Acum 36 de ani, dictatura lui Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit cu zgomot și durere, într-un lac de sânge. A fost sfârșitul unui regim infernal. Nu și finalul comunismului.
Comunismul a mai trăit o vreme prin structurile de partid și de stat. Prin politruci deveniți, peste noapte, democrați. Prin securiști odioși, reciclați în oameni de afaceri respectabili. Și, mai grav, comunismul mai mișcă încă în unele minți și suflete deformate.
Între timp, mulți români au uitat. Au uitat crima. Au uitat frica. Au uitat jertfa. Se bucură de un prezent pe care nu l-ar fi avut dacă acel regim ar mai fi existat.
Dacă n-ar fi căzut totalitarismul comunist, n-am fi avut o presă liberă. N-am fi trecut granițele decât cu voie de la Securitate și, deci, cu compromisurile de rigoare. N-am fi putut studia și munci oriunde în lume. N-am fi ridicat sute de biserici. N-am fi cunoscut prosperitatea. Am fi îndurat, mai departe, foamea și frigul. Întunericul din case. Propaganda ocupantului în școli. Spaima de poliția politică. Mizeria turnătorilor.
Astăzi, unii cer uitare. Alții cer iertare. Prea puțini cer dreptate.
Poate că nu suntem un popor care să ducă lucrurile până la capăt. Poate că nu știm să ne cinstim eroii așa cum se cuvine. Dar măcar atât să facem: să nu-i uităm pe cei care au murit pentru libertatea noastră. Și să nu le abandonăm moștenirea.
Nu prin ceremonii formale. Nu prin vorbe festive. Ci sincer, din suflet, să-i pomenim într-o rugăciune. Și să ținem steagul libertății sus.
I-am onora prin a trăi libertatea pentru care și-au dat viața. Așa să ne ajute Dumnezeu!