Orizont
Orizontul este aproape şi subţire – o lamă de ras,
un laţ de sîrmă, în care se zbate soarele,
o stîncă de pe care zborul se frînge spectaculos,
într-o dimineaţă senină,
o fereastră spre un zid.
Toată seva îmi urcă în capilare,
cu ambiţia de a deveni totuna cu un apus de vară.
Numai un chip
mă opreşte
să privesc cu speranţă
spre acest orizont.
Mizantropie
O liniște albă ca zăpada,
întinsă peste nămeții nesfîrșiți,
pînă pe linia orizontului;
păduri necălcate de om,
o casă cu ziduri groase și un cerdac înalt,
în care aștept răsăritul
toată noaptea,
numărînd stelele.
Aspiraţie
Hrănesc dragostea noastră
ca pe un stol de păsări
lacome de cer,
dar aripile ei mătură pămîntul.
Plecare
Înfloreşte ploaia pe urmele tale,
atît de mult
încît îmi acoperă ziua
ca pe un mormînt.
Cîntec de despărţire
Zilnic ziduri ridic
către soarele oblic,
din spuma sîngelui care
se zbate la ţărmurile tale.
Mă-nstrăinez, cu un vis
mai puţin, şi tot mai închis
mi se înalţă
turnul de ceaţă.
Se-apropie ceasul cînd
bufniţe, stoluri, vuind
vor acoperi
şi boaba de cer gri
dintre mine, cel exilat,
straniul peşte-bărbat,
și tine, cea adorată,
dar nu îndeajuns cîntată.
Sub vraja ta
Vicleană făptură a regelui soare
mă dezlegi de pămînt,
de cer, de mare.
Firele care mă ţin de cuvînt
mi le tai, unul cîte unul,
cu un descîntec,
care mă poartă, nebunul…
pînă acolo unde
pînza norilor o spintec,
cu aripi de flăcări,
spre locul unde-o să beau absint
şi cuşcă din întrebări
o să-mi înalţ. Nu mint!
„Nesfîrşita luptă”
Dansuri suave şi fine
îmi pulsează în vine
cum aripa îngerului negru
palpită funebru,
cum aripa îngerului alb
fîlîie concav…
Sfîrşitul timpului
Se prăbuşesc pilonii lumii
de-atîta rîs pe sub pămînt,
soarele slobozeşte păunii
de la carul său, cu un cuvînt;
cerul trece prin noi, ne-bunii,
drept în mormînt,
ca spirtul prin miezul pîinii,
abia colorîndu-ne un gînd,
căci, bine proptiţi în şeaua cărnii,
alergăm, neîmblînziţi, după vînt.
Cădere
Nu m-amuză nici o muză
cînd mi-e sufletul ventuză
pe-o gură de archebuză
şi mi-e ochiul numai spuză.
Noapte cu lună plină
Fereastra s-a deschis brusc,
parcă împinsă de o mînă nevăzută,
numai pentru o secundă,
dar destul să pătrundă în odaie
pata de lumină a lunii,
risipită apoi ca un abur greu, cu miros de lonicera.
Fereastra s-a deschis iar,
la al doilea cîntat al cocoşului,
scurt, cât să se strecoare luna
până la picioarele patului,
apoi dispersată, particulă cu particulă –
polen străveziu pigmentînd întunericul.
Fereastra s-a deschis pentru ultima dată,
atît de repede că n-am mai văzut zbaterea astrului
în cercevea, ci numai o fîşie de satin alb
urcînd pe peretele din faţă,
pînă a spălat-o propria mea pleoapă.
Şi-apoi toată lumina mi s-a îngrămădit sub piele
şi-a început să sape în ţesuturile mele
cuiburi, în care şi-a depus seminţele –
aşchii albăstrii, care au încolţit repede şi au crescut,
transformîndu-mă într-o junglă translucidă.
Atunci au început oamenii să mă vadă, ciudat,
cu umbre de mori de vînt
în jurul creştetului.
Inscripţie pe un stîlp funerar
Îmi iau zborul
din vîrful crucii,
pentru prima şi ultima dată,
înotînd cu aripile mele de cretă
spre înaltul cerului,
repede, tot mai repede –
pe cît de repede mi se dizolvă
aripile, centimetru cu centimentru,
în adîncul tot mai adînc al văzduhului –,
mînat de teama că nu voi mai avea cu ce
ajunge la lumină.
Fotografie din semiprofil
Pleoapa ei dreaptă
zvîcneşte-n obrazul meu stîng,
bărbia ei delicată
aproape umăru-mi atingînd,
gura ei numai şoaptă
către vena mea pulsînd,
încît sîngele descîntă
primăvara venind.
Așteptare
Pentru tine aş fi schimbat polii pămîntului,
ca să facem lumea de la început;
pentru tine aş fi contrazis zborul păsărilor
cu aripile mele interioare;
pentru tine aş fi luat cerul în picioare,
pînă ţi l-aş fi supus;
pentru tine aş fi murit în fiecare toamnă,
spre a te ferici cu învierea mea primăvara;
pentru tine aş fi pus timpul în hamuri de mătase,
ca să te ducă unde vrei…
dacă ai fi spus un cuvînt.
Minunea
Iubito, am crescut din aripa ta dreaptă,
ca o aripă stîngă,
şi-atît de sus am zburat împreună
de s-a cutremurat cerul
şi s-a împărţit,
ca altă dată marea sub toiagul lui Moise,
deschizîndu-ne drum spre tărîmul făgăduit…
Doar că oamenii-aripi nu rămân împreună
precum aripile păsărilor.
Tu ai fost luată pe valul din dreapta, eu pe valul din stînga.
Soldat şi poet
Dacă mă vei privi din partea dreaptă,
vei vedea armura
născută din înfrîngerile mele.
Dacă mă vei privi din partea stîngă,
vei vedea efigia unui semizeu
bătută-n versul ultimelor elanuri.
Dacă mă vei privi din faţă,
vei vedea chipul tăcerii, pe care
un ochi caută avid cerul şi celălalt arde.
Dacă mă vei privi din spate,
vei devea un om
care se îndreaptă spre Răsărit.
Trecere
Fricile noastre – lupi tineri –
deschid gurile către noi
şi din ele ne învăluie o ceaţă densă şi rece
ca mătasea;
ne înfăşoară într-un giulgiu,
strîngîndu-ne braţele şi picioarele
pînă acestea se contopesc.
Lupii tineri ne adulmecă înfometaţi,
iar ameninţarea îngheaţă aerul,
care devine zăpadă şi ne ninge,
pe fundul clepsidrei,
acoperindu-ne pînă la glezne, mai întîi,
pînă la ochi, la final.
Lupii cei tineri îşi pierd răbdarea.
De bătrîneţe.
Rup lacomi din trupurile noastre
şi, uneori, carnea amiroase a pîine
şi sîngele are gust de vin.
Sisif
Trag răul din mine
ca pe un fir de ceaţă.
Încet, încet trece,
cu sînge şi oase,
în cîţiva nori de toamnă.
Apoi plouă
şi o iau de la capăt.
Cînd voi termina,
nu voi mai fi eu,
ci doar un un ochi de apă
în care-mi voi putea zări chipul
de sus, de foarte sus,
de la înălţimea dragostei tale.