Daniel Fusărea: „Prin credinţă căpătăm stimă de sine, iar prin smerenie devenim mai buni”

Conştient sau nu, fiecare tânjim după un echilibru sufletesc, după un senin al vieţii, în lumina căruia să ne putem împlini profesional, familial, ca oameni. De cele mai multe ori, dacă nu chiar întotdeauna, această linişte interioară, care se va răsfrânge binefăcătoare şi spre cei din preajma noastră, este greu de obţinut fără sprijin din partea altcuiva. Dar cei mai mulţi cerem ajutorul numai în momente de mare încercare, când realizăm efectiv că nu mai găsim singuri soluţii pentru a ieşi din impas. Unii apelează la psihologi, alţii la duhovnici. De vreo 15 ani, a apărut însă şi în România un profesionist al „dezvoltării personale”, în care mulţi îşi pun nădejdea. Este un antrenor psihologic şi spiritual, nici duhovnic – dar căruia totuşi îi încredinţezi secretele, temerile şi ambiţiile tale –, nici psiholog, dar care se foloseşte de cunoştinţe de psihologie. Funcţia lui este exprimată cu un termen în engleză, aşa cum s-a consacrat în străinătate, unde s-a afirmat iniţial: coach. Ca şi practica sa: coaching. Cititorii vor înţelege de ce am păstrat, deci, aceste denumiri în interviul pe care l-am realizat cu dl Daniel Fusărea (n. 1963, Bucureşti), care, fiind psihosociolog de formaţie, a fondat prima şcoală de coaching de la noi: Centrul pentru dezvoltare personală şi coaching „Măiastra” (2000). De asemenea, domnia sa este creatorul unor programe originale de dezvoltare personală şi de formare în coaching.

Antrenament pentru o viaţă mai bună

– Domnule Daniel Fusărea, sunteţi fondatorul primei şcoli de coaching de la noi şi un nume de referinţă pentru cei care s-au apropiat de această cale de dezvoltare personală. Totuşi, având în vedere că revista noastră abordează pentru prima oară acest domeniu, s-ar putea să fie necunoscut pentru cititorii noştri. De aceea, vă rugăm să ne spuneţi pe scurt ce este coaching-ul.

– Coaching-ul este un demers centrat, în general, pe atingerea unor obiective importante de viață, care urmăresc satisfacerea unor nevoi fundamentale. Coaching-ul vine în întâmpinarea oamenilor care vor să se dezvolte, sau care trec printr-un moment de criză, dar care sunt fundamental sănătoși din punct de vedere mental. Persoane aflate într-o dificultate emoţională, care au nevoie de susținere, ori care simt necesitatea unei  reconfigurări personale, să zicem, pentru a evolua. Asta implică, de cele mai multe ori, conștientizarea nevoilor, depistarea conflictelor dintre nevoi și percepțiile persoanei, identificarea resurselor persoanei şi parcurgerea unor paşi pentru atingerea obiectivelor, alături de un coach. Coach-ul este cineva care stă întotdeauna aproape, care acompaniază persoana până la atingerea obiectivului. Este o călăuză și, în același timp, un ajutor. Este, cum o arată şi denumirea în engleză, un atrenor personal.

– Este o definiţie îmi pare destul de apropiată faţă de psihoterapie. Care este diferenţa faţă de psihoterapie?

– Coaching-ul folosește noțiuni și cunoștințe de psihologie, dar este un demers specific – înțelegând prin asta, la nivelul practicii, și faptul că acest tip de acompaniere poate fi realizat de oameni care nu sunt psihologi, dar au experiență de viaţă, echilibru, şi capacitatea de a oferi şi de a susţine.

Psihoterapia, în sensul tradițional, se ocupă de suferințe psihice care se exprimă sub forma patologiilor, a unor tulburări mai profunde. De asemenea, psihoterapia este centrată preponderent pe trecut. Persoana, de cele mai multe ori, prezintă o serie de evenimente traumatice în istoria personală, și, într-un anumit sens, aceste evenimente au nevoie de o resemnificare. În coaching, în mod esențial ne centrăm pe resursele persoanei: potențial de creativitate, potențial aptitudinal, potențial intelectual… Nu mizăm atât de mult pe o eliberare de trecut, cât mai degrabă pe o cucerire a viitorului, adică obţinerea unei vieți mai bune, întemeiată pe o mai accentuată punere în valoare a resurselor personale.

„Oamenii vin la mine când nu pot fi ajutaţi nici de psiholog, nici de preot”

– De ce alege cineva să meargă la un antrenor din acesta psihologic şi spiritual şi nu apelează la un psiholog sau la un preot?

– Pentru că simte nevoia unui ajutor din afară, ştie că nu este un caz pentru un psiholog clasic şi presupune că problemele sale nu sunt de competenţa unui duhovnic. Persoana poate să trăiască o serie de conflicte interioare, pe care nu le identifică şi nici nu le va rezolva singură – cum este conflictul dintre nevoile naturale îndreptățite şi credințele despre sine sau despre viață. Spre exemplu, stima de sine este o nevoie. Dacă persoana nu se consideră suficient de valoroasă, nu va avea curajul să facă anumite lucruri pentru care altminteri este capabilă.

Comportamentele concordă întotdeauna cu credințele, dar nu coincid mereu și cu nevoile. Coach-ul ajută persoana pe care o acompaniază să ajungă la o congruență între nevoi, credințe și comportament.

Comportamentul este orientat către un scop care răspunde unei nevoi. Dacă îmi este sete și știu că am apă în frigider, merg la frigider, iau sticla de apă și beau. Dacă îmi e sete și cred că nu am apă în frigider, voi intra într-un blocaj şi voi fi frustrat.

Putem regăsi nevoi în plan biologic, psihologic sau spiritual. De cele mai multe ori ne concentrăm pe nevoile psihologice: de stimă de sine, de autonomie, de identitate… Persoana poate să trăiască stări conflictuale în raport cu aceste nevoi și nici măcar să nu conștientizeze că le are – cu atât mai puțin este capabilă să le satisfacă. Sau să realizeze nevoia, dar să creadă că nu are dreptul să şi-o împlinească, pentru că a avut cândva, în copilărie, să spunem, o interdicţie în legătură cu un anumit comportament.

În procesul de coaching punem de acord nevoile şi credinţele persoanei, eliminăm astfel conflictul şi apoi stabilim obiective, pe care le atingem urmând o serie de paşi. În felul acesta, ajungem la satisfacerea nevoilor îndreptăţite, deci obţinem echilibru şi o stare de bine.

– Bun, teoretic sună bine. Dar, concret, dacă, de pildă, vine la dvs. cineva care se află în pragul divorţului şi vrea să-şi salveze căsnicia, îl puteţi ajuta, în condițiile în care celălalt nu acceptă nicio consiliere, nicio terapie şi e permanent pe picior de război?

– Eu nu acompaniez niciodată un terț, lucrez numai cu cel care apelează la mine. Iar reușita nu depinde de terți, ci numai de ce poate face cel pe care îl antrenez. Beneficiile sunt în principal ale celui care intră în procesul de coaching. Dacă asta se va răsfrânge sau nu și asupra altcuiva rămâne cu semnul întrebării, pentru că nu pot condiționa pe nimeni. Suntem persoane libere, cu voinţă proprie. Voi spune un truism acum, dar e de neocolit: ca să păstrezi o căsnicie este nevoie de doi, nu este suficient să vrea unul, indiferent ce ar face. Prin urmare, eu nu promit miracole.

Sigur că, dacă acela care apelează la mine într-o astfel de problemă, îşi schimbă comportamentul, în urma procesului de coaching, e posibil să determine o îmbunătăţire a comportmanetului partenerului său. Şi, în general, se întâmplă asta atunci când ne aflăm în spaţiul normalităţii, când partenerii sunt sănătoşi mental. Dacă unul suferă de o tulburare psihică, este foarte greu să salvezi căsnicia. Dar se pune atunci întrebarea de ce vrei să rămâi într-o relație patologică. Desigur, pot exista și atașamente maladive, justificate într-o logică pseudospirituală, în care sunt evocate valori care, de fapt, nu sunt practicate.

„Acceptă şi partea rea din tine! Fiind împăcat cu tine, te poţi împăca şi cu ceilalţi”

 – Există însă posibilitatea ca soţii să intre într-o criză majoră de cuplu nu pentru că vreunuia i s-a declanşat o tulburare psihică, ci pentru că amândoi şi-au descoperit incompatibilități de nerezolvat, printr-o situație nouă de viață. De exemplu, prin naşterea unui copil, care aduce cu sine anumite responsabilităţi şi îndatoriri, pentru care nu sunt pregătiţi. Astfel fiecare îl descoperă pe celălalt într-un fel pe care nu-l cunoştea şi nu-l acceptă. Cu toate astea, ei vor să rămână împreună pe motive religioase, să spunem, dar, de fapt, sunt într-un iad cotidian. Ce se întâmplă atunci, care este calea prin care îi puteţi ajuta?

– Fiecare etapă de viaţă aduce cu sine dificultăţi, probleme neaşteptate şi crize. Crize legate de vârstă sau de alte aspecte esenţiale ale vieţii, cum ar fi naşterea unui copil, pensionarea, pierderea motivaţiei legată de o anumită activitate etc.

În ce priveşte viaţa de cuplu, valorile comune sunt esenţiale. Fără valori comune, un cuplu nu poate să reziste. Dar nici acestea nu sunt suficiente întotdeauna. Cei doi pot trăi anumite modificări în plan motivaţional. Practic, ajung să nu mai împărtăşească nevoi comune. Asta poate aduce cuplul în criză. Pot apărea conflicte ireconciliabile… cel puţin la prima vedere.

Pe de altă parte, crizele scot la suprafață probleme mai profunde ale personalității, lucruri care au fost refulate mult timp. Pot să apară manifestări de orgoliu. Iar într-un context creştin, spre exemplu, sigur că persoana este invitată să exerseze smerenia. Dacă ai trăit mulți ani într-un ideal al eului, ai fost cineva și ți-ai creat o imagine despre tine, criza de cuplu va contraria imaginea asta într-un mod sever, și sigur că există riscul unui colaps. De foarte multe ori se şi produce colapsul, căci nu te mai poți recupera în logica de până atunci.

Este foarte important să-ți accepți zonele de umbră. Dacă ai fost un far pentru alții și ai căzut, este important să accepți că ești un nimeni – este singura șansă să te recuperezi. Nu e complicat, dar e foarte dureros, și nimeni nu este dispus să trăiască durerea aşa, „la prima strigare”, mai ales dacă persona, masca socială a funcționat foarte bine. Și în momentul ăsta vine cineva, partenerul, și spune că tu nu ești ăla pe care îl vede toată lumea, ci ești un nenorocit. Și ești, într-adevăr, un nenorocit – orice om duhovnicesc știe asta despre el. Nu poți să fii smerit și în același timp să te crezi o lumină pentru ceilalți. Dacă nu accepți această logică a integrării umbrei, vei fi cuprins de anxietate sau vei intra în depresie. Altfel spus, viața te poate aduce într-un moment de colaps, datorită împrejurărilor și faptului că până atunci tu nu ți-ai asumat o parte din tine.

Revenind la întrebare, eu voi recomanda integrarea umbrei, acceptarea ei ca parte a omului care îmi cere ajutorul, pentru a depăşi criza interioară şi abia apoi ne vom concentra pe rezolvarea crizei exterioare, de cuplu. Fiind împăcat cu tine, te poţi împăca şi cu ceilalţi.

– Dar dacă tu nu ești un nenorocit, pentru că nu ai făcut nimic care să te arate astfel, nu i-ai greșit cu nimic fundamental…

– Poate părea aşa, dar adevărul este că fiecare dintre noi are o parte neasumată, de care nu ne face plăcere să ştim şi care poate provoca suferinţă altora.

Nu există o îmbunătățire de sine, indiferent de circumstanțe și orice ar spune celălalt, dacă nu-ți asumi polul negativ din ființa ta. De pildă, chiar dacă niciodată n-au apărut motive să te consideri prost, este esențial să accepți că ești un prost – cel puțin unul potențial. Şi că eşti chiar şi un posibil criminal. Evident însă că nu te identifici nici cu un prost, nici cu un criminal. Dacă până acum te-ai crezut sfânt, nu ești chemat să-ţi asumi o condiție damnată, ci să înveți să-ți relativizezi măsura. Aşadar, acceptă că e posibil să fii şi un nenorocit în căsnicie. Oare niciodată în viaţa ta n-ai făcut ceva care să fie pus sub semnul întrebării, care să fie discutabil sau reprobabil? Eu personal am făcut, sunt un păcătos. Și nu este ceva teoretic, este ceva real, indiscutabil. Eu, la spovedanie, nu mă duc să-mi prezint CV-ul, ci porcăriile pe care le-am făcut. Oare este cineva care să nu se preteze unei spovedanii?

„Orgoliul te duce la conflict cu tine şi cu alţii. Smerenia te vindecă şi te ridică”

– Am înţeles, dar odată ce te recunoşti un ticălos, fie şi unul potenţial, cum te mai ridici de acolo? Pentru că de la spovedanie te ridici cu ajutorul duhovnicului, care îți dă dezlegare, îți dă canon și te ajută în efortul tău de a te curăţa de păcate şi de a deveni mai bun.

– Te ridici smerindu-te. Procesul integrării umbrei, despre care vorbesc, este, fundamental, un proces de smerire. În smerenia care asumă orice scădere nu există nevroză, pentru că tu nu mai trăiești un conflict cu umbra ta, cu partea negativă, ci ţi-o accepţi ca parte din tine. Asta nu înseamnă că te identifici cu ea, adică nu devii doar partea ta negativă. Persoanele care nu-și asumă umbra ajung să fie controlate de umbră. Integrarea umbrei înseamnă să obţii un echilibru.

– Dintr-o perspectivă duhovnicească, putem traduce așa: când îți recunoști păcatul, ai o șansă să nu mai continui în păcat.

– Da. Este întotdeauna un exercițiu în logica paradoxului, specific ortodoxiei. Neasumat, păcatul te stăpânește.

Eu vorbesc cu oameni care sunt în Biserică despre necredința noastră – Cred, Doamne, ajută necredinței mele! Despre asta este vorba: Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc – asta a spus-o un sfânt! Ce a spus Apostolul Pavel? Că el ar vrea să săvârșească binele, dar că nu este în stare, și că este stăpânit de răul din el și săvârșește răul. Asta, într-o etapă. Dar asta dă măsura umanului. Iar cine nu acceptă această măsură a umanului va cădea. Numai cel care este smerit nu cade, că n-are de unde; cel care este cu fruntea în țărână nu are de unde să cadă.

– Smerenia este o valoare pe care noi, ortodocșii, o vehiculăm foarte mult și o trăim foarte puțin, și cu atât mai puțin cu cât succesul social este mai mare. Cu cât ai funcţii mai înalte şi onoruri mai multe, cu atât e mai greu să fii smerit.

– De acord, așa este. Ar trebui însă să fim conştienţi că toate acestea sunt iluzii. Eu știu duhovnici care au măsura sfințeniei și care pun metanie unor prăpădiți. Smerenia te înalţă, paradoxal, pentru că, în recunoaşterea scăderilor tale, te apropii mai mult de Dumnezeu. Şi, de fapt, asta este realitatea care contează în veşnicie, nu vremelnicile funcţii şi conjuncturalele onoruri.

– Societatea exercită totuşi o presiune constantă asupra individului pentru ca acesta să devină cineva, să însemne ceva. În acest context, stima de sine joacă un rol foarte important. Cum îţi poţi asuma răul din tine şi cum te poţi smeri, când lumea cere să fii fără pată şi mereu învingător?

– Depinde de ce vrea omul: să păstreze iluzia, cu riscul unui colaps, ori să accepte realitatea şi să se îmbunătăţească.

Un om nu se poate vindeca și nu se poate îmbunătăți atâta timp cât rămâne în iluzie. Este esențial să renunțe la iluzie şi la compensările pe care le cere această mişcare, chiar dacă va suferi.

Un alcoolic nu se poate vindeca dacă nu intră într-o perioadă de abstinență, adică dacă nu renunță la obiectul compensării. E o perioadă grea, în care poate să cadă din nou, mai rău. Eu am tratat asemenea oameni și știu ce înseamnă să lucrezi cu un dependent. Orice dependență este distructivă și iluzorie în același timp, pentru că ea încearcă să răspundă unei nevoi îndreptățite. Poate să existe o nevoie de iubire, dar pentru că persoana nu poate să aibă experiența iubirii, își va compensa această nevoie cu alcool. Iar compensarea devine, în timp, o problemă în sine. O persoană care nu este dispusă să se confrunte cu durerea interioară, care se naște dintr-un context traumatic, dintr-o incapacitate de a-şi satisface de o manieră adecvată nevoile (de dragoste, de recunoaştere a valorii sale etc), va compensa, să zicem, printr-o muncă excesivă. Ca să ajungă la sine, va trebui să renunțe la această carapace, la această platoşă, ca să poată să privească în interior. Deci, este esențial să privim în interior și, evident, să înțelegem, de fiecare dată, cu ajutorul lui „tu” ce se întâmplă în „eu”. Nu există vindecare ori dezvoltare pe cont propriu, întotdeauna este nevoie de celălalt, indiferent cine ai fi. O persoană care le știe pe toate și, prin urmare, nu are nevoie de îndrumare, este condamnată la stagnare și chiar la regres.

În ce privește stima de sine, este o problemă foarte delicată, în legătură cu felul în care o înțelegem. Stima de sine se poate raporta la condiția mea fundamentală de creație a lui Dumnezeu sau poate să fie înțeleasă ca o compensare a unor deficite: iată cine sunt eu! Adică, un exercițiu de orgoliu. Din punctul acesta de vedere, așa-numita stimă de sine devine o patologie, și persoana, mai devreme sau mai târziu, riscă să cadă, pentru că această stimă de sine, această persona pe care o proiectează în lume va fi la un moment dat contrariată – adică, nu va mai fi susținută de răspunsurile exterioare. Atunci, persoana își va pierde stima de sine, va cădea într-un abis. În fapt, ea nu a avut niciodată o bună stimă de sine, pentru că nu a plecat de la o reprezentare clară a propriei condiții, ci de la ce credeau alţii despre ea, în funcţie de masca pe care o purta. Or condiţia noastră este asta: „Sunt o persoană valoroasă, pentru că sunt creația lui Dumnezeu”. Cu alte cuvinte, o autentică stimă de sine se întemeiază pe raportarea la sufletul nostru, care este creaţie divină.

În smerenie, în acel exercițiu de a mă transforma în nimic, de fapt renunț la ego, nu la adâncul tainic al ființei mele, nu la condiția mea fundamentală, de creație a lui Dumnezeu și de fiu al lui Dumnezeu. Vocația mea este să devin fiu al lui Dumnezeu – prin urmare, am o valoare incomensurabilă! În sensul acesta înțeleg stima de sine. În ultimă instanță, este o problemă de ordin spiritual. Societatea îmi propune în schimb un fals și o iluzie, fără consistență şi pentru  care există un sfârșit, indubitabil. Pentru ego toate drumurile duc la cimitir. Și atunci, orice sens relativ din perspectiva unei stime de sine înțeleasă ca expresie a ego-ului sfârșește în absurd.

„Omul are nevoie de Dumnezeu, iar pentru asta poate renunţa la multe avantaje sociale”

– Pentru că aveţi o viziune creştină, vă întreb: Coaching-ul este esențial sau conjunctural legat de credință? De o credinţă anume? Poate fi practicat pe orice meridian, în orice fel de cultură, indiferent de specificul spiritual al locului, cu același succes?

– Coaching-ul poate să fie practicat în orice context cultural, pentru că nevoile umane au un caracter universal. Spre exemplu, nevoia de atașament nu este specifică culturii române sau culturii franceze, este o nevoie umană fundamentală. Contează foarte mult cum înțelegi viața. Există nevoi biologice, psihologice, relaționale, sociale – și un proces de coaching poate să aibă în vedere acest nivel. Dar există și nevoi spirituale, căci omul tinde inevitabil spre unirea cu Dumnezeu, iar pentru asta poate renunţa la foarte multe avantaje sociale pentru a-şi împlini vocația.

– Într-o altă ordine a nevoilor, sunt cunoscute exemplele unor milionari care au renunțat dintr-odată la business și au devenit cântăreți de jazz într-un bar obscur din nu știu ce oraş…

– E o nevoie de a fi tu însuți. Pot să mă conformez 20-30 de ani unor formalități sociale pentru a avea succes din punct de vedere social, dar la un moment dat apar în mine nevoi de un alt ordin. Conformismul social mă împlineşte până la un anumit nivel, dar dincolo de acest nivel apare o frustrare, un gol și ies la suprafață nevoi mai profunde, cum ar fi nevoia de autorealizare. Și mă apuc să fac exact acele lucruri care îmi dau mie personal sentimentul de împlinire.

Cineva renunță la un serviciu foarte profitabil pentru a se apuca să facă un lucru pe care și l-a dorit în tinerețe, dar pe care nu și l-a permis datorită conjuncturilor sociale și, să zicem, nevoii de siguranță. El nu mai are acum, la 50 de ani, probleme cu siguranța materială – și atunci, sigur că îşi dă voie să-şi împlinească nevoia care ține de identitatea lui mai profundă.

Dar mai putem vorbi și de o nevoie de sens şi de spiritualitate, sau altfel spus, de o nevoie de Dumnezeu. Și, într-un asemenea context, celelalte nevoi și, respectiv, organizarea vieții în jurul satisfacerii acelor nevoi încep să pălească. Astfel, sunt oameni care abandonează, să zicem, la o carieră, lasă propriile bunuri materiale acumulate într-o viață de muncă și se duc la mânăstire.

„Fac totul sub ascultare de duhovnic şi nu lucrez decât cu cei care cred ca mine”

– Din câte înţeleg, coach-ul este un fel de duhovnic laic. Şi, ca şi în relaţia ucenic-duhovnic din creştinism, apare probabil tentaţia idolatrizării antrenorului de către elevii sau clienţii săi. Cum evitaţi această formă de cădere, care îi afectează deopotrivă pe cel idolatrizat şi pe idolatri?

– Sigur că există riscul ăsta, și încerc să-l preîntâmpin comunicându-le adevărata mea măsură.

Eu livrez ceea ce dă Dumnezeu, încerc să fiu atent și să retransmit ce primesc, sub ascultare. Eu nu sunt de capul meu. Nici nu vreau să fiu de capul meu, și este măsura cea mai bună pe care am avut-o vreodată în viața mea, aceea de a nu fi de capul meu. Această ascultare de duhovnic mă protejează, îmi dă încredere, mă face să mă simt liber și integru. Nu este o stare infantilă, ci dimpotrivă, niciodată nu m-am simţit mai responsabil decât acum.

Dacă Dumnezeu vrea să-mi dea în anumite momente măsura geniului, voi avea măsura geniului. Dacă Dumnezeu va considera că îmi este de folos să am un moment în care să mă arăt ca un idiot, mă voi arăta ca un idiot și îi voi mulțumi pentru asta. Adică, nu am nevoie neapărat doar de momente pozitive; pot să fiu și nimeni în anumite momente. Nu mai am o strategie de a promova numai aspectele pozitive despre mine și, în general, nu mă ocup prea mult să mă promovez. Iar cât o fac este pentru că mi-a spus duhovnicul. „Tu ai mere de vânzare, du-te la piață! Că dacă le ții în magazie, or să se strice acolo și n-o să știe nimeni că tu ai mere de vânzare.”

– În conferinţele dvs., la grupurile de coaching sau de formare, folosiţi multe referinţe ortodoxe. De ce faceţi asta, dacă misiunea dvs. nu ţine exclusiv de credinţă? Nu riscaţi să-i îndepărtaţi pe cei care nu sunt credincioşi? Şi, pe de altă parte, de ce vin la dvs. şi credincioşi, nu le ajunge duhovnicul?

– Cum am mai spus, coaching-ul nu se defineşte printr-o credinţă sau prin absenţa unei credinţe. Alcătuirea umanului este în mod fundamental aceeași peste tot: toți oamenii au aceleași funcții, au cam aceleași nevoi, chiar dacă pe unele nu le conștientizează. Dar eu personal am trecut printr-un proces de convertire. Nu impun nimănui nimic, dar vorbesc de pe poziția pe care mă aflu, pentru că asta mă definește. Și atunci, sunt prizat de cei cu care am afinități. Nu insist să am colaborări cu persoane cu care nu am afinități. De altfel, nici nu cred că s-ar putea derula un proces de coaching cu astfel de oameni.

Lucrez numai cu oameni care consideră că este util pentru ei să fie acolo unde sunt eu şi care îmi cer asta.

Coaching-ul nu depinde nici de un context cultural, însă întotdeauna are legătură cu valorile. Valorile sunt ale persoanei acompaniate, dar este important ca şi coach-ul să poată conține valorile persoanei acompaniate. Dacă valorile mele sunt contrariate, atunci eu nu pot acompania persoana. Nu trebuie ca valorile noastre să fie identice, dar e obligatoriu să nu intre în contradicţie în demersul pe care îl facem pentru atingerea unor obiective. Aș putea, de exemplu, să acompaniez un ateu în legătură cu niște obiective academice, fiindcă aceste obiectivele ale lui nu-mi neagă valorile, chiar dacă noi doi nu ne regăsim din toate punctele de vedere. Însă dacă obiectivele lui mi-ar contrazice valorile mele fundamentale, atunci nu l-aș acompania.

Opțiunile mele spirituale interferează cu procesul de coaching în măsura în care persoana acompaniată are aceleași valori spirituale cu mine. Asta se întâmplă de cele mai multe ori, pentru că majoritatea clienților mei au aceeaşi credinţă cu mine. Nu pentru că i-am selectat eu, ci pentru că s-au selectat ei. Majoritatea celor care vin  la mine sunt oameni din Biserică, sau care sunt pe punctul de a se converti. Și atunci, sigur că această dimensiune spirituală poate să contribuie la convertire.

Pe de altă parte, eu nu mă substitui duhovnicului, niciodată. Dar pot fi într-o relație de colaborare cu duhovnicul. Când simt că e momentul, îi trimit pe unii la duhovnic. Și mulți au ajuns în biserică, să aibă un duhovnic şi să facă toate celelalte ale credinţei, trecând prin cabinetul meu. Dar asta este ceva al meu, este ceva particular, nu este specific coaching-ului. Îmi iau libertatea să fiu eu însumi în procesul de coaching, și nu aștept ca cineva să-mi confirme dacă așa se face sau altminteri, pentru că deja am confirmarea confirmărilor: duhovnicul mi-a dat binecuvântare să fac ce fac. În viziunea mea despre viață lucrul acesta este cel mai important și, îndrăznesc să spun, suficient.

„Fiţi senini! Să nu vă tulbure greşelile altora, căci le-aţi putea comite şi voi”

– Care sunt cel mai des întâlnite probleme cu care vin oamenii la dvs?

– Nu am fost interesat să fac un clasament. În general, problemele sunt în raport cu marile exigențe ale vieții. Să zicem, nevoia de siguranță, care se proiectează și într-un exercițiu social oarecare, profesional, de statut academic, de inserție socială, de resurse materiale. Şi foarte multe probleme de relaţie, care cred că sunt pricinuite de lipsa smereniei.

Este foarte important să pot să-l conțin pe celălalt, cu toate ale lui. Exercițiul intimității poate să fie unul dureros, pentru că apar tot felul de nepotriviri între ceea ce aștept eu de la celălalt și ceea ce este în realitate. De foarte multe ori însă, ceea ce nu accept eu la celălalt este, de fapt, ceea ce nu accept eu încă la mine. Foarte multe probleme de relaționare și de cuplu au legătură cu o umbră neasumată.

– Teoria oglinzii, să zic așa: te deranjează la celălalt ceea ce nu asumi la tine. Chiar este validă această teorie?

– Majoritatea oamenilor o resping într-o primă fază, căci intră în mecanismele de apărare…

– Dacă am un partener de afaceri care mă înșală constant și eu descopăr și protestez, și rup relația cu el, înseamnă că sunt și eu un hoț?

– Da, este vorba de neasumarea umbrei. Pentru că şi tu ai furat ceva, cel puțin o dată în viața ta. Dacă ai fost certat sau bătut pentru asta, ai tras concluzia că este rău ce ai făcut, iar acest lucru a devenit o umbră pentru tine. Iar umbra întotdeauna te tulbură când o vezi reflectată în altul.

Eu pot constata că tu ești hoț, dar, dacă nu am o umbră, nu mă tulbur. Mi-am asumat că și eu aș putea să fiu un hoț, în anumite circumstanțe. Spre exemplu, dacă mi-ar fi foame și n-aș avea nicio sursă, aș lua o pâine din magazin și aş începe să mânânc acolo, pe loc, fără să mă mai gândesc că acea pâine trebuie plătită? Posibil.

Prin urmare, chestia asta nu mă mai tulbură la tine. Ceea ce nu înseamnă că tu nu ești un hoț, dar nu mai am o aversiune faţă de tine.

Dacă ceea ce face partenerul meu este disfuncțional pentru relație, ies din ea! Deci repar, dacă pot să repar, iar dacă nu, mă îndepărtez. Dar nu e nevoie să-l urăsc.

Nu suntem noi învățați să-i iubim pe vrăjmașii noștri? Păi asta pot s-o fac numai dacă rămân senin. Când comportamentul tău mă înfurie, mă înspăimântă, mă dezgustă, eu nu pot să-ți găsesc circumstanțe atenuante, nu pot să văd dincolo de aparența comportamentului, să merg către motivația lui, și anume o condiție de suferință, și să devin compătimitor față de tine.

– Alt exemplu, ca că pricep: dacă mie îmi stârneşte sentimente negative cineva care în mod evident nu e în toate minţile, înseamnă că recunosc în el ceva ce zace în mine dar nu vreau să-mi asum?

– Întotdeauna, dacă apare o emoție negativă intensă îndreptată către celălalt… Mântuitorul Hristos a lămurit problema asta – cu femeia adulteră. Ăia s-au tulburat atât de rău, încât au vrut s-o omoare! Și Mântuitorul n-a zis că femeia n-a greșit, ci: cel care este curat să dea primul cu piatra. Și atunci s-au uitat în ei și s-au văzut cum sunt, și-au văzut propria umbră: „Și eu sunt în stare de o asemenea ticăloșie; și atunci, de ce mai dau eu cu piatra în femeia asta?”

Umbra se constituie pentru că există o nevoie fundamentală de acceptare socială. Adică, eu trebuie să corespund așteptărilor acestei lumi. Dar astfel risc să nu mai fiu eu însumi. Și atunci, sigur că, la rândul meu, ajung să fac parte dintre aceia care creează standarde de comportament pentru ceilalți. Dar tot Mântuitorul ne-a spus: „Nu judeca, ca să nu fii judecat!”. Adică, mă întorc către celălalt cu tulburare: „Tu nu te comporți corect”. Păi este clar că, uneori, omul se află în eroare, că încalcă poruncile… Da, dar Dumnezeu nu ne-a spus: Tu de-acum să te uiți la ceilalți să vezi care îmi încalcă poruncile și să dai cu piatra în ei! Ci a zis: Lasă-mi Mie judecata, tu vezi să respecţi poruncile şi să-ţi faci lucrarea ta!