Prispa de lut

Copilăria mea are multe uşi şi ferestre, pe care însă le deschid rar. Cel mai adesea poposesc pe prispă. O prispă de lut, tocmită pe grinzi de lemn, într-o grădină cu tufe de zmeură, umbrită pe jumătate de un gard înalt din scânduri late, unse cu păcură şi bătute una lângă alta încât nu trece prin ele nici colbul drumului. O prispă de pe care se văd cerul, agudul de la poarta vecinei Malvina şi fântâna cu roată a mătuşii Tanţa. Dacă mă ridic tare pe vârfuri, zăresc şi cotitura uliţei dinspre Cernu – un râu mic şi leneş, care adapă poala satului Româneşti, colţ anonim de Moldovă, la doi paşi de mai cunoscutul Tescani „al lui Enescu”.

Prispa este răcoroasă, ca o binecuvântare în verile fierbinţi care nu ocolesc nici aşezările de pe dealurile Moldovei. Este prispa Casei Mari – adică a două odăi largi, separate de locuinţa de zi cu zi a bunicilor mei materni şi ţinute „de bune”, pentru petreceri sau priveghiuri de familie, pentru primit preotul cu Boboteaza şi găzduit musafirii vara, căci iarna e aproape imposibil să le încălzeşti. În casa asta, înaltă-înaltă, aşezată cu faţa spre răsărit şi văruită cu alb pe dinafară şi pe dinăuntru, pe când aveam 8 – 9 ani, am descoperit biblioteca unchilor mei. În camera dinspre stradă, cea considerată „sufrageria” – în care nu aveam voie să intru şi în care mă strecuram totuşi uneori, avid după mirosul de tei, busuioc, mentă, lavandă sau al altor plante, bune de ceaiuri şi uleiuri vindecătoare, puse la uscat pe ziare pe masa din mijloc –, era un perete acoperit cu cărţi. Cele mai multe din Biblioteca Pentru Toţi. Am început să citesc câte una pe furiş, pentru că bunica spunea despre citit că e semn de lene. Dar eu citeam de dor. Un dor sfâşietor de părinţi mă cuprindea în lungile vacanţe de vară. Ai mei mă lăsau acolo, ca fiind cel mai mare dintre copii şi mai de trebuinţă la muncile câmpului. Dorului acestuia îi erau interzise lacrimile, pentru că eram „bărbat” şi bunicul odată mă lua în tărbacă aşa cum numai el ştia, de îmi reprimam orice sughiţ. Dorului acesta nu putea fi ostoit cu parfumul unei bluze a mamei sau cu mirosul de soare al unei cămăşi a tatei, pentru că nici mama, nici tata nu-şi uitau vreo haină la bunici. Dorului acestuia îi era refuzat alintul la telefon, căci un asemnea aparat nu se inventase încă în Româneşti la începutul anilor ’80.

Ca să-mi mai treacă dorul, îmi încordam auzul să prind orice zgomot de maşină de la kilometri distanţă. Dar la Româneşti era eveniment local când ajungea un autoturism. Singurul motor de maşină era al dubei cu muncitori care pleca dimineaţa la 5 şi venea seara la 6 de la Moineşti. Ţăranilor le fusese luat pământul de către regim, aşa încât femeile au rămas prizoniere la CAP, iar bărbaţii au plecat să lucreze la sondele de petrol sau în atelierele de reparaţii pentru maşini agricole ale micului oraş din apropiere.

Pentru că zile întregi nu auzeam nici o maşină mică, mă mulţumeam să le număr pe cele care treceau pe şoseaua naţională de la Enăcheşti, satul de dincolo de Tazlău, pe care îl zăream din grădina noastră. Speram că, tot numărând, voi vedea Skoda verde a tatei. Însă, pasămite că maşinile verzi erau pe cale de dispariţie, vedeam rar câte una, sau cel puţin mi se părea că văd, după ce număram: una albă, una bleu, una gri, una albă, una roşie, una albă, una grena, una albă, una neagră… Ochii mă usturau de concentrare şi culorile se amestecau, până şirul neîntrerupt de maşini devenea un fir scânteietor care tăia cerul deasupra luncii Tazlăului. Şi din el se desprindea atunci o Skoda verde care plutea o clipă în aer, ca apoi să se stingă în albastrul calm al cerului.

Părinţii nu-mi scriau niciodată şi nici nu o puteau anunţa altfel pe bunica când veneau după mine. Erau mereu grăbiţi, veşnic între două drumuri, cu treburi prin ţară, de la Bacău la Satu Mare, de la Tulcea la Braşov şi de la Bucureşti la Suceava. Mă puteam trezi cu ei în ogradă oricând. Iar aşteptarea fără orizont mă umplea şi mai mult de nelinişte şi nerăbdare.

Obosit de dor, aş fi vrut să mă las pradă lui, să mă sfâşie, să mă mistuie, să mă dizolve în el. Mă gândeam că poate astfel mă voi întâlni în dorul meu cu dorul părinţilor mei pentru mine. Dar dorul devenea de la zi la zi mai dureros, până când ceva se rupea în coşul pieptului şi simţeam cum mă prăbuşesc într-un hău fără fund, dinăuntrul meu. Încetam să mai vorbesc şi să mai mănânc, înţepeneam pe băncuţa din faţa porţii, cu ochii ţintă pe drum, spre Cooperativă, într-acolo de unde venea de obicei Skoda verde. Nu vedeam nimic, oricum, din pricina lacrimilor, care îmi curgeau fără oprire, dar aş fi auzit motorul.

Atunci şi numai atunci, bunica făcea ce făcea, poate vreun descântec, cu fiertură de plante şi gheare de cocoş alb, la miezul nopţii, ori altă ”magie”, iar mama şi tata apăreau a doua zi, să mă ia acasă.

Aşadar, dorul nu putea fi ogoit în nici un fel. Şi îmi rămânea numai să-l trăiesc pe deplin, până la faza de catalepsie, sau să fug de el. Desigur, îmi surâdea mai mult evadarea din ghearele lui şi, la un moment dat, am găsit şi felul în care s-o fac.

Prispa Casei Mari era covorul meu fermecat, purtat unde, vorba ceea, nici cu gândul nu gândeam, de suflul puternic al cărţilor din biblioteca unchilor mei. Cât mă scufundam Douăzeci de mii de leghe sub mări, salvam onoarea reginei dimpreună cu Cei Trei Muschetari, ori îi apăram pe apaşi alături de Winnetou, eram pus la adăpost de nemilosul dor. Intrat cu totul în poveste, nu mai eram băieţelul cu părul cârlionţat şi pantaloni scurţi, chinuit de dorul de părinţi, ci un erou adevărat, capabil de fapte incredibile. Eram omul cu o sută de vieţi. Eram bărbatul curajos, iubit, puternic, admirat, temut, invidiat, vânat, dar mereu învingător, chiar şi în moarte. Eram toate personajele principale ale cărţilor pe care le deschideam. Şi mai mult decât atât, eram toate personajele pe care mi le imaginam după ce închideam cartea. Căci, am înţeles repede, cărţile erau numai o cale spre o lume care aştepta să fie cucerită. O lume a plăsmuirilor, care îmi stătea la îndemână, pentru că dacă îmi plăcea ceva mai mult decât cititul era să inventez poveşti.

Câţiva ani mai târziu, într-o astfel de vară, încercând să-mi strunesc dorul de părinţi pe prispa Casei Mari, am început să scriu literatură. Se adunaseră prea multe vieţi nespuse în mine, iar eu le puteam trăi pe toate scriindu-le. Şi astăzi mă apăr la fel de câte un dor fără leac.

(Text apărut inițial, sub titlul generic ”Poveștile copilăriei”, în Fomula As nr. 1119, 25 Mai – 5 Iunie 2014)

3 thoughts on “Prispa de lut

  1. Inevitabil m-ai trimis cu gândul la fericita mea copilărie la Roșia, satul bunicilor mei materni. Și eu mi-am petrecut acolo vacanțele de vară și de iarnă. Dar timpul mi-l ocupam cu joaca, alături de verișorii mei și alți copii de pe uliță sau din sat. Și trecea prea repede parcă, încât nu avea când să mi se facă dor de părinți. Of, ce clipe și zile și săptămâni de vis, de viață preaplină, binecuvântată, cum n-au mai fost de atunci!

    • Da dar daca te trimit parintii an de an de-acasa, vrei nu vrei, intr-un loc nu prea prietenos: la munci agricole, „cititul e lene”, „fara lacrimi ca esti barbat”, fara alti copii de varsta ta, normal ca te-apuca un dor de casa ta unde sunt cei care te fac sa te simti la adapost.

      • Acum să nu se înțeleagă că am fost un copil traumatizat 🙂 Textul e totuși literar, deci e scris sub o lupă care deformează realitatea.
        Sigur că deseori eram cu frații mei la bunici și chiar în vecini aveam copii de vîrsta mea. Însă n-aveam timp să ne jucăm decît duminica, pentru că în rest fiecare avea rolul lui în gospodărie și nu pentru că era exploatat, ci pentru că așa știu țăranii să-și educe copiii și cred că nu fac rău. Așa am învățat și eu o mulțime de lucruri care îmi sînt folositoare și azi și, mai presus de toate, o anume atitudine în fața vieții.
        Locul nu era neprietenos deloc, dimpotrivă. L-am botezat undeva ”raiul pe pămînt”. Și asta cred și azi că a fost pentru noi Româneștiul copilăriei. Mi-e dor de el, cum altă dată de părinți. Dar satul acela e în agonie acum.
        Cele mai frumoase și pregnante amintiri le am tot de acolo.
        Pe scurt, ce-am vrut să transmit este un sentiment care m-a muncit în acea vreme și care nu are nimic de-a face cu condițiile obiective: îmi plăcea la țară, îi iubeam pe bunici la nebunie, aveam tovarăși de joacă, nu-mi displăcea munca (atîta cîtă era la vîrsta aia, o bagatelă, în fapt). Dorul însă e altceva, este reflexia unei absențe care te doare. Cînd iubești, nu te poți lipsi de cei iubiți nici măcar pentru un timp scurt, darămite pentru o vară întreagă.

Comentariile sunt închise.