În căutarea nemuririi

”Formula As” pe urmele dacilor în Renania, Normandia și Bretania. Reportaj de călătorie

Dacii se credeau nemuritori. Azi, știm că aveau dreptate. Dar veșnicia lor este ascunsă sub straturi de indiferență, ignoranță și ideologie. Ea trebuie decojită ca o ceapă, foaie cu foaie – sau, dacă vreți, document cu document –, drum cu drum, inimă cu inimă. La astă treabă s-a încumetat ”Formula As” cu mulți ani în urmă. Și adevărata istorie a dacilor a început să se întrezărească. Iar odată cu ea și nemurirea lor. Căci a fi nemuritor înseamnă a nu fi uitat.

Erau cei mai numeroși după inzi, cei mai viteji și mai drepți dintre traci – ba poate că dintre toate popoarele cunoscute în vremea aceea. Regatul lor a fost unul dintre cele mai mari și mai temute ale antichității. Au hărțuit Imperiul Roman, l-au obligat să plătească tribut, iar când acesta i-a învins, în sfârșit, i-a glorificat în monumente și cronici. Cu o asemenea vitalitate, nu-i, deci, de mirare că triburile lor au cutreierat și și-au făut colonii Europa. Le-am găsit urmele peste tot, din Sud până în Nord și din Est până în Vestul extrem al continentului. Noi, o mână de jurnaliști, fără mijloacele istoricilor și lipsiți de răgazul unor cercetări îndelungi și minuțioase, doar mânați de pasiunea pentru adevăr.

La începutul acestei toamnei, am continuat căutările. În Renania, Normandia și Bretania.

Popas la cimitir

În astfel de călătorii, drumul este aproape totul. El te pregătește pentru intrarea în poveste. Și e parte din poveste. De aceea, nu-i totuna cu ce-l faci. Am ales, ca de obicei, mașinile. Sute de cai struniți sub capote elegante, prin mișcări simple. Incomparabil mai ușor decât le-a fost cohortelor de daco-geți, mărșăluind înarmate până în dinți și cu înfricoșătoarele lor steaguri de luptă urlând a moarte în vânt. Dar refăcând același drum.

Din fuga mașinii, oprită când și când de nevoie, poți aduna imagini, frânturi de dialoguri și gesturi umane care, uneori, fac ele însele cât o poveste.

Așadar, iată-ne, șapte oameni – Sânziana Pop, Andrei Cheran, Cătălin Manole, Ciprian Rus, Florentin Popa, Matei Florian și cu mine –, în trei bolizi. N-om fi magnifici, dar numărul nostru e magic. O confirmă minunile care ne ies în cale.

Aproape 2.000 de kilometri despart Bucureștiul de Klobenz (Renania). O cale extrem de grea pe alocuri, în ciuda autostrăzilor, care, ici-colo, au devenit drumuri ”comunale”, cu restricții de viteză și lucrări de reabilitare nesfârșite, din pricina traficului infernal. La capătul ei: un oraș care ți se lipește de inimă. Cu tot cu oamenii lui – calmi, corecți și amabili. Sub zidurile burgului nemțesc –  vechi de două milenii –, își dau întâlnire, imense, liniștite și clare, un râu, Mosel, și un fluviu, Rin. Locul de confluență, numit Colțul German, este spectaculos prin întrepătrunderea celor două lumini fluide. Vapoare mici și mari alunecă de-a lungul malurilor. Turiști de toate rasele și națiile își desfată privirea, de la bord, cu jocul de cărămizi, bolte, turle de biserici, creneluri de castele și plantații de viță de vie care înconjoară bătrânul burg. Cineva, de pe o barcă, își aruncă șapca spre soare, ca într-un salut oricui urmărește de pe faleză cortegiul de nave.

Pe străzile acestui oraș, cândva reședință princiară și regală prusacă sau franceză, în magazine și restaurante vezi totuși aproape numai nemți. E un oraș de provincie, a cărui trecută glorie este vizibilă numai pentru cunoscători. Și este ferit deocamdată de invazia musulmană, de curiozitatea asiaticilor cu bani porniți în excursii tematice și de africanii căutători al unui trai mai bun. Cu toate acestea, globalizarea îi dă târcoale. Am mâncat excelent într-un restaurant turcesc, iar în librării am găsit numeroase cărți dedicate islamului.

Cele două biserici istorice, catolică și evanghelică, care marchează centrul cu turnurile lor înalte, sunt goale. În prima, toate scaunele sunt întoarse cu spatele către altar și fața spre ușă. În ușă este montată o scenă de concerte. Abia la sfârșitul turului observăm, într-o alveolă îngustă, în dreapta altarului, ca într-un soi de capelă, doi bătrâni, o doamnă și un domn, care se roagă în tăcere. Deasupra capetelor lor, lumina lumânărilor se rotunjește ca o aură.

În același centru se află și o biserică ortodoxă românească, plină duminica și la sărbători. N-avem destul timp să zăbovim asupra ei.

Am ales ca prima oprire, în ”drumul dacic” din acest an, să fie la Koblenz, pentru că era promițător ca popas, dar mai ales pentru că în muzeul orașului trebuia să se afle singurul steag dacic, capul de lup, descoperit în această parte de lume. Până să ajungem însă, simbolul dacic a fost împrumutat muzeului din Mainz. Ciprian pleacă într-acolo, ca să-l vadă, noi, restul, căutăm alte urme.

Nu tragem în Koblenz, ci într-o suburbie a acestuia, un fel de sat urban, mai greu de imaginat la noi, Güls. Aici nu ne impresionează atât casele splendide în firescul lor, vegetația abundentă dar bine îngrijită, dealurile pline de vii sau tihna care respira din orice piatră, cât o plimbare de noapte, de-a lungul uneia dintre străzile lui principale. Pe la mijlocul străzii, găsim cimitirul, luminat de candele. În virtutea unei vechi credințe străvechi, potrivit căreia lumânările aprinse în lumea asta îi apără pe răposați de duhurile rele și în lumea de dincolo. Nici un mormânt nu este lăsat fără lumină. Flacără cu flacără, întunericul se decupează a viață. Mormintele pecetluite cu lespezi masive, înconjurate de un gazon impecabil și străjuite de făclii îmblânzesc cerul de antracit și transformă locul într-un fel de ”acasă”.

Pe buza neantului

După încă 700 de kilometri abandonăm spiritul teuton pentru ce francez. Sau cel puțin așa credem. Și nu ne înșelăm prea mult. La Deauville, pe malul Atlanticului, în plină Normandie, găsim o rigoare asemănătoare cu cea germană. Dar numai în arhitectură. Casele tradiționale – din lemn și piatră, cu bârnele lăsate la vedere – și așezate în grădini generoase arată bună rânduială. Oamenii însă sunt deja mult mai… relaxați. Pustiul dintr-un oraș estival aflat în afara sezonului, ploaia rece și fără sfârșit și distanța mare până la locurile în care avem de documentat un subiect colosal – originea posibil dacică a lui Rollo, fondatorul ducatului de Normandia – ne fac să plecăm repede spre Rouen. Nu înainte de a admira Atlanticul și de a ne preumbla vrăjiți, sub rafale de vânt, pe plaja dezgolită de ape la ora refluxului și plină de scoici stranii, pietre care ar merita prinse în șiraguri, ca perlele, și urme de pescăruși. Unii dintre noi vedem oceanul pentru prima dată. Nu este o mare mai mare, ci e sinonimul nemărginirii. Plajele normande nu sunt doar întinderi de nisip și de piatră, care cândva, în al doilea război mondial, s-au umplut de sânge până la crupa calului, ci un loc de unde începe neantul. În fața necuprinsului de apă ești la fel de pierdut ca și cum te-ai afla în cosmos.

Drumul până la Rouen, plus un altul, peste încă o zi, de la Rouen la Fecamp, ne arătă o parte însemnată din Normandia. Frumoasă, sălbatică, verde încă la mijloc de Septembrie. Ploaia ne urmează, încăpățânată și rea ca un câine de pripas,  care nu cerșește atenție și alint, ci te pândește să te doboare.

Veche capitală a provinciei, Rouen este un oraș cosmopolit, unde francezii par musafiri. Toate culorile și limbile pigmentează omenirea care îl populează. Localurile sunt aglomerate și gălăgioase, străzile forfotesc de lume toată săptămâna și se odihnesc duminica – ziua în care numai străinii le mai străbat agale, cu ochii pe clădirile medievale și atrași de pulsația subtilă a catedralei catolice Notre Dame (de sec. XII), ori poate de splendidul desen al Marelui Ceas, de arhitectura gotică a Palatului de Justiție, fost sediu al Parlamentului local, datând din Evul Mediu, sau de micul muzeu dedicat Ioanei d’Arc pe locul arderii pe rug a eroinei fără pereche a francezilor.

Catedrala este tulburătoare prin dantelăria sculpturilor exterioare, impresionantă prin dimensiuni – mai înaltă decât Notre Dame de Paris – și tristă prin aerul de muzeu. Și mai are o latură notabilă: a fost distrusă în cea mai mare parte în al doilea război mondial și refăcută întocmai apoi. Este, prin acesta, un fel de manifest al cerbiciei normanzilor.

În Rouen, amintirea lui Rollo, cel care i-a dat glorie și o dinastie în secolul al IX-lea, e ștearsă. O statuie care se presupune că-l înfățișează și o mențiune într-un pliant turistic. Atât. Altundeva trebuie să-l căutăm, în cetatea lui de suflet, de pe țărmul oceanului, la Fécamp.

La 70 de kilometri de Rouen, trecând prin peisaje bucolice – cu largi câmpuri verzi, plâcuri de pădure și ferme izolate, durate din lemn și piatră –, se află Fécamp. Un oraș atârnat de maluri înalte de piatră și bântuite de vânturi puternice. O așezare mirosind a sare, scoici și plante ornamentale cărora nimeni nu le ține minte numele. O citadelă rămasă fără ziduri de apărare și în care însemnele nobiliare te întâmpină la tot pasul. Aici s-au păstrat ruinele palatului ducilor de Normandia. Aici a trăit mare parte din viața lui Rollo, întemeietorul Normaniei. Aici a fost îngropat. Nu se mai știe unde, căci a fost mutat de câteva ori, pentru a nu i se profana mormântul în timpul unor războaie. Iar această dispariție a osemintelor sale pare ca pusă la cale de Rollo însuși, pentru ca eroul să se cufunde cu totul în legendă. Totuși, pentru ca existența lui să nu pară un basm, ne stau mărturie rămășițele nepotului său, Richard I Neînfricatul, și ale strănepotului său, Richard al II-lea Cel Bun, care au fost la fel de strălucitori ca el.

Catedrala, primăria care își are sediul într-un adevărat castel, Palatul Benedictinilor, străzile lungi și drepte care coboară spre plajă, casele ținându-se una de alta, cochete și discrete, în drumul lor spre ocean – compun un tablou care ar putea fi din orice secol de după cucerirea acestui ținut de către oștile lui Rollo. Căci sub cârmuirea lui Rollo și a urmașilor săi Normandia a înflorit și și-a statornicit toate acele trăsături specifice pe care azi le considerăm tradiționale. La care s-a adăugat, în timp, un rafinament de care ne-am bucurat și noi, cel puțin în parte: am mâncat acolo cele mai gustoase fructe de mare și am băut unul dintre cele mai bune vinuri albe, sărbătorind astfel victoria lui Matei, căruia i s-au confirmat intuițiile și informațiile preliminare despre Rollo.

Poarta dintre lumi

La granița invizibilă dintre Normandia și Bretania, salutăm din mers mănăstirea fortificată de pe Le Mont-Saint-Michel – o stâncă ciudată, insulă la flux, peninsulă la reflux – din Marea Mânecii, unul dintre locurile cele mai vizitate din Franța. De aici încolo peisajul devine mai aspru, vânturile mai haine și ploile mai dese. Urmăm coasta până în apropiere de capitala Bretaniei, Brest, dar rămânem pe malul oceanului, la Landéda. Timp de câteva zile, mica așezare de pescari și vilegiaturiști francezi (unde n-am văzut picior de străin) ne va fi bază pentru scurtele noastre expediții în cea mai misterioasă și tradiționalistă parte a Franței.

Nu departe, la Tréflévénez, un sat tipic breton, îl întâlnim pe părintele Job, parohul unei biserici vechi poate de o mie de ani, care ne vorbește despre asemănările dintre tradițiile bretone și românești, pe un fond comun, celtic sau poate dacic, cine știe. Părintele Job este unul dintre luptătorii pentru identitatea bretonilor – care sunt altceva decât francezii, ne asigură. Și o face mai ales prin cultivarea limbii bretone, în care și slujește zi de zi, adunând în jurul său alți naționaliști bretoni. Din păcate, nici el, octogenar, n-a mai prins decât câteva obiceiuri străvechi: bocetul la mort ca incantație, pomul împodobit de sufletul răposatului, hora în trei pași, care e la fel ca aceea românească, și o lungă procesiune pentru îmbunarea Soarelui pe timp de iarnă, care se ține o dată la câțiva ani.

Apoi colindăm sălbaticul teritoriu Finistère, care în bretonă înseamnă Capătul Pământului. Va să zică: aici era sfârșitul lumii cunoscute sau începutul unei alte lumi, în urmă cu un mileniu și jumătate, când bretonii au năvălit din Britania peste celții romanizați așezați pe buza continentului.

În timp, civilizația a cotropit, ca o armată imbatabilă, Finistère, îngropând sub străzile ei perfecte, sub temeliile caselor sobre, cuminți și plăcute, sub lumini și instituții implacabile un trecut misterios și incitant. O singură redută i-a scăpat: Muntele Arrée. Un tărâm fermecat, care ar fi fost sub stăpânirea vrăjitorului Merlin, tată al legendarului rege Arthur. Bretonii cred că aici a fost regatul Cavalerilor Mesei Rotunde și că, undeva, în pădure, își doarme somnul de veci Merlin. Nici nu trebuie să știi toate astea ca să simți o anume neliniște la poalele acestui munte pitic, al cărui cel mai înalt vârf aproape că ajunge la 400 de metri. E un fior care îți brăzdeză pielea din ceafă până-n călcâie, ca un șarpe electric, venind de niciunde și pe neașteptate. E un început de teamă fără nume, care crește pe măsură ce te adâncești în peisajul de mlaștini și stânci golașe, deseori acoperite de ceață și ploi. Vântul, care nu se oprește niciodată pe aceste meleaguri, capătă aici altă forță și alt înțeles, de parcă ar fi suflarea ielelor. Iar bezna nopților e nepătrunsă, ca o poartă între lumi.

Oamenii de știință spun că acestă tulburare, pe care o resimte oricine în preajma muntelui Arrée, este dată de fluctuațiile electromagnetice, dese și bruște. La care oamenii locului zâmbesc cu subînțeles.

Câțiva dintre noi explorăm satele care au faima de a fi rămas tradiționale, Commana, Sizun, Le Faou… Mici așezări urbanizate, care păstrează tradiția în biserici – excelent întreținute și deschise zi și noapte –, muzee – inteligent făcute, chiar dacă sărace în exponate –, festivaluri folclorice și de gastronomie specifică – în care se evidențiază clătitele din făină de gâu sau hrișcă, umplute cu șuncă și ou, ori cârnați. La o privire fugară, nu vezi nimic tradițional. Nu merge nimeni în costum popular pe stradă, nu auzi în vreo curte cântec de fluier sau de cimpoi, nu întâlnești cirezi de vaci sau turme de oi pe ulițe, nu ești servit la birt în veselă de porțelan pictat manual de meșteri locali… Dacă te apropii însă, oamenii se vor dovedi foarte mândri de identitatea lor, diferită de cea a francezilor, manifestată mai ales prin limbă și prin credința lor – mai intensă aici decât în restul Franței. I-am cunoscut, ne-au ospătat în casele lor și ne-au arătat ce au mai de preț: sufletul. Parcă ne cunoșteam de o veșnicie.

Cătălin a luat la rând Brest, Kemper, Plougastel-Daoulaz, Landerneau și alte localități mai mari sau mai mici, în căutarea similitudinilor dintre tradițiile celtice și cele dacice. A găsit bretoni care încă mai joacă hora, așa cum se dănțuiește și în Carpați. A stat de vorbă cu un lăutar al locului îndrăgostit de România și care jelește vremurile trecute în sunet de cimpoi.

Ne-am regăsit apoi cu toții într-un mic restaurant de pe faleză, la doi pași de hotel, și nu ne venea să credem câte lucruri pe care doar le-am visat se arată aievea, la un capăt de Europă atât de străin nouă. Câte fapte, documente și mărturii vii despre vița din care ne tragem sunt totuși atât de aproape și atât de necunoscute. Ne-am bucurat și ne-am revoltat. Bucurie pentru izbânzile noastre jurnalistice și revoltă pentru nepăsarea din România. Să căutăm și să găsim urmele dacilor în Occident, în vreme ce la noi, în Dacia legendară, se ocupă de istoria lor doar o mână de oameni și aceia împărțiți în profesioniști timorați și diletanți exaltați, cu fonduri insuficiente și în general boicotați la grămadă de ”lumea academică”, prea sigură pe ce nu știe ca să mai afle ceva. Cât rămâne încă nefăcut din drumul acesta! Și ce frumos este. Cât așteptăm să pornim mai departe!

***

Pereții dinspre plajă ai restaurantului sunt anume din sticlă. Ca să lase oceanul să se apropie tot mai mult de noi, până îi simțim respirația. E ora fluxului. Odată cu apa, alunecă spre geam și noaptea. Vântul zguduie cercevelele, într-un acces de furie. Dar nouă ne strălucesc chipurile la lumina lumânărilor, vorbim mult și gesticulăm abundent, ne simțim învingători, ca după o călătorie pe furtună, pe care am dus-o la bun sfârșit. Avem tolbele pline de povești pentru cititorii noștri, care ne așteaptă negreșit cu înfrigurare. Ni le spunem între noi, iarăși și iarăși, până la cernem toată zgura și rămâne din ele doar miezul, fierbinte și proaspăt, în numai câteva fraze. În mulțimea de voci franceze din jurul nostru, limba noastră sună probabil neobișnuit. Un bărbat înalt și ușor grizonat, cu alură de fost sportiv, de la o masă vecină devine tot mai atent la ce vorbim, de parcă ne-ar înțelege. Pare intrigat. Ne privește insistent și îi spune ceva doamnei alături de care cinează. Chipul său, cu trăsături ferme, capătă un plus de severitate din pricina ochelarilor cu ramă metalică subțire. N-a zâmbit nici un moment de când a venit. În cele din urmă, ne întreabă într-o engleză de manual de unde suntem. ”Din România?!” – se miră și surâde. ”Îmi doresc de mult să merg în România. Mă bucur cu atât mai mult să aud românește. Aveți o limbă minunat de dulce, pe care nu reușeam să o identific”. Cunoaște mai multe limbi străine. Este profesor de engleză și franceză la o universitate din Germania. A auzit că România e frumoasă, iar acum e aproape convins de asta, ascultându-ne limba. Dacă ar fi și înțeles ce povesteam, s-ar fi îndrăgostit de-a binelea de țara noastră. Sau măcar de daci. Nemuritorii.

3 thoughts on “În căutarea nemuririi

  1. Ce poveste frumoasa. Am fost unul din cele mai incercate neamuri de catre toti din jur. Au incercat sa ne stearga de pe fata Pamantului dar ca si grecii, romanii inca rezista sub bocancul istoriei ba chiar au facut gauri in talpa bocancului inainte de a merge in bejenie… asa ca sa se vada ca nu e sat fara ciini. Multumiri de articol si numai bine.
    Cu respect,
    Dan

Lasă un răspuns