Băţul de corn

Pădurea era pentru mine misterul suprem. Nu râul, porumbiştile, fâneţele, viile, li­ve­zile sau lunca. Şi nu pentru că acestea n-ar fi avut tainele lor. Dar pădurea era de nepătruns. La vârsta aceea, nu aveam voie să umblu singur prin ea. Şi nici n-aş fi îndrăznit. Chiar şi când păşteam vacile pe pajiştile din mar­gi­nea ei, nu intram niciodată sub umbra copacilor. Căci pădurea era amăgitoare şi mă putea înghiţi în pân­tecele ei tenebros, purtându-mă de pe o cărare pe al­ta, dintr-un luminiş în altul, che­mat de glasurile mă­ies­tre ale păsărilor sau speriat de zgomote ne­cu­nos­cute, până m-aş fi rătăcit. Şi-apoi, cele mai stranii şi înfricoşătoare poveşti ale satului tot în pădure se pe­trecuseră. Acolo fuseseră văzuţi lupi albi, cu blana pă­tată cu sânge, urlând la lună. Acolo i se desco­pe­rise unui om comoara necuratului. Ajunsese stăpân peste zece sate, dar când n-a mai vrut să i se închine ră­ului, i s-a prefăcut totul în ce­nu­şă şi şi-a pierdut min­ţile. Acolo au fost găsiţi goi şi încremeniţi ca stanele de piatră, flăcăi care în­tâl­niseră ielele. În pădure nu se încumetau singuri decât răufăcătorii şi o bătrână din capul satului, despre care se credea că e vrăjitoare. Din­tre oamenii cu frica lui Dum­nezeu, doar unul nu se temea de pădure: bunicul meu după ma­mă. El îi ştia şi pu­terea, şi slăbiciunile. Şi o stă­pânea. Aşa cum stăpânea toate lu­cru­rile.

Un bărbat

De la bunicul aflasem toate istoriile pădurii, a căror at­mos­feră înspăimân­tă­toa­re o risipea pe loc, cu un râs tare, puternic şi molipsitor. Râ­sul acela era sincer şi niciodată nepotrivit. Nu era ca şi cum ar fi vrut să dilueze efectul unei grozăvii – deşi făcea şi asta -, nici ca şi cum ar trăda o plăsmu­ire – chiar dacă el însuşi spunea că unele sunt legende. Era râsul unui om fără frică. Aşa cum şi arăta în toată alcă­tuirea lui. Bărbat înalt, masiv, cu o forţă proverbială, tăcut, mereu calm şi întotdeauna gata să se bage unde era mai greu. Era scump la zâmbet şi la vorbe bune, drept pentru care bucura pe oricine când le dă­ruia. Îşi purta părul, odinioară blond, tuns scurt, aproa­pe la piele, şi se bărbierea os, în fiecare dimi­neaţă. Se îmbrăca în acelaşi fel de haine: cămaşă în pătrăţele mărunte, sacou, pantaloni negri din stofă groasă, indiferent de anotimp, bufanţi în partea de sus şi strânşi pe picior de la genunchi în jos. Se încălţa numai cu bocanci grei, de munte, din care i se ridicau peste glezne şosetele groase, de lână albă. Purta pălărie de la primul cântat al cucului până când dădea prima brumă, apoi căciulă neagră din blană de miel. Iarna, îşi punea peste veston o şubă prin care n-ar fi trecut nici gerul Siberiei. Avea o alură mai degrabă de luptător decât de plugar. Făcuse de multe ori proba curajului său. Întotdeauna firesc, nu ca să demons­treze ceva, ci ca să ducă lucrurile la bun sfâr­şit. De aceea, oamenii îl respectau şi nu erau mulţi cei care ar fi cutezat să-l supere.
Bunicul era priceput şi la tot felul de treburi, fapt pentru care îl căutau ţărani şi din satele vecine, ca să le dea o mână de ajutor. Ştia să lucreze pământul ca nimeni altul, să vindece animalele de boli rele, să pună la loc oase rupte, să facă fântâni, să repare mo­toare de tractor, să îmblânzească fiare, să drea­gă orice în gospodărie, să găsească ierburi de leac, să facă un vin minunat, din care bea cu mare poftă, dar cu grija de a-i rămâne cel puţin până la al doilea prăşit la porumb.

Stăpânul pădurii

Într-o zi, mi-a spus, pentru prima oară în viaţă: „Îmbracă-te şi hai să curăţăm pădurea”. Mă aflam la bunici, în vacanţa de primăvară. Soarele încălzea pământul cât să poţi umbla numai în cămaşă. Ano­timpul izbucnise fără de veste, şi curând avea să dea frunza tuturor co­pacilor. Deci trebuia grăbită curăţarea pă­durii de uscături şi lăstăriş. Înţelesesem che­marea. Şi am înţeles şi că de-acum bunicul mă socotea bărbat, deşi n-aveam decât 12 ani.

Pe drum n-am schimbat nicio vorbă. Eram obiş­nu­it cu tăcerile lui şi mă supuneam lor cu evlavie. El m-a învăţat, fără niciun cuvânt, că bărbatul nu e lim­but. Dar mereu vorbeam mai mult decât i-ar fi plă­cut. Uneori, îmi zicea: „Tare mai eşti bun de gură”. După ton, era un fel de-a spune: „Eşti în stare numai să trăncăneşti”. Până astăzi îmi sună vorba lui în urechi ori de câte ori îmi pare că vorbesc prea mult.
Ajunşi în pădure, a cercetat acel capăt de codru, din câţiva paşi făcuţi la stânga şi dreapta mea. A hotărât un loc de tabără, pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate. Şi-a pus acolo geanta de pie­le mare, cu ca­tarame, de care nu se despărţea ni­ciodată, în care avea merinde, apă şi un ştergar curat. Şi-a dat jos hai­na, şi-a suflecat mânecile cămăşii şi a luat o secure cu lama lată şi ascuţită-brici. Am ridicat şi eu o to­porişcă mai mică şi l-am urmat. Mi-a arătat cum să deosebesc arborii, cum să-i găsesc pe cei bolnavi şi să-i însemnez, cum să tai lăstarii, cum să răresc pu­ieţii acolo unde sunt prea mulţi, cum să în­de­părtez crengile uscate la care ajungeam. Pe mă­sură ce îna­intam în pădure, mă temeam că nu ne vom mai găsi locul de tabă­ră, dar bunicul m-a li­niş­tit. M-a învăţat cum să mă orientez după muş­chiul de pe copaci, care indică nordul, du­pă cuiburile păsărilor, care au intrarea întot­dea­una îndreptată spre sud, după poziţia soa­re­lui şi după alte repere pe care mi le pot lua pe drumul făcut. Treptat, copacii nu mi s-au mai părut toţi la fel, iar po­tecile căpătau noimă. Pădurea părea tot mai prie­te­noasă şi mai sigură, chiar decât dru­mul mare.

Poveşti scrise cu briceagul

După o vreme, bu­nicul a zis să prânzim. Pentru el, masa era sfân­tă. Nu sărea niciuna, nu se grăbea şi nu se întrerupea când mânca, pen­tru nimic în lu­me. A întins ştergarul, a scos o gamelă ce părea că fă­cuse frontul în cele două răz­boaie mon­dia­le, plină cu fa­sole scăzută, două farfurii de metal şi două lin­guri, o cea­pă pe care a zdrobit-o în pal­mă, o bu­ca­tă de mămăligă rece, s-a în­chinat scurt, cât ar fi spus „Binecuvântează, Doam­ne, masa aceasta!”, dar fără să rostească vreo ru­găciune cu glas tare, şi mi-a pus mie primul în farfurie. Când am terminat de mân­cat, mi-a zis să-l aştept niţel. A plecat mai departe, până l-am pierdut din ochi. Însă de-acum nu-mi mai era urât în pădure, mă îm­­prie­te­nisem cu ea. N-a trecut mult până să se în­toarcă. Avea în mână o creangă scurtă de corn. S-a aşezat şi a zis: „De-acum, trebuie să ai şi tu o bâtă a ta”. În satul nostru, fiecare bărbat avea bâta lui, ca să mâne vacile, să se ape­re de jivine, să se sprijine când urcă dealurile, să-şi agaţe traista când merge la prăşit. Copiii şi femeile se foloseau de biciuşcă sau de vreo nuia găsită-n drum, de coada sapei sau a furcii.
Bunicul a tăiat un capăt al cren­gii, iar pe celalalt, care fusese desprins din trunchiul po­mului, l-a rotunjit. Nu i-a în­depărtat coaja crudă decât pe locul mă­ciuliei. Era un băţ drept şi frumos, din lemn de corn, despre care se ştie că e elastic şi foarte re­zis­tent. „Uite, ţi-am lăsat coaja, că în ea încă mai poţi ciopli şi după ce se usucă”. Şi a început să sape cu bri­ceagul nişte semne în ca­pă­tul de sus, chiar sub mă­ciulie. Un singur rând de desene, pre­cum cu­săturile de pe ii. L-am întrebat ce înseamnă. „Ei, cine ţi l-o vedea o şti că eşti de aici, de la noi”. Un soi de marcă a locului sau poate o poveste întrea­gă.
N-am izbutit niciodată să cioplesc ca bunicul, deşi, vreme de câţiva ani, am tot scrijelit pe băţul de corn diverse întâmplări. În primul rând, cum am luat în stăpânire pădurea. Nu ştiam să le povestesc în semnele ţăranilor, care au rămas până astăzi pentru mine o taină, dar mi-am făcut un limbaj al meu. Liniile evocau imagini care zugrăveau fapte. Astăzi, dintre toate, numai una îmi mai stăruie în amintire: când am aflat că bunicul mă iubeşte.

Declaraţie de dragoste

Cred că era în următoarea vară de după primul curăţat al pădurii, când bunicul m-a învăţat să cosesc iarba. Munca asta e una dintre cele mai grele ale câmpului. Nu degeaba, când te vaiţi de oboseală, ţăranul te întreabă: „Dar, ce, ai tras la coasă?”. Însă şi pregătirea pentru ea e o artă. Trebuie să ştii cum să baţi şi să ascuţi coasa ca să taie iarba, nu s-o rupă şi să te sleiască şi mai mult de puteri. După ce mi-a făcut instructajul, bunicul mi-a dat o coasă care avea o coadă pe jumătate cât cea pe care o luase el. Am urcat dealul spre fâneaţă, printre pâlcuri de pădure, până la lotul nostru. Iarba era grea de rouă, soarele abia începea să se iţească din lunca Tazlăului. Ne-am apucat de cosit. Din când în când, ne opream, sco­team pietrele de ascuţit de la brâu şi le frecam de-a lun­gul lamelor, cu mişcări repezi şi precise, de câ­teva ori. Piatra pe fier scoatea un fâşâit scurt şi ceva mai rece decât cel făcut de coasă când reteza iarba. Sub mâna bunicului, lama cânta parcă după ritm de toacă. Am încercat să fac să cânte şi coasa mea, dar, gră­bit şi neîndemânatic, mi-am şi retezat buricul de­ge­tului mare de la mâna dreaptă. N-am apucat să spun nici „Au!”. Bunicul s-a apropiat din două sal­turi, şi-a rupt o fâşie din poalele cămăşii şi mi-a legat strâns degetul. A căutat prin iarba încă rămasă în pi­cioare şi a găsit câteva frunze trebuincioase, patla­gi­nă şi încă altele. A turnat apă peste ele, apoi pe rană, le-a presat pe deget şi a înfăşurat bandajul im­pro­­vizat. M-am uitat la el cu recunoştinţă şi-atunci l-am văzut pentru prima şi ultima oară cu ochii aburiţi de lacrimi că­rora nu le dă­dea voie să curgă. Bărbia îi tre­mu­ra uşor. Şi-a mutat privirea şi mi-a spus, pe picior de plecare spre brazda lui: „Tare eşti pă­­că­tos”. Era felul lui de a-şi ma­ni­festa com­pa­siu­nea.
Nu m-a mai lăsat să cosesc până m-am vindecat. Peste ani, când bunicul s-a retras cu sfinţii, m-am ascuns în pod, să nu mă vadă lumea plângând. Doar nici pe el nu-l văzuse. Şi-acolo mi-am regăsit vechiul meu băţ de corn. Iar prima poveste pe care am des­cifrat-o a fost aceasta, când bu­ni­cul mi-a spus fără vorbe că mă iubeşte. Am luat apoi bâta şi i-am aşezat-o pe mormânt, lângă cruce. Ca să nu se simtă singur în pă­du­rea din cer.

(Formula As nr. 1260, 30 Mar. –  6 Apr. 2017)

Lasă un răspuns