Pe 13 decembrie a.c. mi-am lansat a doua carte: Cei 13 care m-au salvat (Editura Rost, București, 2018). Evenimentul a avut loc în Sala „I.C. Brătianu” a Universității Dalles din Str. Biserica Amzei nr. 5–7.
Volumul a fost prezentat de fostul deținut politic Demostene Andronescu (unul dintre cei evocați în carte, care a avut un cutremurător cuvînt în numele generației sale de mucenici), de scriitorul Răzvan Codrescu (care și postfațează cartea și de la care am împrumutat citatul dat în titlul acestei postări), de părintele conf. dr. Gheorghe Holbea, de actorul și regizorul Dan Puric și, desigur, de subsemnatul.
După cuvântări, am avut bucuria unui concert de colinde susținut de Grupul Vocal „Sfântul Ștefan cel Mare”.
Mai jos, vă ofer cîteva imagini de la lansare, semnate de Olivian Breda, precum și înregistrarea video.
Dar mai întîi, vă invit să citiți un interviu acordat Ralucăi Oanță, pentru ActiveNews, ca o bună prefață.
Claudiu Târziu: ”România mărturisitorilor din închisorile comuniste este în consens cu valorile neamului românesc: credință, libertate, familie, națiune!”
Reporter: Vă mărturisesc că am mari emoții în realizarea acestui interviu, dar și încredere că sunt 14 voci, care mă vor ajuta în acest demers jurnalistic. Prima voce este a dumneavoastră, Claudiu Târziu, autorul cărții „Cei 13 care m-au salvat”. Vă rog să ne povestiți care sunt întâlnirile care au scris această carte și cine sunt cei 13 salvatori mărturisitori.
Claudiu Târziu: Încep și eu cu o mărturisire: această carte s-a scris singură, fără să știu că va fi o carte, fără să o gândesc ca atare. Ce vreau să spun este că ea este alcătuită în proporție de două treimi din texte publicistice – interviuri, evocări, documentare – pe care le-am scris de-a lungul a douăzeci de ani, pentru diferite ziare și reviste naționale. Veți regăsi între coperțile acestui volum articole care au apărut în Cotidianul, Formula As, Jurnalul național și Rost. Pe restul le-am scris special pentru carte, fie pentru că se refereau la persoane despre care nu apucasem să public nimic până în momentul în care mi-a venit ideea de a strânge textele într-un volum, fie pentru a completa anumite portrete și a lega „personajele” între ele. Apropo, ideea creării acestei cărți nu-mi aparține, ci a venit de la soția mea, Ioana, după ce, într-un discurs public, am mulțumit „celor care m-au salvat sufletește”, amintind o parte din numele pe care le vedeți în sumar. Ioana mi-a spus: „Dacă le datorezi atât acestor oameni și ai scris deja despre ei în multe rânduri, de ce nu aduni articolele într-un volum, ca o mărturie mai consistentă și care să rămână”. Mi s-a părut o idee foarte bună. Aveam datoria aceasta. A mai durat însă aproape trei ani până să o pun în practică. Întotdeauna am amânat proiectele mele personale pentru proiecte care țin de comunitate, de revista și asociația Rost, pentru urgențele de la Formula As, care îmi este o a doua familie…
Îmi pare rău că l-am amânat atâta și pe acesta, fiindcă nu e vorba de mine, ci de cei evocați, pentru care timpul nu mai are răbdare. Fiind vorba despre oameni care au trecut prin miezul iadului comunist, inevitabil, dintre cei 13 doar patru mai trăiesc: d-nii Demostene Andronescu, V.J. Iamandi, Marcel Petrișor și Neculai Popa, toți cu vârste în jurul a 90 de ani. Ceilalți s-au mutat, înce-încet, la cele veșnice. Dumnezeu le-a îngăduit însă mai înainte să depună ei înșiși mărturie despre ce au trăit, să-și facă ucenici și să-și dea măsura valorii lor. Toți cei despre care vorbesc au trăit până la vârste patriarhale.
Și să nu uit, celalte nume în fața cărora mă plec în rândurile acestei cărți, cu recunoștință și prețuire, sunt, tot în ordine alfabetică: părintele mitropolit Bartolomeu Anania, Petru C. Baciu, Ioan Belciu, Gheorghe Calciu, Ion Gavrilă – Ogoranu, Gheorghe Grigoraș, părintele Iustin Pârvu, Petru și Virgil Velescu.
Ca să povestesc întâlnirile cu dânșii ar trebui să redau aici cartea întreagă. Vă las, deci, bucuria descoperirii lor.
Reporter: Toți aceștia sunt niște învingători, dar au învins cu iertare, nu cu răzbunare. Cât de puternică este această lecție?
C.T.: Desigur, ei au știut cu toții să ierte. Pentru că au înțeles Evanghelia până în adâncul său. Ei au trăit și trăiesc credința, nu o predică doar. Dar nu aș spune că iertarea este definitorie pentru dânșii, pentru că ea este numai o consecință a iubirii. Deci dragostea le este proprie. Și ea îi asemănă cu Dumnezeu, cel care le-a fost singurul reazem, imbold, îndreptar, liman, sens, singura mângâiere în anii nenumărați de închisoare, dar și mai înainte de temniță și după ea. Deci, lecția pe care o avem noi, cei mai tineri, de învățat este cea a dragostei. Se poate învăța dragostea? Da. Cum? Asumând-o! Când ești al lui Hristos, ești al dragostei, ești dragoste, așadar numai și numai dragoste vei răspândi. Cine o face devine sfânt sau martir. Au fost atâția. Pe unii i-am cunoscut și îi mărturisesc. Cine e pe aproape, este un erou sau măcar un om îmbunătățit.
Oricum, să știți că iertarea nu este egală cu uitarea. De aceea, ei și-au spus patimile. Ca să le cunoaștem și să aflăm cât de mult poate cădea omul – în cazul lor, prigonitorii – atunci când se îndepărtează de Dumnezeu, când Îl neagă sau chiar hulesc împotriva Lui. Mărturiile lor sunt avertismente, nu plângeri, sunt probe într-un proces spiritual, a cărui sentință ne urmărește până azi. Comunismul nu a fost doar un flagel politic, ci a fost mai ales o boală spirituală. O spun toți cei trecuți prin temnițele acestui totalitarism, în frunte cu preoții martirizați acolo.
Reporter: Ce alte lecții mai putem învăța de la aceste 13 voci? De fapt, 14, cu cea a autorului.
C.T.: Fiecare va înțelege lecția lui. Așa cred și sper. Eu nu am făcut decât să ofer o listă de repere care sunt ale devenirii mele, cu nădejdea că pot fi și ale altora, mai tineri și în căutare de modele.
Ce m-a impresionat și m-a apropiat de oamenii despre care povestesc în carte sunt calitățile morale. Pentru mine, ei sunt exemple de dăruire, de onoare, de dârzenie, de credință… Am văzut la foștii deținuți politic un cult al prieteniei cum nu am găsit în alte comunități. Am fost martor la sacrificii ale lor care nu sunt la îndemâna oricui, ci numai a celor care formează o aristocrație spirituală… Dar, mai mult decât orice, și asta trebuie să o spun mai apăsat: acestor oameni le datorez salvarea mea sufletească – în sensul că ei mi-au deschis din nou ușa Bisericii. Când i-am cunoscut, eram un tânăr cu mari căutări spirituale, fermecat de poezia doar pentru poezie, de muzica rock etc, dar care puteam aluneca pe oricare ape. Prin ei am redescoperit frumusețea slujbelor ortodoxe, fericirea de a plânge în fața unei icoane, bucuria spovedaniei, extazul împărtășaniei… Prin ei am redescoperit cultul eroilor, datoria noastră față de cei care au făcut posibilă generația noastră pe acest pământ, cu această limbă, în care visăm și în care râdem… Prin ei am înțeles mai bine o istorie complicată și supusă mereu instrumentalizării politice: istoria recentă. De la ei am învățat, de pildă, valoarea muncii voluntare pentru un scop nobil. Așa am participat la numeroase tabere de muncă la mănăstiri… De la ei am preluat valori, principii și categorii care mă ajută să navighez liniștit pe marea mereu furtunoasă a realităților românești.
Reporter: Profit de această ocazie pentru a aduce în discuție recentul proiect propus spre dezbatere publică, „România Educată”, prin care se pare că ne dorim, ca țară, să creștem copii roboți, lipsiți de absolut orice perspectivă spirituală, morală, religioasă. Vă propun un exercițiu de imaginație: cum ar vedea cei care ieri s-au jertfit în închisorile comuniste o Românie Educată de mâine?
C.T.: Știți ce e tragic în perioada de după revoluția din decembrie 1989? Că adevărata elită a țării a fost ținută pe margine. Încercările foștilor deținuți politic din timpul comunismului de a se implica în viața politică au fost infiltrate, deturnate, dinamitate. Până și PNȚCD, singura expresie politică de o anumită anvergură dată de foștii deținuți politic, a eșuat lamentabil, în urma uneltirilor securistice și a unor erori provocate.
Dacă regimul comunist ar fi căzut mai repede, pentru ca foștii deținuți politic să aibă o vârstă mai tânără; dacă Securitatea n-ar fi avut atâta putere și nu ar fi reușit să controleze toate domeniile de activitate; dacă eșaloanele doi și trei ale PCR ar fi fost mobilate cu oameni mai de calitate decât cei care au fost și au preluat puterea în 1990, până azi, dacă, dacă… Dar istoria nu e contrafactuală.
O Românie potrivită cu viziunea celor care au luptat contra comunismului și care, deci, și-au probat patriotismul prin jertfă de sânge, nu ar putea fi în concordanță cu viziunea „corect politică” pe care ne-o propun demnitarii de azi. Ea ar fi în consens cu principiile și valorile perene ale neamului românesc: credință, libertate, familie, națiune. Și ar da oameni întregi, demni să aducă țara în hotarele ei firești, să-i îndrepte coloana și să-i aducă prosperitatea meritată.
Reporter: Apropo de educație, am lăsat cumva o datorie neîmplinită, anume ca jertfa martirilor din închisorile comuniste să fie cunoscută tinerilor prin intermediul manualelor școlare. Credeți că mai este timp pentru a îndrepta istoria povestită tinerelor generații?
C.T.: Timpul este pentru om, nu pentru Dumnezeu. Omul nu poate nimic fără Dumnezeu, Dumnezeu poate totul, dar preferă să facă multe prin om. Nu știm deci ce va fi. Voia Domnului. Noi să avem rugăciunea, curățenia și atenția la El.
Bine, asta nu înseamnă că anulăm orice acțiune civică și politică, în speranța că Domnul ne va pune și în trăistă. Datoria noastră este să mărturisim Adevărul, să vrem mereu frumosul și să facem binele. Și toate ni se vor adăuga nouă. Iată, cartea aceasta este un efort între altele de a lămuri lumea. Tot ce s-a făcută și se va mai face pe această direcție va înclina până la urmă balanța. Important este să nu cedăm, să nu abandonăm, să nu ce considerăm învinși înainte de a lupta.
