Îngerițele din vârful muntelui. Mănăstirea Țeț

Mai întâi a fost un vis simplu, de călugăr, trăit cu ochii deschiși. Să ridice o mănăstire după rânduiala veche monahicească. Călugărul se numea Ghenadie Manciu și venea din Țara Făgărașului. De ce s-a oprit într-o poiană, pe Valea Mirașului, sub vârful Țeț, din Munții Șureanu, numai Dumnezeu știe. Poate de onstenit ce era, sau poate fermecat de frumusețea locului. Dar a poposit în iarba înaltă, necălcată de om, mai într-o margine umbrită de pădure. De la un timp, și-a făcut din mâna dreaptă căpătâi și a căzut într-un somn greu. Și-atunci a fost un al doilea vis, venit de Sus, ori poate chiar o vedenie îngăduită de Dumnezeu. Un soldat în uniformă romană, cu pelerină roșie, călare pe un cal alb ca spuma laptelui a străbătut poiana până lângă monah. Când l-a văzut, în vis ori aievea, că n-a știut niciodată să spună, călugărul s-a temut că e un zbir al stăpânirii. Mai ales că soldatul l-a întrebat: ”Ce vrei să faci aici?”. Apoi însă acesta a adăugat câteva cuvinte care i-au îmbărbătat inima: ”Dacă ți-e gândul la o mănăstire, să o ridici fără grijă, că-ți voi da ajutor”. Abia atunci a înțeles părintele Ghenadie că i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Și lui i-a închinat sfântul lăcaș.

Era în 1950, vreme de prigoană comunistă contra creștinilor, dar părintele Ghenadie tot a izbutit să clădească o bisericuță din lemn și câteva chilii în numai doi ani. O asemenea minune este dovada că într-adevăr l-a avut de partea sa pe Sfântul Gheorghe.

În jurul părintelui s-au adunat câteva maici, iar obștea din acel cuib de vulturi, la care nu se putea ajunge decât luând muntele în piept pe jos, a înflorit an după an. Zvonul că în creierii munților se află un preot vrednic și câteva monahii îmbunătățite s-a răspândit prin satele de la poale. Oamenii luau drumul muntelui tot mai des, ca și cum ar fi mers să-și ostoiască setea la un izvor minunat. Bucuria creștinilor a stârnit însă vrăjmășia regimului. Schitul Țeț a fost închis și călugării alungați în 1959. Mai bine de trei decenii, vinul și pâinea nu s-au mai prefăcut aici în Sângele și Trupul Domnului, iar glasul clopotului nu s-a mai auzit la Țeț. De alți treizeci de ani încoace însă, îngerii cântă iarăși la fiecare Liturghie, dimpreună cu monahii, iar toaca și clopotul măsoară ceasurile zilei, în această parte de țară. Șirul slujbelor a fost refăcut de părintele Sofronie Boboia, care, din porunca arhierească, a luat reconstrucția schitului de la zero. Biserica veche era mâncată de umezeală la temelie, așa că a trebuit dărâmată și refăcută. Chiliile de odinioară se prăvăliseră în sine, drept pentru care părintele a dormit o iarnă într-o colibă lipită cu pământ, în pădure, până și-a putut încropi un adăpost mai acătării în tinda bisericii. Încet, încet, i s-au adăugat și maici, întâi două mai în vârstă, care mai fuseseră la Țeț, Filofeteia și Ioresta, apoi surori tinere, aproape copile atunci, între care și stareța de azi, maica Rafaela Purda. Acum obștea numără douăzeci de maici. Între timp, au fost construite chilii, trapeză, un paraclis și câteva ateliere – de pictură, de sculptură, de croitorie.

Paraclisul poartă hramul Sfântului Gheorghe, iar biserica este închinată Nașterii Maicii Domnului.

Urcușul ispășirii

Unul dintre cele mai dragi drumuri din Vestul țării îmi este cel de pe Valea Frumoasei până la lacul Oașa, încununat cu vestita mănăstire care și-a luat numele de la luciul acela de apă. Poate pentru că e un drum splendid, lin și bătut de mai puțină lume. Poate pentru că m-am învățat cu el. Poate pentru că la capătul lui m-au așteptat de-atâtea ori Părintele Iustin cu obștea. Sau pentru toate acestea la un loc. Însă, de ani mulți, trecând pe drumul acesta, mi s-a înfipt în minte un nume straniu: Țeț. Localnicii și călătorii îi spun în fel și chip: Țețu, Țeț, Țeți… Provine de la un vârf al Munților Șureanu și stârnește tuturor curiozitatea: ce va să însemne? Auzisem că în preajma lui s-ar afla și o mănăstire, dar că e greu de urcat acolo. Mi-am promis că voi merge cândva. Și ziua aceea a sosit, într-un sfârșit de Martie, în plin post al Paștelui. Din acel moment, pentru mine, Țeț înseamnă încercare, cumpănă, teamă și bucurie deopotrivă. O emoție la fel de ciudată ca numele Țeț.

Sunt un om obișnuit cu expediții dificile, cu drumuri anevoioase și chiar primejdioase, abia deslușite în păduri sau pe creste de munte și străbătute pe ploaie abundentă sau prin zăpezi uriașe. Niciodată n-am simțit vreo îndoială sau vreun fior de frică. Dar mergând spre Țeț am reînvățat să mă rog fierbinte. Drumul e viclean, pornește de după barajul lacului Tâu, ca unul de țară, liniștit, prin mijlocul unui peisaj dezolant, de păduri masacrate fără milă, și apoi tot urcă blând, ademenitor… Pe marginile lui, bușteni care așteaptă să fie duși la joagăr. Înainte, sclipiri de primăvară crudă, verzi-aurii-azurii. Șleaurii făcuți de camioanele cu lemn nu pun probleme unei mașini de teren și totul pare bine până la indicatorul spre Mănăstirea Țeț, care te îndeamnă să o iei la picior pe o coastă în care sunt săpate câteva trepte drept început al unei cărări. Dacă alegi această cale, scapi de emoții, dar capeți febră musculară. Este de mers cam jumătate de oră, pe o cale destul de abruptă, pentru cine are cât de cât antrenament. Dacă ești mai comod și, mai ales, dacă nu știi ce te așteaptă, continui cu mașina pe drumul forestier, care devine, cu fiecare metru, mai periculos. Mai ales primăvara și toamna, când lutul lui e înmuiat de topirea zăpezilor sau de ploile nesfârșite. Firul negru care desparte culmea de hău și viața de moarte se tot subțiază, ia curbe strânse și amenință să te azvârle în neant la cea mai mică greșeală. Preț de vreo doi kilometri vei trăi cu senzația că mergi pe o sârmă extrem de subțire, la multe mii de metri deasupra pământului, fără plasă de siguranță. Vei avea timp să-ți recapitulezi izbânzile și ratările din biografie și poate vei deveni nițel mai credincios. Ultimii metri te vor umple de o bucurie cum poate n-ai cunoscut niciodată. Nu e de colea să simți că Dumnezeu ți-a dat o nouă șansă la viață. O bucurie care crește cu fiece minut, ca o flacără, sub efectul de lupă al cerului răsturnat peste munții care înconjoară mănăstirea. Peste chilii și biserică, peste chipurile monahiilor și ale pelerinilor se revarsă o lumină nepământeană.

Maica Rafaela și ceata de îngeri

Mănăstirea Țeț este un liman. Un capăt de drum, dincolo de care nu mai sunt decât stâncile și pădurea, vietățile cele neîmblânzite și susurul apelor repezi de munte. Un capăt de lume, căci aici se leapădă duhul lumesc pentru hainele îngerești ale călugăriei. Un loc al regăsirii de sine și al descoperirii lui Dumnezeu. Sfârșitul fricii și începutul bucuriei. Și cu adevărat nu vei găsi la Țeț fețe întristate și uși închise, ci, dimpotrivă, maici vesele și primitoare, care-și sacrifică tihna pentru a odihni sufletește orice pelerin.

Douăzeci de maici, tinere, intelectuale, talentate și puse pe făcut minuni. Întâi cu ele însele, prin creștere duhovnicească, apoi cu tot ceea ce întreprind: pictură, cântări la strană, gospodărie… Minuni care se revarsă binefăcătoare asupra creștinilor ce poposesc la Țeț.

Dacă le întrebi ce le-a îndemnat să fugă de lume tocmai aici, îți vor răspunde: vocația călugărească.

”Mi-am dat seama că sunt făcută pentru mănăstire când am ajuns odată la Schitul Găbud, de aici din Alba. Acolo am simțit chemarea lui Dumnezeu. Aveam un logodnic, trebuia să ne întemeiem o familie, dar mai mult mi-am dorit mănăstirea. Și-atunci, duhovnicul mi-a poruncit să vin la Țeț, căci e cea mai apropiată mănăstire ca rânduială de Schitul Găbud și de Mănăstirea Oașa, cele două obști care mi-au deschis ochii duhovnicești. Mi-am dat demisia din postul de graphic designer și am venit. Am rămas în primul rând pentru că mi-a plăcut maica stareță Rafaela, apoi pentru atmosfera foarte duhovnicească. E vital să-ți placă mai marele tău și să ți se potrivească ritmul mănăstirii” – mi-a mărturisit Sora Simona.

”Întâi am fost într-o tabără la Mănăstirea Oașa. Mi-a plăcut atât de mult încât am tot revenit. Mi-am găsit acolo și duhovnic. Și, le un moment dat, mi s-a descoperit că voiam să vin la mănăstire de mică. Părinții de la Oașa m-au sfătuit să vin la Țeț. Sunt deja de peste un an aici și îmi place. Mă bucură izolarea și liniștea, faptul că suntem în vârful muntelui și că ne putem dedica numai celor ale călugăriei. Iar dragostea maicii starețe este cea care ne ține nu doar împreună, ci și în lucrarea duhovnicească pe care o avem” – mi-a spus și Sora Alina.

Nu întâmplător am ales să le întreb pe cele mai proaspăt venite în obște ce le-a adus și mai ales ce le ține la Țeț. Și nu m-am înșelat, nu constrângerile voturilor monahale, nu rutina sau vreo decepției suferită ”afară” le-au împins spre Mănăstirea Țeț, ci bucuria pură, entuziasmul credinței și tihna locului care, toate, acționează ca un magnet de maici. De altfel, impresia mi-a fost reconfirmată și de maica stareță Rafaela, în dialogul de mai jos.

”Am ales bine. Monahismul mi se potrivește întrutotul”

– Preacuvioasă maică stareță, Mănăstirea Țeț este ca un cuib de vulturi, greu accesibil nu doar pentru adversari, dar și pentru prieteni. Pe drum emoțiile mi-au spălat inima și de aceea că ochiul ei, al inimii, îmi arată locul acesta incredibil de frumos. Totuși, de ce fug monahii pe astfel de creste, care iarna, când se umplu de omăt, nu mai lasă pe nimeni să se apropie de mănăstire? De ce caută cu tot dinadinsul ”pustia” monahii ca sfințiile voastre, care sunteți foarte bucuroase de oaspeți?

– Pe Dumnezeu îl găsești pretudindeni, nu doar în munte și în singurătate, dar firea noastră omenească este nepuntincioasă și are nevoie de condiții speciale pentru a-L putea ”vedea”. Pe de altă parte, în noi, călugării, cred că e sădită din naștere vocația monahismului și, atunci când ți-o descoperi, vrei tot mai mult să te unești cu Dumnezeu, ceea ce, inevitabil, te îndepărtează de lume. Nu neapărat că eu nu port lumea în mine – căci purtăm în noi tot universul, fiecare dintre noi –, doar că atracția spre Dumnezeu e atât de mare încât simt tot mai puțin lumea și tot mai mult pe El. De aici nevoia de însingurare, care te ajută să te concentrezi pe esențial. Vedeți, sigur că putem fi cu gândul și inima la Domnul și dacă mergem în lume, dar lumea te obligă să te împarți. Fiind alături de alții, nu ți se vor mai duce toate gândurile la Dumnezeu și nici inima ta nu va mai tânji doar după Dumnezeu.

Mie îmi sunt foarte dragi oamenii, iar părinții și rudele apropiate cu atât mai mult, dar chiar și față de ei simt nevoia să iau distanță pentru a fi cu Dumnezeu.

– Sfinția voastră când v-ați descoperit vocația monahală?

– Cred că din copilărie, deși am conștientizat mai târziu. În sensul că de mică  mi-au plăcut slujbele, toată rânduiala noastră creștină, ba am introdus și postul în familie, că la noi nu se postea, așa încât părinții mei au intrat la gânduri. ”Ce-o fi cu fata asta a noastră?” – se întrebau. Și mă obligau să merg la concerte și petreceri cu frații mei. Dacă nu mergeam eu, nu-i lăsa nici pe ei, și-atunci o făceam de dragul lor. Dar nu simțeam că mă bucură sau mă împlinește așa ceva.

Eram și eu adolescentă, la vârsta la care te îndrăgostești pentru prima dată, dar nu mă interesau lucrurile astea. Veneau băieții care mă plăceau și mă încălțau ca pe prințese, ca să mă scoată din casă, iar eu nu mă lăsam dusă. Altceva dorea sufletul meu pentru sine. Și am ales: acum aproape 30 de ani, la vârsta de 18 ani, am plecat la mănăstire. Părinții n-au fost de acord, dar n-au avut ce face. Mai ales că mama a avut câteva încercări din care a înțeles că trebuie să mă lase să vin la mănăstire. Altfel, desigur, îngrijorarea ei era normală, căci eram prea tânără și puteam lua un drum doar pe o părere greșită… S-a dovedit însă că am ales bine, că mi se potrivește cu totul monahismul.

Studiile mi le-am desăvârșit în mănăstire, am urmat Facultatea de Teologie –Secția de Artă Sacră și așa mi-am mai descoperit un talant, acela al picturii de icoane. Pictez cu inima, de acolo se aștern în icoane sfinții, nu din minte sau din meșteșug.

Eu și cu o verișoară de-a mea, care se află și acum în mănăstire, am fost printre primele viețuitoare aici, chiar de la început, alături de părintele Sofronie Boboia. Eram foarte entuziaste, căci credeam că noi vom face mănăstire – ceea ce nu s-a prea realizat, pentru că aveam alt plan în minte, dar n-am reușit să-l urmăm întocmai, din pricina condițiilor grele. Căram cu spatele tot ce era nevoie pentru mănăstire. Aici nu era nimic. Dormeam în niște cabane mai jos. Dar nu mi s-a părut niciodată greu. Tinerețea…

– A fost un început romantic, dar nici acum n-ați isprăvit toate lucrările…

– Da, nici acum nu e totul gata, căci mai avem nevoie de o clădire, pentru care așteptăm aprobările legale. Atelierele noastre sunt improvizate în camere mici, gândite drept chilii, și ne trebuie spații mai generoase, pentru a ne desfășura.

– Romantismul e molipsitor, văd că l-ați dat și maicilor celelalte. Am vorbit cu câteva dintre ele, care mi-au mărturisit că Mănăstirea Oașa a avut o influență mare în a le convinge de frumusețea vieții monahale și că au temeiuri să rămână la Țeț.  

– Părinții de la Oașa și Găbud, care au primit mulți tineri de-a lungul timpului, în taberele pe care le-au organizat, au ajutat mulți creștini să-și descopere vocația monahală. Și vin în mănăstiri azi numai tineri de mare calitate, cu studii superioare, cu talente artistice și cu hotărârea de a-I urma lui Hristos. La noi în mănăstire, toate maicile au absolvit o facultate și masterul, toate au avut ocupații bune în lume, n-au ajuns aici de sărăcie sau pentru că nu aveau ce face.

Le place rânduiala, cu slujbe, cu muncă, cu ordine… Ducem o viață mai austeră, cu slujbe de la ora 4 dimineța…. E un efort, dar și o bucurie. Slujbele de noapte sunt cele mai frumoase, pentru că nu ai griji, te lași cu totul în rugăciune.

”Necazurile veacului nostru sunt tot pentru mântuirea noastră”

 – Puțină lume ajunge, în mod obișnuit, până la Țeț. Totuși, după cum am aflat, sunt și momente din an când primiți destui pelerini, mai ales vara și la hramuri. Vin cu ei și durerile lumii sau se topesc la poarta mănăstirii?

– Vin, vai! Și mai aducem și noi, de câte ori coborâm cu treburi în sat sau la oraș. Suntem oprite pe stradă uneori, să ni se ceară sfat și ajutor. Sunt foarte mulți oameni bolnavi de boli incurabile, femei și bărbați necăjiți, cu lipsuri de tot felul, cu copii de crescut… Doamne, mult suferință este pe lume! Și rămân urmele acestor pătimiri și în sufletul nostru. Simțim, de multe ori, zbaterile lumii și durerile ei direct în inimă, fără să ni le spună cineva. E ca și cum, într-o seară liniștită de iarnă, când e pace deplină, ar ajunge până la noi un suspin adânc, de dincolo de păduri și munți. Mila lui Dumnezeu! Căci necazurile veacului nostru sunt tot pentru mântuirea noastră.

– Fiind tânără și sfinția vooastră și înconjurată de tinere, ce i-ați sfătui pe tinerii din lume să facă pentru a și-L apropia pe Dumnezeu?

– Cum zicea părintele Teofil Pârâian: ”Ca să ajungi la bucurie, mai întâi la datorie”. (Zâmbește) Numai după muncă poți simți răsplata. Dacă n-ar fi nici o diferență între zilele obișnuite și post, atunci n-am avea nici un sentiment al sărbătorii. Pentru cei din lume e mai greu să ajungă la bucuriile duhovnicești ale monahilor… Noi ne dăruim mai mult, dar ne ajută organizarea: felul în care gătim, tipicul slujbelor, toate celelalte ne țin într-o permanentă atenție față de Dumnezeu. Toate privațiunile pe care ni le impunem, ne sprijină de fapt. Dar în lume ispitele sunt mai mari, un program riguros e mai dificil să ai…

Trebuie să te lași în mâna lui Dumnezeu: las la tine, Doamne, să desăvârșești Tu, că știi cine sunt și ce pot. Părintele Rafail Noica spune: ”Cereți-i lui Dumnezeu imposibilul, nu posibilul, cereți-i ce nu e la îndemâna voastră!”. Deci, rugăciunea este începutul și prin ea se pogoară mila lui Dumnezeu. Să nu lăsăm rugăciunea. Cât de puțină, este folositoare.

Eu pun, de asemenea, mare accent pe iubire. Să zicem că n-ai putut să te rogi, nici să postești, că așa au fost condițiile, n-ai avut prea multă râvnă… Dar poți iubi! Iubește-ți aproapele, fii bun cu toți, oferă un zâmbet, o mână de ajutor, o vorbă bună, fii cu inima lângă cel care are nevoie, înconjoară-i cu afecțiune pe oamenii pe care îi cunoști, privește-l pe orice străin ca pe un frate… Cu asta nu vreau să spun că rezolvi totul, dar e un pas mare către Dumnezeu. De la dragoste vin toate celelalte. Dacă ai dragoste, ai și putere de jertfă. Și, încet, încet, capeți râvna aceea care te sfințește. E foarte important să ne lucrăm râvna la tinerețe, ca ea ne va determina să facem multe lucruri bune, care ne vor folosi și în viitor. Odată cu bătrânețea, n-avem decât a e ne rafina sufletește. Altfel, dacă trupul n-a fost obișnuit cu nevoința, nu-l vom putea obișnui cu ea la o vârstă mai înaintată.

* Text apărut inițial în Formula As, nr. 1370, din 6 – 13 Iunie 2019