Astăzi, Bucureștiul a confirmat oficial ceea ce în ultimele luni plutea în aer: Statele Unite ale Americii își vor retrage o parte din trupele staționate în România, în special de la baza Mihail Kogălniceanu, pivotul flancului estic al NATO.
Conform Reuters și Associated Press, vor rămâne aproximativ 1.000 de militari americani, restul urmând să fie redistribuiți către alte teatre de operațiuni.
Mesajul oficial al guvernului și al Alianței este calm: „Nu e vorba de o slăbire a angajamentului aliat.”
Dar, dincolo de comunicatele diplomatice, decizia are o greutate simbolică uriașă.
Este, poate, primul semnal clar că epoca dependenței totale de protecția americană în estul Europei se apropie de sfârșit.
De ce această retragere era inevitabilă
Nu este o surpriză. De peste un an, analiștii militari avertizau că o reconfigurare a prezenței SUA în Europa de Est este doar o chestiune de timp.
Washingtonul și-a mutat centrul de greutate strategic spre Indo-Pacific, în fața provocării chineze.
În Ucraina, implicarea directă a SUA a ajuns la o fază de stabilizare, iar presiunea a fost transferată către europeni.
Pentagonul a început să vorbească despre „redistribuirea strategică a resurselor”, nu despre retrageri – dar efectul e același.
În România, baza Mihail Kogălniceanu a fost modernizată astfel încât să poată susține misiuni prin rotație, nu o prezență permanentă masivă.
Cu alte cuvinte, nu asistăm la o plecare bruscă, ci la finalul unui ciclu geopolitic: cel în care estul Europei era centrul de greutate al apărării americane pe continent.
Avertismentul ignorat
Fără falsă modestie, am fost printre puținii lideri politici români care au intuit această tendință.
Într-o poziționare recentă avertizam:
„Într-un scenariu înspăimântător, dar deloc imposibil, în care partenerii actuali iau în calcul o dezangajare din estul Europei, România rămâne complet expusă din punct de vedere strategic, fără nicio perspectivă de repoziționare în plan regional sau internațional.”
Mulți au văzut atunci în aceste cuvinte o simplă speculație politică.
Astăzi, în lumina evenimentelor, ele sună mai degrabă ca un avertisment lucid.
Nu pentru că aș fi avut o informație secretă, ci pentru că am citit corect realitatea unei lumi în schimbare.
De altfel, atrăgeam atenția încă de la începutul anului că excluderea din programul Visa Waiver, modul în care a fost ironizată candidatura lui Klaus Iohannis pentru conducerea NATO și indiferența cu care a fost tratat președintele Nicușor Dan sunt semne clare că administrația Trump ia distanță față de București.
Consecințele
Efectele acestei retrageri nu sunt doar militare, ci și psihologice și politice.
Pe plan militar, capacitatea de reacție rapidă a NATO în regiune va depinde mai mult de infrastructura locală și de aliații europeni.
Pe plan diplomatic, mesajul trimis Moscovei e ambiguu: angajamentul există, dar intensitatea lui scade.
Pe plan politic, decizia poate alimenta tensiuni interne între susținătorii suveranismului și adepții parteneriatului strategic cu SUA.
Pe plan societal, apare un risc de anxietate colectivă: „Ne mai apără cineva?”.
Dar, în același timp, această situație poate deveni o oportunitate de maturizare strategică.
România are acum ocazia să își definească propriul rol regional, nu doar să execute strategii scrise în alte capitale.
Nu e sfârșitul, dar trebuie să ne trezim
Ce avem de făcut acum, foarte pe scurt, se poate pune în câteva puncte pe o listă de priorități:
- Creșterea reală a capacității de apărare, nu doar contracte de achiziții, plătite dar neonorate. România trebuie să investească în tehnologii moderne – drone, apărare cibernetică, intelligence. Și mai ales trebuie să pregătească oameni să folosească aceste tehnologii.
- Reafirmarea poziției în NATO, pentru ca flancul estic să rămână o prioritate strategică.
- Consolidarea cooperării regionale: Polonia, Turcia, statele baltice – într-un arc de securitate estic.
- O comunicare publică responsabilă, care să explice populației că retragerea parțială nu înseamnă abandon.
- Redefinirea doctrinei naționale de securitate, cu accent pe autonomie, reziliență și claritate strategică.
Retragerea trupelor americane nu e sfârșitul apărării noastre, ci un test de maturitate. România trebuie să treacă de la reflexul de a fi „apărată” la capacitatea de a se apăra. Și de la confortul garanțiilor la responsabilitatea propriei puteri.