Mere putrede

Limbile ceasului de perete arătau ora 18.30. M-am uitat de două ori, cu neîncredere. Părea că nu s-au mai mişcat de aproape un an, de când ne-am căsătorit. După nuntă, ne-am mutat la mine, şi regulile casei s-au schimbat. De pildă, a apărut una nouă: la 18.30 luam cina. Era singura masă la care puteam fi împreună peste zi. Îmi plăcea, dădea serilor noastre un aer burghez, stabil, rostuit. De la o vreme însă, mă aşezam la masă şi ochii mi se ridicau spre ceas fără să vreau.
18.30. Mâncam liniştiţi, în tăcere. Clara tăcea ca de obicei, iar eu nu voiam să o tulbur cu gândurile şi problemele mele. Clara tăcea destul de mult şi în res­tul timpului. În casă, tăcerea ei părea un act sacra­mental. Completa un soi de ritual, în care gesturile îi erau calme, precise, puţinele cuvinte rostite, moi, ca­tifelate, chipul – pe care emoţiile se arătau fulgurant -, serios, preocupat, statura – dreaptă, aproape încor­dată. Şi-apoi, tăcerea ei era un fel de a mă proteja de zbuciumul din afară şi din ea însăşi. Tăcerea ei era o placentă în care mă odihnea, după ce mă întorceam de la lucru, îmi dădea intimitate şi un uşor sentiment de însin­gu­rare, atât de plăcut uneori. Tăcerea ei nu era un loc în care să se ascundă, ci un vârf de pe care pri­vea lumea cu o blândeţe care îi lumina chipul într-un fel tainic, dezvăluind şi ascunzând totodată. Clara era ca un lac de munte, profund şi revigorant. Mă învăluia tandru, cu tăcerea ei, şi mă susţinea. Iar eu puteam astfel să mă revărs în torente de cuvinte, să scot neo­bişnuitul din întâmplările zilei, cum scoate căutătorul de perle pietrele preţioase din adâncuri, să-i ofer o cas­cadă de ima­gini şi metafore, de care părea fas­cinată. Descătu­şarea mea verbală nu era însă semnul unei limbuţii cronice, nici vreo tentativă de a umple un ipotetic gol dintre noi, ci o bucurie trăită împreună. Îmi plăcea să-i povestesc tot ce trăiam şi gândeam, iar ei îi plăcea să mă asculte. Dar cu adevărat eram răpiţi de fericire când tăceam şi eu, căci atunci ne au­zeam limpede unul altuia finele mişcări de decoruri in­­terioare şi pulsul unor afecte care îşi pierd stră­lucirea când sunt puse în cuvinte. Iubirea, atunci când există, nu are nevoie de declamaţii, se simte. Şi o simţeam. În lume, tăcerea Clarei trecea drept expresia maturităţii şi a stăpânirii de sine, o dovadă de răbdare, politeţe şi inteligenţă. În discuţiile aprinse, prefera rolul de arbitru, iar dacă o supăra ceva, refuza să mai vorbească despre episodul sau persoana care îi pri­cinuise iritarea. Nu se certa, ci tăia brusc orice dis­cuţie cu o sclipire oţelită din ochi sau cu un rictus abia schiţat. Prin comparaţie cu Clara, trebuie că eu apă­ream drept un monument al frivo­lităţii, cu jerbele mele retorice, volutele argumentative şi dezlănţuirea emoţională. Dar şi asta îmi plă­cea. Îmi părea un contrast perfect pen­tru a pune în evidenţă întregul pe care îl alcătuiam împreună.

Andreea

18.45. Iată că nu stătuse ceasul.
Telefonul a sunat îndelung. L-am lăsat, pentru că altă regulă nouă din casa noastră spunea că de la masă nu te deranjezi nici pentru împăratul Japoniei. Îmi plă­cea şi asta, căci îmi crea confort. Totuşi, pentru că telefonul continua să sune, m-am ridi­cat şi am răspuns. Când am auzit glasul din receptor, cred că am zâmbit, căci Cla­ra, care mă urmărea cu privirea, a ridicat sprâncenele. Acum îmi amintesc că mă­su­ram camera cu paşi mari, în timp ce vor­beam la telefon, gesticulam, râdeam, ex­cla­mam. Eram cuprins de o frenezie de parcă m-ar fi anunţat cineva că am câştigat la loto o sumă fabuloasă. Nu-mi stă­pâ­neam euforia nici atunci, cum nu o fă­ceam niciodată când vorbeam cu An­dreea, cea mai bună prietenă a mea încă din stu­den­ţie. În zece ani de când ne cu­noşteam n-a fost nicio săptămână în care să nu ne căutăm, să ne spu­­­nem un gând, o stare, o în­tâm­plare. Şi o făceam cu risipă de energie, imaginaţie şi umor. Mai aveam şi alţi prieteni apro­piaţi cu care îm­părtă­şeam ne­li­niştile, micile vic­to­rii şi atâtea al­tele. Însă, sim­ţeam că în An­dreea am in­ter­lo­cutorul ideal, care mă îmbogăţea cu fiecare în­tâlnire sau convor­bire. Fără ea, ar fi fost ca şi cum mi-aş fi pier­dut Nordul.
Nu era iubire între noi! Sau era dra­goste, dar nu doar dra­gos­te, şi în orice caz nu una erotică. Era o afecţiune, când plină de du­ioşie, când ironică; uneori mai în­drăz­neaţă, alteori precaută. Era un senti­ment nebulos, pe ca­re îl întreţineam cu delicateţea şi pasiunea unor miniaturişti. Era o stare de joc în doi, precum un dans în care nu atât senzua­li­tatea, cât măiestria partenerilor este pusă în valoare. Asta ne des­chidea total unul faţă de celălalt. Însă, pentru că mereu glumisem pe seama posibilei noastre îndră­gostiri şi pentru că ne confesam aşa cum ni­ciodată iubiţii nu o fac, am rămas doar prieteni. Fe­rită de perspectiva unei iubiri carnale, prietenia noastră a prins rădăcini adânci şi ne-a invadat vieţile cu te­nacitatea unei iedere căţărătoare. Pentru unii dintre pri­etenii noştri comuni, poate şi pen­tru iubiţii noştri, relaţia noastră era stranie. Clara însă nu mi-a reproşat niciodată nimic. Până la acel telefon.

Altă tăcere

Am închis telefonul, cu un surâs. Privirea mi-a fost furată iarăşi de ceas. 19.30. Mă lun­gi­sem la vorbă cu Andreea, ca de fiecare dată. Clara renunţase să mai mănânce şi mă aştepta, stând cabrată în scaun ca-ntr-o şa, cu o privire albă, şi numai tremurul uşor al unui colţ al gurii îi trăda nervozitatea. M-am aşezat şi am continuat să mănânc, deşi nu-mi mai era foame, iar mâncarea se răcise.
– S-a răcit, a spus fără nicio inflexiune în glas. Şi am ştiut că nu la mâncare se referă.
– Ce anume?, am întrebat-o, făcând pe nedu­me­ritul.
– Relaţia noastră.
– Noi nu avem o relaţie, avem o dragoste. Cum să se răcească? – am încercat un mic blocaj.
– Ce dragoste e aia împărţită cu alţii?
– La cine te referi?

– La Andreea, în mod special.
– Dar ştii că Andreea e doar prietena mea. Şi voi două sunteţi prietene.
– Suntem, dar nu vreau să împărţim acelaşi bărbat.
– Faci o scenă de gelozie? Ştii că-mi repugnă.
– Nu. Doar constat.
– Doar nu vorbeşti serios?!
– Ba vorbesc foarte serios.
Dacă nu puteam să-l opresc, trebuia să amortizez cumva con­flictul pe care îl presimţeam, din­colo de tonul ei egal şi de repli­cile cântărite.
– Draga mea, cu tine sunt acum şi în fiecare zi, în această casă, care e căminul nostru. Cu tine iau cina în fiecare seară. Cu tine împart bucuriile şi tristeţile. Cu tine plănuiesc să am copii. Nu cu Andreea.

– Dar cu Andreea vorbeşti ore în şir, având în glas un ton pe care nu-l ai niciodată când vorbeşti cu mine. Simt că devii altul când te sună ea. Cu ea te laşi cu­prins de o veselie… altfel decât atunci când eşti cu mi­ne. Una peste alta, te com­porţi ca un îndrăgostit. E ade­vărat că eşti prezent lângă mine, dar eşti absent, de fapt. Trupul ţi-e aici, mintea în altă parte, ca şi sufletul.
– Ce ţi-a venit? Doar nu e prima oară când stau mai mult la telefon cu Andreea…
– Asta e şi problema. Eşti depen­dent de ea.
– Cum?! – am spus, râzând puţin cam forţat.
– Sau dacă nu eşti încă, vei deveni dependent.
– Glumeşti, nu?
– Deloc! Când ajungi să comunici mai mult cu o altă femeie decât cu soţia ta înseamnă că fie ea nu-ţi mai ajunge, fie că deja te-ai îndepărtat de ea.
– Bine, dar tu nu vorbeşti! Îţi pla­ce să taci – am izbucnit. Ne înţele­gem din priviri, de-acord, dar am ne­voie să discut cu cineva despre lucru­rile care mă interesează, despre pro­fe­sia mea, despre viaţă în general. Vreau să aflu păreri şi să-mi verific opiniile. Vreau să îmi descarc sufletul uneori şi să mi-l bucur. Cu tine port mo­nologuri. Iar eu am nevoie de dia­log! Ce e condamnabil în asta?!
– Nu striga la mine. Te înţeleg foar­te bine şi dacă îţi păstrezi calmul. Faptul că te enervezi îmi confirmă că la mijloc e mai mult decât o prietenie. Când nu eşti vinovat, nu ai de ce să te enervezi.
– Sunt coleric, nu vinovat. Ştii bine asta. Şi m-am săturat până în gât să mă cenzurez ca să nu te supăr, să nu-ţi tulbur preţioasa linişte şi să te scot cumva din tăcerea ta de aur.
– Parcă bărbaţii îşi doresc femei tăcute… – a spus, cu o umbră de maliţiozitate în glas.
– Tăcute, dar nu mute!
A fost o răutate pe care am aruncat-o cu furie, fără să mai calculez consecinţele. Clara a început să strân­gă masa în tăcere. O tăcere care îmi bubuia în tim­pane. Mi-a evitat privirea şi am văzut cum ochii ei ca­pătă o lumină aparte, dată de pelicula de lacrimi care îi invada. Nu mai aveam putere pentru nicio glumă care să dreagă busuiocul, pentru nicio mângâiere prin care să-i spun: „Sunt aici, numai al tău, pentru tot­dea­una”. Deşi asta simţeam şi aş fi vrut să o ştie. M-am mai învârtit o vreme prin casă, agitat, neştiind ce să fac, împiedicându-mă de lucruri şi înjurând pe înfun­date. Mi-ar fi plăcut să fumez o ţigară, chiar dacă nu fu­ma­sem în viaţa mea. Nu înţelegeam nici eu prea bine de ce-mi ieşisem din fire. Acum, Clara mă ig­nora. Mâi­nile ei, cu degete fine, lungi şi prea albe, se miş­cau cu o dexteritate incredibilă. Între noi, doar zgo­motul apei curgând peste vase şi zornăitul farfu­riilor când erau puse în uscător.

Pe bâjbâite

O iubeam pe Clara, fără îndoială, şi poate că eram atât de nervos pentru că ea nu mai simţea. Sau poate că eram speriat că are dreptate. Dacă aveam nevoie de prezenţa perma­nentă a altei femei în viaţa mea, în­semna că nu o mai iubesc? Oare dragostea mea pen­tru ea nu era în ini­mă, ci în cap? Sau le iubeam pe amân­două? Dar pe An­dreea o cunoscusem cu mult înaintea Cla­rei şi nu ne îndră­gostiserăm. De ce să mă în­dră­gostesc toc­mai acum de ea? Poate pentru că o cu­nosc chiar mai bine decât pe Clara? Andreea e singura femeie în care am cu adevărat încre­de­re, îmi ziceam. Eu şi Clara ne acordasem o oarecare în­credere fără să ne cunoaştem, iar tăcerile ei amânau o apro­piere reală. Eu însumi, deşi dezinvolt şi expansiv, păstram multe pentru mine, iar Clarei îi livram numai ce era spumos şi exterior. Fără să o cunosc în pro­fun­zime, mă te­meam de reacţiile ei faţă de anumite gân­duri şi planuri ale mele. Până să o fac părtaşă la unele dintre ele, o sondam mult pe ocolite.
Deodată a început să crească în mine un sentiment de vinovăţie. O căutam pe Andreea pentru că îmi fă­cea bine, îmi părea că face parte din mine. Aveam se­cretele noastre, pe care nu le-aş fi divulgat Clarei cu nici un chip. Andreei, în schimb, mă confesam şi în privinţa a ce nu mergea sau nu-mi plăcea în căsnicie. Iată, chiar acum, aflat în impas, aveam impulsul de a-i cere sfatul. Era o complicitate între mine şi ea care putea fi citită şi ca o expresie a unei prietenii solide, dar… nu, nici vorbă să fie dragoste! Era o prietenie mai puţin obişnuită, între un bărbat şi o femeie, atât. De altfel, nici Clara nu putea crede cu adevărat că e mai mult de atât. Mi-a spus într-o zi că nu doar discu­ţiile cu An­dreea o deranjau, ci toate cele pe care le aveam cu orice altă femeie atunci când eram cu ea. Ochii, mintea şi sufletul meu trebuia să se concen­treze numai pe ea. „Aşa e dragostea adevărată, exclu­sivistă!” – mi-a zis.

Armistiţiu

De la acea discuţie, tăcerile Clarei nu au mai fost luminoase, dar nici n-au devenit sumbre. Semănau cu zilele de noiembrie, târziu, când ceţurile, consistente şi umede, umplu străzile şi le întunecă, iar ploile te sle­iesc de puteri, prin curgerea lor monotonă şi ne­sfârşită. Am încercat să reiau subiectul de vreo do­uă ori, dar Clara m-a ascultat absentă şi a conchis de fie­care dată, ca şi cum nu ar fi auzit niciunul dintre argu­mentele mele: „Dragoste cu forţa nu se poate. Dar dacă mă iubeşti, vei prefera să stai cu mine în puţinul timp liber pe care îl avem, şi să împărtăşeşti cu mine totul. Eu îţi voi fi şi prietenul cel mai bun, nu ai ne­voie de altcineva pentru asta”. N-am izbutit! În­ţeles cu Andreea, nu-i mai spuneam Clarei când mă în­tâlneam cu ea şi nu mai vorbeam la telefon când eram acasă. Ajunsesem exact ce uram mai mult, un bărbat care se ascunde de nevastă, pentru a evita o nouă ceartă. Îi ştiţi pe bărbaţii ăia care dosesc din banii de salariu, ca să poată bea o bere cu prietenii fără ştirea soţiei, sau pe ăia care mint că lucrează peste program, pentru a-şi oferi vreo altă plăcere. I-am con­siderat întotdeauna oameni slabi şi demni de plâns. Acum eram asemeni lor. Şi asta mă usca pe picioare. Casa, care nu demult îmi era oază de linişte, liman sufletesc, refugiu din faţa problemelor cotidiene, îmi devenise un fel de închi­soare de lux. Senzaţia de confort, de trăinicie, de curat şi de frumos dispăruse. Tăceam şi eu îndelung, prefe­rând să manevrez tele­comanda televizorului până când ameţeam de la schimbarea repetată a posturilor, sau să-mi mai găsesc ceva de lucru în birou, unde cel mai ade­sea deschi­deam computerul pentru a intra pe Facebook, hră­nindu-mi în mod fals şi futil foamea de comunicare. Clara îşi făcea de treabă prin casă şi mă lăsa în pace. Când treceam unul pe lângă altul însă, aerul dintre noi se electriza şi parcă ne zgâria. Tăcerea era acum un armistiţiu, în intervalul căruia fiecare că­uta o soluţie pentru a învinge în acest război. Dra­gos­tea însăşi nu mai era decât un pretext, un steag pe care îl flu­turam spre a ne justi­fica atacul. Miza războ­iului nu mai era vic­toria asupra celuilalt, ci lupta. Pentru că înce­peam să înţelegem că s-a rupt ceva fun­da­men­tal în noi, puntea care ne lega inimile, în­cre­­derea oferită a priori. Nici nu mai ştiu unde şi de ce în­cer­carea de a vindeca iubi­rea noastră rănită s-a trans­format în do­rin­ţa de a-l zdrobi pe celă­lalt. Dar îmi amin­tesc în schimb că s-a petrecut în tă­cere.

30 de ani

Fereastra bucătăriei, care dădea spre parc, era aproape întreaga zi însorită. Sâmbetele şi duminicile, îmi plăcea să mă aşez la masa afla­tă chiar sub fereas­tră, cu un pahar de vin roşu sau cu o cafea dinainte, şi să mă scufund în pri­ve­liştea pe care mi-o oferea, ca în­tr-un tablou renascentist. Într-o zi, am observat că pe pervazul din in­terior a apărut o mică fruc­tieră su­flată cu argint, pe care erau mereu trei mere. N-am înţeles de ce Clara a pus-o în bătaia soarelui şi de ce nu mânca din merele acelea. De câteva ori, am luat câte un măr, dar în locul lui Clara a pus altul. Îi stricasem simetria. Pe urmă, n-am mai mâncat nici eu din mere. Cla­ra aştepta până ce fructele putre­zeau, apoi le înlo­cuia. M-am gân­dit că era un mesaj pentru mine. Dar oricât m-am fră­mântat, n-am dibuit sensul. Într-un târziu, am în­trebat-o de ce ţine me­rele acelea să putrezească. „Toa­­­te trec”, mi-a răspuns sibi­linic şi a ieşit din came­ră.
Peste câteva săptămâni, Clara a plecat într-o de­legaţie de ser­vi­ciu. S-a întors în ziua în care îm­plinea 30 de ani. Aşa s-a potrivit. Am aşteptat-o cu o speranţă nouă. Cele câteva zile în care a lipsit de acasă m-au îmblânzit şi m-au fă­cut melancolic. Casa suna a gol în absenţa ei. Şi ecoul unei case goa­le făcea ca în minte să-mi vină nu­mai amintirile frumoase cu ea. Cla­ra mea. Iubita mea. Mi-am dat seama că o vreau înapoi şi mi-am spus că o pot recuceri. Am făcut curăţenie lună în apartament, l-am împodobit de sărbătoare, am cum­părat un tort din fructe şi şarlotă, preferatul ei, căp­şune, cărora abia le începuse sezo­nul, şi şampanie fran­ţu­zească; am aranjat farfurii, ta­câmuri şi pahare potrivite pe masa din sufragerie, pe care am aprins lu­mânări în sfeşnice înalte de bronz. La ora când ştiam că va sosi, am pus muzică în sur­dină. Apoi, îmbujorat şi fâstâcit ca la prima întâlnire, mi-am încordat auzul să prind zgomotul tocurilor ei pe holul blocului, ca să-i deschid uşa, înainte de a suna. A durat mai mult decât am crezut, dar a ajuns. A intrat rostind un „Bu­nă!” anemic. Eu, numai zâm­bet, am luat-o în bra­ţe, am sărutat-o şi i-am răspuns: „Bine ai revenit! La mulţi ani fericiţi!”. S-a desprins uşor de mine şi a în­ceput să se dezbrace, parcă ne­vă­zând nimic din pre­gătirile mele. A trecut pe lângă ma­sa aranjată de săr­bă­toare şi a dispărut în baie. A făcut poate cel mai lung duş din viaţa ei. Eu eram deja cam dezarmat şi dezorientat când a ieşit. Probabil, privirea mea a fă­cut-o să întrebe: „Ce e?”. Am tăcut, dar mi-am rotit ochii asupra lucrurilor din casă. Fără altă vorbă, Clara a mers în bucătărie, a deschis frigi­derul şi a văzut tortul şi şampania. Eram deja în spatele ei, aşteptând un zâmbet sau un cuvânt bun.
– Hm! Asta îmi trebuia mie? a zis.
– Dar e ziua ta… am îngăimat, cu inima încolţită de gândul că am greşit ceva.
– Da, şi ai pus în scenă un clişeu. Mai bine îmi luai nişte mere. Nu vezi că astea au putrezit deja? A doua parte a frazei a rostit-o aproape în şoaptă, ca şi cum îi era lehamite să dea glas gândului până la capăt. S-a apropiat de fructieră, a luat, unul câte unul, merele în mână, le-a privit pe toate feţele, apoi le-a aruncat în co­şul de gunoi. Vasul, acum golit, avea pe alocuri un puf de mucegai verde, care îi dădea un aer şi mai no­bil argintului patinat al fructierei.
A doua zi, când am revenit de la serviciu, nu am găsit-o acasă. Cu o presimţire care mi-a îngheţat ini­ma, m-am repezit în dormitor. Uşile dulapului ei erau larg deschise şi rafturile golite. M-am întors în su­fra­gerie năuc, căutând o explicaţie. Şi atunci am în­ţeles. Pe masa din sufragerie, între farfuriile, tacâ­mu­rile şi pa­harele strălucitoare şi neatinse de cu seară, în fruc­tiera suflată în argint, se afla un măr putred.