldat, nu vom cîștiga nici un război.
Așadar, înapoi la repere! Oameni, cărți, tradiție…