Povestea unei ctitorii boierești: Mănăstirea Aninoasa

În ţinutul legendar al Muscelului, plin de bise­rici şi mânăstiri ridicate din poruncă dom­neas­că, de meşteri mari, Mâ­năstirea Aninoasa are un destin special. Clădită ca preţ al unei vieţi salvate de pe butucul călăului, înfru­mu­seţată din preaplinul su­fle­tesc al unui zugrav de geniu, sfân­tul lăcaş a tre­cut prin vremuri de cum­plită restrişte. Jefuită şi în­chisă la ordinul lui Cuza Vodă, pângărită de jandar­mii interbelici şi ceapiştii comunişti, Aninoasa a re­născut din cenuşa istoriei, iar maicile care vieţuiesc în ea spun că este o mi­nune a Sfân­tului Ni­colae. Dar nu e singurul miracol de la Aninoasa.

Cerul din sticla ferestrelor

Munţii se deschid în semicerc, ca o coadă de păun, etalând în­treaga pa­letă de culori a verii. Pleoa­pa se strânge peste ochi de-atâta strălucire şi numai după o vreme te lasă să vezi, printr-o des­chizătură subţire, locul ace­la, înconjurat de albas­tru, roşu, gal­ben şi verde, mai ales verde, în toa­te nuanţele. Văzut aşa, prin deschizăturile zgârcite ale pleoapelor, satul Aninoa­sa pare un loc ireal, o icoa­­­nă a unei lumi dispă­rute. Mai întâi privirea se opreşte pe casele scufun­date în um­bra grădinilor, aşezate rân­duri, rânduri de-a lungul străzii, pre­cum curtenii di­na­­intea îm­­păratului; se­me­ţe, cu ceardacuri de lemn co­co­ţate pe temelii înal­te de piatră, cu ferestre largi, care par a cuprinde întreg cerul în sticla lor; case mândre, gos­­podăreşti, ce vor­besc despre oamenii acestor lo­curi: mândri, curajoşi şi bogaţi. Aşa au înfruntat vea­curile şi capriciile istoriei, aşa sunt şi azi.

Raiul cu flori

Mânăstirea Aninoasa se află în mijlocul aşezării. Ziduri uriaşe sprijină cerul. Jur-împrejurul lor, un cocon de linişte. Le dai ocol şi liniştea se înfă­şoa­ră pe tine precum un caier. Stai înfăşurat în ea, dinaintea porţilor imense, fără să intri, fără să pleci. Este o linişte de prunc aflat la sânul ma­mei. În mijlocul ei, se des­chide o uşă mică, tăiată în una din porţile cele mari.
Intrarea te smereşte, aproape că te obligă să înge­nun­chezi. Odată ce-ai păşit dincolo, pătrunzi într-o altă dimensiune, în care ai fi putut intra foarte bine, poate mai bine, numai cu sufletul, despo­vărat de trup.
Fiecare latură a curţii este străjuită de albe coloane şi arcade brâncoveneşti, scânteind în soarele verii, îndărătul că­rora se ascund chiliile ră­co­roase, tra­peza şi dependinţele mânăs­tirii: Ani­noa­sa – nume parcă de alint al unui sat argeşean, care odi­ni­oară era scufun­dat în­tr-o pă­dure de arini.

Curtea e inundată de flori: crini, crăiţe, albăs­tre­le, flori de piatră şi muş­­cate. Dintre ele se ri­dică, aproape timi­dă, de­şi maiestuoasă, bise­rica închinată Sfântului Ie­rarh Nicolae. Te chea­mă, te ia de mână şi te poartă pe dinaintea icoa­nelor vechi de două vea­curi, ca­re au fost ferecate în ar­gint de către cre­din­cioşi drept mulţumire pen­tru minu­nile pe care le-au fă­cut cu vieţile lor. Păşind neauzit, îţi arată pictura ves­titu­lui zugrav Pârvu Mutu, cu care a fost îm­podobită de la în­ce­put şi care acum e abia bănuită, sub straturile de timp aş­ternute în tuşe groase. Te îndeamnă să te închini la părticelele din sfintele moaşte ale Sf. Nicolae, aduse aici, prin voia Domnului, în anul 2007, de la Bari (Ita­lia), unde trupul sfân­tului se află de secole. Şi-ntr-un târziu, te lasă să-i cazi la piept şi să te rogi, cu umi­lele tale pu­teri, căci ştie că numai asta mai vrei. Să te rogi, până când îţi vor da lacri­mile, pâ­nă când nu-ţi vei mai simţi carnea, până vei uita lumea, până când fumul de pe pereţii zu­gră­­viţi de Pârvu Mutu se va ridica la cer ca dintr-o că­ţuie, şi odată cu el, şi tu.

Moartea întoarsă din drum

Aninoasa este mai întâi un loc al durerii şi-al jertfei. Numai târ­ziu, după ce îl vei fi dezghiocat de isto­ria sa, îl vei descoperi şi ca pe unul al bucuriei.

Mânăstirea a fost ridi­cată pe-un jurământ şi a supra­vieţuit prin­tr-un miracol. La 1677, clucerul Tu­doran Vlădescu a ridicat bise­ri­ca pentru curtea sa boierească aflată aici. În acelaşi an, soţia boierului, Alexan­dra, s-a mutat la cele veş­nice. Şi-a mai venit peste el o năpraznă: domnitorul Ţă­rii Româ­neşti a vrut să-l omoare, pentru o datorie a unui prieten pen­tru care se pusese chezaş. Boierul s-a ru­gat lui Dumnezeu să fie lăsat în viaţă, pro­miţând că se va că­lu­­gări. Şi vodă, căruia negreşit îi va fi trimis Hristos gândul bun, l-a iertat, chiar când era cu capul pe butucul călăului. Şi Tudoran Vlădescu şi-a împlinit jură­mântul. Şi-a lăsat cei unsprezece copii în grija rudelor, a înfiinţat mâ­năstirea Aninoa­sa în jurul bisericii boiereşti, căreia i-a dăruit toată ave­rea sa şi în care s-a că­lu­gărit sub nu­mele Teodosie. Aşa în­cât Ani­noa­sa a devenit una dintre cele mai bo­gate mâ­năstiri româ­neşti, cu mii de vite, nenu­mărate me­tocuri, mo­şii în­tinse în şapte ju­deţe şi sute de robi ţigani.

Zugravul lui Dumnezeu

Biserica mânăstirii a fost pictată de tânărul pictor, de numai 18 ani pe atunci, Pârvu Pârvescu, care va deveni celebru ca Pârvu Mutu – prefăcându-şi porecla în renume. I se spunea Mutu, pentru că nu picta decât atâta timp cât putea sta nemâncat şi fără să vorbească, şi asta dura uneori şi câteva săptămâni.
Pârvu Mutu a fost singurul supravieţuitor dintre cei şase copii ai preotului Ioan Pârvescu din mahalaua Vişoiului din Câmpulung Muscel. Pe când avea şase ani, a rămas orfan de mamă. Atunci, tatăl său s-a călu­gărit la mânăstirea Negru Vodă şi l-a luat cu sine şi pe băiat. Acolo şi-a descoperit talentul şi a învăţat meş­teşugul picturii, de la părintele Evghenie. Pe la 12 ani, a ajuns la o şcoală de zugravi din Bucovina, unde a ucenicit pe lângă un zugrav rus. Primele biserici pe care le-a pictat după ce s-a întors au fost cea a mânăs­tirii Negru Vodă (al treilea rând de frescă), cea a mâ­năs­tirii Cotroceni şi cea a mânăstirii Aninoasa.
Numai în biserica de la Aninoasa se mai păstrează azi pictura lui Pârvu Mutu, căci la Negru Vodă a fost distrusă de un cutremur, iar la Cotroceni a dispărut cu tot cu bise­rică – demolată din ordinul comuniştilor. Mai târziu, Pârvu Mutu a devenit zugravul preferat al caselor domnitoare munte­neşti, Cantacuzino şi Brâncovea­nu. Parcă urmărit de un bles­tem de familie, zugravul de sfinţi şi icoane a rămas văduv încă de tâ­năr, la fel ca şi tatăl lui. Şi asemeni bătrânului preot Ioan, Pârvu, fiul său, s-a călugărit, luându-l în mânăs­tirea Mărgi­neni şi pe fiul mai mic, Gheorghe, care, la rându-i, a de­ve­nit monah. Dar copilul cel mult iubit a murit şi-atunci zu­gravul s-a schimnicit pe lângă mâ­năs­tirea Robaia, un­de a şi trecut printre drepţi, în 1735.

Prăpădul

Viaţa monahală a fost întreruptă brusc la Aninoasa, în 1864. Prin legea secularizării, deşi era mânăstire pur românească, fondată de boieri români şi neînchinată vreunei mânăstiri din străinătate, Aninoasa a fost des­fiinţată, averile i-au fost împărţite la ţărani, iar biserica mare a rămas ca biserică parohială. Călugării s-au mu­tat la Negru Vodă. Clădirile mânăstirii au fost folosite mai întâi de jandarmi, care îşi adăposteau caii în chilii, iar mai apoi, sub comunişti, pe post de sediu al Coope­rativei Agri­co­le de Producţie (CAP). În partea de est, la etaj, a funcţionat, tot în timpul comunis­mului, şcoala primară a satului. Paraclisul a fost vandalizat.
Abia în 1993, a fost redeschisă mâ­năs­­tirea Aninoa­sa, cu o obşte de maici. Dar to­tul era în ruină şi a fost o muncă sisifică, pentru restaurarea bisericii şi a chi­liilor. Biserica mânăstirii a continuat să fie, pentru încă nişte ani, biserică a satului, viaţa de obşte fiind în­greu­nată. Abia în 2001, mânăstirea a reuşit să ter­mi­ne de construit şi să sfinţească o biserică în sat, câş­ti­gân­du-şi, astfel, independenţa.

Istoria, în şoaptele sfinţilor

Toate acestea le poţi afla chiar în biserica Ani­noa­sei, dacă te scufunzi în rugăciune, atât cât să auzi şoap­tele sfinţilor, peste chipurile cărora veacurile au întins giulgiuri întunecate. Pânzele din fum de lumâ­nare şi praf de noapte parcă au fost ţesute anume de către un păianjen fermecat, pentru a proteja divinele feţe de ochiul păgân şi de inima haină. În firul lor se împletesc aroma tămâierilor, vibraţia cântărilor şi dogoarea mili­oa­nelor de metanii făcute cu gândul şi cu sufletul, de creş­tinii care au călcat pragul acestei biserici. Sfinţii par înveşmântaţi în borangic de iubire şi teamă, de căinţă şi adoraţie. Nici chiar legendarul Pârvu Mutu nu ar fi putut să le picteze această „ar­mură”, aşa cum a făcut-o timpul. Iar dacă evlavia nu te îndeamnă să îngenunchezi şi să te laşi pe mâna duhu­rilor, caută una dintre maici, ca să-ţi spună povestea. Una din cele zece călugăriţe care străbat la răstimpuri, cu paşi mărunţi şi frunţile plecate, curtea înflorită şi culoarele boltite. Una din monahiile unei obşti care, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, a avut puterea de a reda strălucirea de odinioară, ctitoriei boiereşti.
Dacă le vei întreba cum au izbândit, nu vei auzi nici o laudă, căci maicile mărturisesc că au făcut totul nu­mai cu ajutorul Sfântului Nicolae, căruia îi este în­chi­­nată biserica şi căruia nu obo­sesc să i se roage zi de zi.
Între ele se află şi maica Cecilia, ghidul mânăstirii. Si­luetă subţire, faţă se­veră, miş­cări energice, în oare­care dis­cor­danţă cu vorba sa calmă, plină de răbdare şi cu grijă pentru amănunt. Este la Ani­noasa de zece ani, de când a intrat în călugărie. Şi tot de atunci a primit ascul­tarea de a întâmpina şi lămuri pelerinii şi turiştii. Aşadar, am întâlnit omul cel mai potrivit.
Maica Cecilia a terminat Facultatea de Litere şi este mândră că face parte dintr-o obşte formată din ti­nere inte­lectuale, între surorile întru nevoinţă numă­rându-se şi o maică medic şi o alta doctor în Drept. De la maica Cecilia am aflat nu numai câte ceva din istoria locului, dar şi des­pre viaţa de acum a mânăs­tirii. Ne-a dumirit, de pildă, una dintre plăcutele noastre mirări: cum e posibil să faci din curtea unei mânăstiri o ade­vărată gradină a Raiului? „Pentru noi, munca este o bucurie. Mun­cim până la epuizare şi astfel ne păstrăm mintea şi sufletul curate. Iar dintre toate muncile, cel mai mult ne place îngrijirea florilor. Florile te umplu de frumos. Şi pen­tru ca peisajul să nu fie monoton şi să trăim alte şi alte bucurii, în fiecare anotimp punem alt fel de flori în pă­mânt, în afară de muşcatele pe care le vedeţi la ferestre sau atârnate de arca­de. Primă­vara e vremea lalele­lor, a zam­bilelor şi a florilor albastre de «nu-mă-uita». Vara este mai ales a crinilor, dar şi a crăiţelor şi albăstre­lelor. Iar toam­na, desigur, a cri­zan­­te­melor şi tufă­ne­le­lor”.
După flori, vine rândul icoanelor. Cealaltă grădină a raiului, plină de sfin­ţii înşiruiţi pe catapeteasmă. Ştim că pe iconostasul bise­ri­cii sunt două icoane pic­tate chiar de Pârvu Mu­tu, iar în pro­naos alte câteva, vechi de peste o sută de ani. Despre toate a mers vestea că sunt fă­cătoare de minuni. „Ce minuni au făcut?” – am între­bat-o pe maica Ce­cilia. „Toate icoanele sunt fă­cătoare de mi­nuni, în sen­sul că nu lemnul pic­tat te milu­ieş­te, ci Dum­nezeu, prin mij­lo­cirea sfinţilor zu­gră­viţi pe ace­le icoane. Până la urmă, numai credinţa ta te mân­tu­ieş­te. Noi nu umblăm să atragem lumea cu icoa­­nele făcătoare de mi­nuni, dar mulţi credin­cioşi ne-au mărturisit, cu frică şi cu bucurie, că au fost ajutaţi de Dumnezeu după ce s-au rugat la ele. Două din­tre icoane au fost legate în argint vechi, pe chel­tuiala unor cre­dincioşi, ca mulţumire că au fost ajutaţi.”
Cu o precauţie aşe­za­tă între smerenie şi spe­ranţă, maica Cecilia nu se sfieşte, însă, să spu­nă des­pre pictura lui Pârvu Mutu, că va fi o ade­văra­tă re­ve­laţie, du­pă ce va fi spălată. „Zu­grăveala lui Pârvu Mu­tu este de o fru­museţe rară, după cum reuşim să vedem pe sub stra­turile de fum şi praf de­puse pe ea. Însă, în unele locuri, pictura lui este acoperită de o alta, poate la fel de valo­roa­să, a pictorilor Dima, Mihai şi Ba­dea, din veacul al optspre­ze­celea. Aşa încât restaurarea va fi şi mai difi­cilă, căci trebuie curăţate ambele picturi…”.
Nu sunt bani, deocamdată, pentru dorita restaurare a pic­turii, proiectul fiind foarte costisitor. Dar prin mijlo­cirea Sfântului Nicolae, pe care mai­cile îl simt mereu prezent şi ocrotitor, şi cu ajutorul lui Dumne­zeu, dorin­ţa se va împlini. „Credem că e posi­bilă o nouă minune, căci deja una mare s-a înfăptuit: am făcut o obşte, iar mânăstirea a reînviat. Trăieşte!”, spu­ne maica Cecilia.

Vânând bucuria

Convorbirea cu maica Cecilia a fost ca o trecere între două lumi: una con­cretă, plină de gri­jile existente şi-n mâ­năstiri, presărate cu eforturi şi renunţări, şi o alta inefabilă, în care lucrurile şi oamenii sunt trans­lu­cizi şi im­ponderabili, în care im­posibilul devine po­si­­bil; o trecere între două realităţi, una co­ti­diană, deseori neplă­cută, şi o alta, paralelă, nu mai puţin adevăra­tă, ba chiar poate mai adevărată, dacă se poa­te spune aşa: ca în jo­curile copilăriei, când abandonam decorul din curtea casei pentru a plonja în basm, de­venind, la o simplă poc­nitură din degete, prinţi şi prinţese care călăreau inorogi pe câmpuri de stele.
Această pendulare între realităţi, ca în­tr-un leagăn care te du­ce când mai aproape de pământ, când mai aproa­pe de cer, te poa­te ameţi. Dar întot­dea­una te bu­cură. Pentru noi, profanii, poate fi o bucurie de o clipă. Pentru călugări, este însă o bucurie conti­nuă. O bucu­rie pe care o îmbracă odată cu hai­na îngerească: o bu­curie pe care se sfiesc să o descrie, dar pe care o tră­iesc sufle­teş­te profund…
Am vânat şi eu bu­cu­ria la Aninoasa şi am prins-o. Cu ea pusă pe suflet, ca un trofeu de preţ, am ieşit prin uşa cea mică din poarta cea mare, îngenunchind.

(Formula As nr. 1035, 30 Aug. – 6 Sept. 2012)