Hristos în Ţara Pădurenilor

În Munţii Poiana Ruscă, la un capăt al Ţării Pădurenilor, câteva sate superbe stau să moară, pentru că tinerii le-au părăsit. Sunt aşezări izolate, cu drumuri grele de pământ, fără dispensare şi şcoli, unde nu-ţi poţi creşte copiii şi nici face avere. Nu mai au în ele decât câteva suflete, dar acestea le ajung deocamdată. Pentru că ard de credinţă în Hristos. Un preot dăruit aţâţă focul acesta, cu nădejdea că Dumnezeu îl va zări în cele din urmă şi va face o minune, iar satele vor trăi mai departe.

Preotul

A ieşit din casă şi s-a oprit pe prima treaptă a scării. Cu capul uşor dat pe spate, cu ochii închişi şi un zâmbet larg în lumina răsăritului. Te-ai aştepta să-şi ridice palmele şi să se spele pe faţă cu lumina plină încă de umbre. Fiecare dimineaţă e o bucurie pentru el. Câteva raze de soare se reflectă în geamurile uşii şi împrăştie în jurul bărbatului o aură scânteietoare.

Îşi ridică poalele reverendei, ca să nu atingă noroiul cleios, din care îşi trage fiecare picior, pentru a înainta, cu grija de a nu rămâne desculţ. Păşeşte atent şi neaşteptat de agil pentru un om scund şi corpolent.

Ajuns la maşină, urcă la volan şi se roagă în gând să pornească şi azi. Micului „Jeep” i-ar sta mai bine într-un muzeu decât în munţii ăştia. Vechi, prăfuit şi icnind la fiecare manevră, în cele din urmă se smulge din glod  cu zgomot mult şi rotocoale de fum.

O nouă zi de misiune creştină începe pentru părintele Florin Puf din Muncelu Mic, Hunedoara.

Parohia

Parohia părintelui Puf se întinde peste şapte sate şi cinci cătune răsfirate în Ţinutul Pădurenilor, pe căpăţânile de piatră acoperite de codri seculari ale Munţilor Poiana Ruscă. În micile aşezări mai trăiesc vreo sută de creştini. Principala lor legătură cu lumea este părintele Puf. Singurul lor reazem sufletesc e Biserica. Cea mai mare bucurie aşteptată la câteva săptămâni o dată: Sfânta Liturghie.

Fiecare dintre cele şapte sate, Bătrâna, Poieniţa Tomii, Merişorul de Munte, Boia Bârzii, Runcu Mic, Muncelul Mare şi Muncelu Mic, are biserică. Iar tânărul preot slujeşte în fiecare în câte o duminică, încercând să ţină piept vrăjmaşului precum odinioară plăieşii care apărau cetatea Neamţului în faţa polonezilor – după cum spune. Şi până acum a ieşit biruitor. Dar numai pentru că este dăruit exclusiv misiunii sale. Familia şi-a lăsat-o la Arad, de unde se trage, pentru că aici soţia, profesoară, nu ar avea o şcoală la care să predea şi nici copilul n-ar avea unde să înveţe. Aşa că îi vede pe cei dragi numai în vacanţe, când vin ei încoace. El nu are timp să meargă la Arad, căci nu-şi poate lăsa enoriaşii fără sprijin duhovnicesc.

În fiecare zi porneşte la drum spre a-i cerceta pe credincioşi. Deseori este chemat să spovedească şi împărtăşească un bolnav, să facă Sfântul Maslu, să sfinţească o casă sau pur şi simplu să asculte necazurile oamenilor şi să le dea un sfat – pentru că, deşi are numai 34 de ani, părintele e foarte respectat şi preţuit.

Dar şi fără să i se ceară, părintele Puf străbate zilnic cu maşina lui străveche parte din drumul de 65 de kilometri care ţine la un loc cele şapte sate şi cinci cătune ca pe un şirag de metanii. Sfinţia sa ştie că locul preotului este lângă credincioşii săi şi că nu e binefacere mai mare decât să-l mângâi pe cel în nevoie, şi atunci ia calea câte unui pâlc de case pierdut printre crestele Ţării Pădurenilor.

„Moşii”

Calm, cu mişcări măsurate, ca un om care îşi cunoaşte bine calul şi nu-l forţează când nu e cazul, dar nici nu-l lasă să adoarmă în mers, părintele conduce micul „jeep” peste gropi, şleauri, pietre imense şi crengi de copaci, pe firul de ţărână încleiată care desenează în negru despărţirea zăpezilor şi care, nu se ştie prea bine de ce, este botezat drum.

Sunt „Moşii” de primăvară, ziua morţilor, şi astăzi părintele Puf va sluji pomenirea lor la Bătrâna, satul în care e centrul parohiei. Vin acolo şi locuitorii din satele mai apropiate, se va umple biserica.

Prin geamul maşinii, care coboară, urcă, se scutură din toate încheieturile, cerul de un albastru limpede, fără nor, dispare din când în când, la intrarea în câte un smoc de brazi, de stejari sau de fagi, pentru a apărea din nou cu lumina lui liniştitoare.

Iarna umblă prin văile acestea ca o lupoaică albă, care îşi agaţă părul prin lăstăriş. Priveşte în urmă la răstimpuri, parcă ar vrea să se întoarcă, dar primăvara o face să se îndepărteze şi mai mult, cu căldura ei.

Iată-ne ajunşi la biserica din Bătrâna, bătrână şi ea, aproape ca satul, de la 1780, cu hramul „Sfânta Parascheva”. Zveltă şi înaltă precum o pădureancă, clădită din lemn de culoarea chihlimbarului, nu-şi trădează vârsta. Pereţii interiori nu sunt pictaţi, dar sunt împodobiţi cu icoane, prapuri şi ştergare.

Oamenii s-au adunat deja, mulţi îmbrăcaţi în splendidele costume ţărăneşti din zonă, care îi fac tare mândri. Femeile au ii şi bundiţe bătute în flori roşii pe fond negru şi alb, fuste până la glezne, baticuri albe şi salbe de mărgele şi bani de aur. Bărbaţii poartă cămăşi albe lungi până peste genunchi, încinse cu centuri de piele, bundiţe cu ornamente negre, haine scurte din pănură gri, căciuli din blană de miel, jambiere din lână albastre, vişinii sau verzi şi bocanci. Astfel înveşmântaţi, femeile şi bărbaţii deopotrivă îşi ţin capetele drepte şi privesc în jur ca nişte împăraţi. Straiul popular e fala pădureanului.

Pe mese lungi sunt aşternute ştergare cusute cu motive tradiţionale, peste care sunt puse coşuri de nuiele, mici şi mari, cu colaci, ouă, fructe, plăcinte, vin şi vinars, în vârful cărora pâlpâie lumânări de ceară curată.

La vederea preotului, creştinii îl înconjoară cu drag, salutându-l, „Să ne trăiţi, părinte!”, şi atingându-i cu vârfurile degetelor reverenda. Părintele zâmbeşte şi împarte fiecăruia o vorbă bună, îşi pune pe după gât epitrahilul şi începe deîndată slujba. Glasul i se ridică puternic şi melodios, în fum de căţuie, şi parcă dă ocol în zbor adunării, plecându-se dinaintea icoanelor vechi în care sfinţii par vii. Aerul scapără ca un amnar de crucile pe care şi le fac oamenii, cu gesturi largi şi hotărâte. Chipurile, câteva tinere, multe purtând semnele unor vieţi lungi şi grele, se aprind şi ele, încet, încet, de bătaia unor aripi interioare care îi poartă deja departe, poate până la graniţa lumii în care se află „moşii” lor.

Pentru ţăranii din acest colţ de Românie morţii sunt vii şi prezenţi zi de zi în familiile lor. Pădurenii îşi îngroapă răposaţii în grădină, pentru a fi mereu cu gândul la ei, pentru a le putea aprinde oricând o lumânare la căpătâi şi a le spune câte o rugăciune, pentru a da pomeni care să-i hrănească pe lumea cealaltă.

Morţii pădurenilor sunt şi dovezile vechimii lor pe aceste meleaguri. Nici un certificat de proprietate n-are atâta forţă şi mai ales atâta nobleţe ca osemintele stră-străbunicilor.

Marele necaz al locuitorilor din comuna Bătrâna este că se înmulţesc mormintele şi casele părăsite, în vreme ce nunţile şi botezurile sunt tot mai puţine.

„Slujesc de nouă ani aici şi am săvârşit doar cinci cununii şi tot atîtea botezuri, dar am avut peste şaizeci de înmormântări. Şi încă e bine, pentru că pădurenii trăiesc mult, mai ales prin forţa credinţei lor şi prin viaţa curată pe care o duc. Altmineri, din cele şapte sate şi cinci cătune ar fi rămas jumătate până azi” – mi-a spus părintele Puf pe drum. Dar e optimist: „Simt că tinerii se vor întoarce. E prea mare credinţa oamenilor şi prea se roagă mult pentru asta, ca Dumnezeu să nu facă o minune. Trebuie numai să avem răbdare şi să nu ne lăsăm biruiţi. Ţinem bisericile vii, slujind în ele Sfintele Liturgii, şi vor învia şi satele acestea.”

Deocamdată, mai sunt în Bătrâna câteva familii de tineri, ale căror copii n-au încă anii pentru a merge la şcoală. Până acum, cum s-au făcut copiii de şcoală, cum au coborât, rând pe rând, familiile tinere în satele de la şes.

Ferestre cu vedere la inimă

Slujba de pomenire s-a încheiat, oamenii schimbă între ei coşurile cu bunătăţuri, zicând să fie de sufletul lui cutare şi răspunzând: „Să fie primit!”.

Câţiva, îmbrăcaţi în port pădurenesc, insistă să mergem împreună cu părintele acasă la ei, să mâncăm ceva înainte de a ne întoarce în oraş. Nu există să vină vreun oaspete în sat şi să nu fie omenit cu cartofi copţi în cuptor, ori crumpeni în dubă, cum li se spune aici, cu slănină afumată, ceapă roşie, brânză de oaie, plăcintele cu brânză de vaci şi vinars – o ţuică fiartă cu mirodenii şi zahăr. Cu atât mai puţin vom putea refuza invitaţia, când sunt „Moşii”.

Uliţele sunt precum albia unor pâraie, înguste, şerpuite, cu pietre ascuţite, dezvelite de zăpada care a început să se topească. Pe margini, garduri simple din leaţuri, de care se sprijină pruni şi meri scunzi. Dincolo de ele, la o oarecare depărtare, casele – din grinzi de stejar, nu falnice, dar nici pipernicite, cu numai câteva camere.

Ajungem pe un vârf de deal, la o casă modestă, cu pereţii acoperiţi de scânduri înnegrite de ploi şi vânturi, care însă te hipnotizează cu „ochii” ei,  ferestre mari cu canaturile vopsite în verde deschis. Înăuntru dăm într-o încăpere mare, care foloseşte de cameră de zi şi bucătărie. Într-un colţ al ei, ca în orice casă de pădurean, icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pe rama căreia se despică un ştergar ţărănesc cu flori mari roşii şi negre. În alt ungher, o sobă din fier cu plită de gătit duduie sub puterea focului.

Masa e întinsă repede şi ne aşezăm dinaintea bucatelor. Gazdele însă stau pe câteva scaune din lemn rezemate de pereţi, la o distanţă de câţiva metri de masă. Aşa e obiceiul, ca, pentru a onora musafirii, gazdele să stea deoparte, să nu mănânce cu ei. Dar au grijă să primim tot ce dorim şi să ne împărtăşească tot felul de poveşti ale locului. Iubiri, tragedii, legende sau simple curiozităţi ni se înfăţişează într-un grai vesel şi ciudat din care nu înţelegem o seamă de cuvinte. Oamenii ne pun inima în palmă, pentru că aşa sunt croiţi. Fără ascunzişuri şi suspiciuni, fără regrete şi minciuni. Sunt aproape ca nişte copii, care nu cunosc răutatea şi ispitele lumii.

Îşi împart viaţa între pământ şi cer. Ostenesc pentru o bucată de pâine şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta. Încep şi sfârşesc cu o rugăciune orice lucrare. Iată, de pildă, acum, în primăvară, la Rusalii, mai înainte să bage plugurile în brazdă, vor merge cu părintele la ţarină, să le facă o rugăciune pentru ca Dumnezeu să-i ajute să aibă recoltă bună şi să se bucure de ea. Atunci se va face o mare procesiune, cu toţi creştinii din comună şi în frunte cu odoarele cele mai de preţ ale bisericii: prapurii de la 1886 şi icoana Mântuitorului, pictată pe lemn acum mai bine de un veac, ca să fie de faţă sfinţii şi Dumnezeu însuşi.

„Simt tăria credinţei oamenilor de aici. Ţin toate posturile cu sfinţenie, se înfrânează şi se roagă atât de puternic încât şi eu ca preot mă cutremur. Se roagă mult acasă, pentru că la biserică nu pot sluji decât o dată la cinci, şase săptămâni. Poate că această aşteptare îi face să pătrundă mai adânc taina Sfintei Liturghii şi să trăiască mai intens credinţa”, ne mărturisese părintele, în timp ce ne îndreptam spre Bătrâna. Din cum povestesc despre Hristos şi Biserică, ne convingem că aşa e.

Pădurenii ne spun că se bucură când răsare soarele, când plouă, când înverzeşte pădurea, când mângâie caii, când întâlnesc un vecin şi mai ales când merg la biserică. Bucuriile lor, multe şi mărunte, îi fac fericiţi. Ar pleca de aici doar siliţi. Caută mereu şi mereu să ducă mai departe familia şi tradiţia, de a ţine casele în picioare, prin puterea sufletelor care le locuiesc, și pentru a nu-i lăsa singuri pe morţii lor. Însă, n-au prea multe mijloace. Cresc animale şi sapă pământul. N-au dispensar, iar şcolile s-au închis pentru că nu mai erau copii. Mirajul oraşului sau al străinătăţii a golit satele. Cei rămaşi sunt cei mai îndrăgostiţi de Ţara Pădurenilor sau cei prea bătrâni pentru a o lua de la capăt în altă parte. Dacă ar avea măcar pietruit drumul de la şoseaua naţională până aici, ar putea spera ca satele lor să fie descoperite de turişti. Dacă ar avea aproape un centru de colectare a laptelui, ar putea s-şi găsească aici un rost mai mulţi tineri. Dacă… Dar alungă aceste presupuneri cu o fluturare din mână. De ce să-şi facă iluzii?

Nici nu ne dăm seama când trece timpul şi, prinși de istoriile pe care le auzim, am mai sta. Însă, ziua e încă scurtă şi, dacă ne prinde seara, mai bine rămânem în sat, pentru că riscăm să ne rătăcim. Aşa că ne despărţim de gazde şi vecinii lor care au umplut casa, pentru a ne fi în preajmă câtăva vreme, căci rareori le calcă pragul străinii.

Părintele Florin Puf rămâne. A doua zi va săvârşi Liturghia aici, la Bătrâna. Ne conduce până la poartă, ne strânge mâinile şi, cu o privire în care e limpede bucuria, spune: „Vedeţi ce oameni frumoşi la suflet sunt? Acum înţelegeţi de ce n-aş da parohia Bătrâna pentru nimic în lume”.

(Reportaj documentat și scris în martie 2013, dar publicat pentru prima dată  aici și acum)

1 thought on “Hristos în Ţara Pădurenilor

Comentariile sunt închise.