Otomanii aveau ieniceri, pașale și fermanuri. Bruxelles-ul are directive, regulamente și comisari. Diferența e mai mare decît vor unii s-o recunoască și mai mică decît vor alții s-o admită.
Nu Bruxelles-ul e vinovat că are ambiții de Înaltă Poartă. Vinovați sînt cei care i se închină ca unei Înalte Porți.
Comisia Europeană nu are armată. Nu are fermanuri cu putere de lege peste noapte. Nu poate tăia capete. Are, în schimb, ceva la fel de eficient pentru o clasă politică nevertebrată și tranzacționistă: bani condiționați și solicitări pe ton de poruncă. Atît îi trebuie. Restul îl face singură slugărnicia de acasă.
M-am convins asta din epicentrul puterii de la Bruxelles, ca europarlamentar.
Acolo, totul se poate negocia. Indiferent de cerbicia Comisiei, de majorități parlamentare, de legislație impusă, există întotdeauna loc pentru a-ți sluji interesul național. Ungaria a demonstrat-o. Polonia a demonstrat-o. Totul e să știi ce ceri și cît de tare ții piept.
România n-a știut. Sau n-a vrut.
PNRR e dovada poate cea mai grăitoare. Cele mai defavorabile condiții, care ne-au adus scumpiri, ”reforme” închipuite, închiderea minelor și un sistem fiscal opresiv – care lovește atît în omul obișnuit, cît și în antreprenor – nu au fost cerute, în forma lor extremă, de la Bruxelles. Au fost asumate asfel de politicieni români, în graba de a ieși în întîmpinarea așteptărilor aristocrației birocratice de la Bruxelles și de a bifa încă o sarcină care îi ajuta să intre în grațiile acesteia. În paralel, și-au pregătit o falsă scuză pentru mai tîrziu: „ni s-a impus de la Bruxelles”.
Așa se naște o Înaltă Poartă din nimic: nu prin cucerire, ci prin îngenunchere voluntară.
Uniunea Europeană, în forma gîndită de întemeietorii ei, e necesară. Un spațiu economic comun, care aduce prosperitate și, prin aceasta, pace. România trebuie să rămînă în el. Ieșirea ar fi o greșeală strategică, poate fatală. Pînă aici, orice om cu mintea întreagă e de acord.
Dar de la Uniunea Europeană pînă la Statele Unite ale Europei e o prăpastie, care are un nume: suveranitatea națională.
UE nu poate deveni SUE decît cu prețul desființării suveranității naționale și cu cel al dizolvării identității naționale.
Un popor fără identitate și suveranitate va rămîne, mai devreme sau mai tîrziu, fără memorie, fără demnitate, fără speranță. Va fi o populație, nu o națiune. Un număr administrat de la distanță.
Fără critică, fără o opoziție care să conteze, fără cenzura puterii, fără cineva care să vegheze cheltuirea banului public și abuzurile, orice putere alunecă spre totalitarism. Nu contează culoarea ei. Nici sediul ei. Bruxelles-ul nu face excepție.
Astăzi, suveranitatea și existența statelor sunt amnințate de politicile bruxeleze. Green Deal-ul care desființează industrii fără grija de a pune ceva în loc, digitalizarea gîndită mai puțin pentru cetățean și mai mult pentru controlul lui, valul de reglementări care se bagă în ce n-are treabă Bruxelles-ul: familia, educația, Biserica… Toate vin ambalate în limbajul progresului. Toate cer, în fond, același lucru: supunere fără crîcnire.
Nu asta a fost UE la naștere. Nu ni s-a prezentat ca taree. Și nu am acceptat să intrăm sub o autoritate cu drept de viață și de moarte asupra noastră.
Otomanii au cerut tribut și supunere, iar domnitorii noștri, cîteodată, s-au priceput să negocieze și au cîștigat ani, uneori decenii, de respiro pentru țară. Alteori s-au tîrît de bunăvoie, mai jos decît li se cerea, ca să se arate credincioși stăpînului. Și, în cele din urmă, tot și-au pierdut capul. După demnitate.
Istoria se repetă rar identic, dar revine totuși, în alte haine, cu o precizie dureroasă.
Bruxelles-ul nu e Înalta Poartă. Nu încă. Dar noi îl facem deja Înaltă Poartă, de fiecare dată cînd un politician uită de interesul național și de minima morală.
Soluția nu este sfidarea contraproductivă sau Ro-exit-ul, ci negocierea fermă, făcută de oameni care știu ce apără și ce au de obținut pentru țară.
Statul român, cu tot cu istoria, demnitatea și independența lui, nu este obiect de negociere.