Un călugăr din Moldova mea natală, care a făcut azi o donație pentru ”Casa cu Rost”, mi-a dat o temă de gîndire.
L-am întrebat: ”Părinte, dar știu că trăiți într-o sărăcie lucie, de unde aveți sfinția voastră puținul acesta pe care ni-l dați? Și-l dați unui proiect cultural, nici măcar unei urgențe sociale…”
”Frate, întîi, nu-ți spun tocmai matale că noua generație este cea mai mare urgență a neamului românesc. Iar ce faceți voi pentru această generație, la Casa cu Rost, nu fac instituții de stat, cu bugete grase.
În al doilea rînd, să știi că fiecare călugăr are ceva pus deoparte pentru astfel de urgențe. Chiar și o sărăcie ca mine. Pentru că noi, monahii, avem și această datorie: dacă ne bate cineva în ușă și ne cere ajutorul, n-avem voie să spunem <<n-am>>, sau <<nu pot>>”.
Zic, ușor nedumerit: ”Înțeleg principiul jertfei și mă mișcă, dar, la astfel de apeluri, răspund mereu oameni nu dintre cei mai înstăriți. Bănuțul văduvei, cum se spune. Mai sînt generoși și printre oamenii bogați, dar puțini. De ce credeți că se întîmplă astfel?”.
”Dragul meu, oamenii care au bani puțini, îi folosesc pentru a-și cumpăra fericirea în cer, iar cei care au bani mulți îi cheltuie pentru a afla fericirea pe pămînt. Primii au răbdare și credință, ceilalți – mai puțin. Și știi de ce? Pentru că atunci cînd ești sărac, vrei-nu vrei, te smerești și te lași cu totul în mîna lui Dumnezeu, iar cînd ești bogat, crezi că este exclusiv meritul tău și-ți crește orgoliul pînă la cer. Ce să mai aștepți de la Dumnezeu, cînd tu poți să ai totul acum?
Totuși mulți dintre oamenii aceștia avuți nu sînt niciodată împăcați cu ei, liniștiți, fericiți cu adevărat. Ei mimează fericirea, cum mimează viața.
Ar trebui să ne rugăm pentru ei, că-s mai necăjiți decît noi și nici în lumea de dincolo nu-i așteaptă fericirea”.