Din România ies, în fiecare an, cu aproape 30 de miliarde de euro mai mult decît intră. Gaura o astupăm cu împrumuturi: în zece ani, datoria externă a țării a crescut de la 90 la 238 de miliarde de euro. Acum plătim tot mai mult doar pe dobînzi. Dacă finanțatorii străini ne întorc spatele, cum au făcut-o în 2009, nota de plată ajunge la fiecare dintre noi: salarii tăiate, taxe mai mari, ani de austeritate.
România trăiește pe datorie, iar gheața de sub picioarele noastre se subțiază de la o lună la alta.
În trimestrul al doilea al acestui an, țara noastră a avut cel mai mare deficit de cont curent din toată Uniunea Europeană (UE): 7,8 miliarde de euro. Mai mare decît al Franței, o economie de aproape opt ori mai mare. Mai mare decît al Poloniei. Mai mare decît al Greciei, al cărei faliment încă nu l-am uitat. Pe primele opt luni, porivit datelor Băncii Naționale a României (BNR), gaura a ajuns la aproape 20 de miliarde de euro, mai mare decît în același interval de timp de anul trecut. Iar anul trecut fusese un trist record: peste 30 de miliarde!
Pe românește, din țară ies, an de an, zeci de miliarde de euro mai mult decît intră. Pe importuri, pe dobînzi, pe profiturile care pleacă peste graniță. Și cum o țară, ca orice gospodărie, nu poate cheltui mai mult decît cîștigă fără să se împrumute, ne-am împrumutat. La sfîrșitul lui 2015, datoria externă a României era de 90 de miliarde de euro. În august 2026 a ajuns la 238 de miliarde. În zece ani am adăugat de peste o dată și jumătate cît strînsesem în tot sfertul de veac de dinainte.
Nu-i un secret, dar parcă prea des uităm asta. La televizor se vorbește despre deficitul bugetar, rareori despre cel extern. Deși cele două deficituri sînt gemene. Statul care cheltuie fără socoteală umflă consumul, consumul trage după el importurile, iar importurile golesc țara de valută. În anul electoral 2024, guvernarea Ciolacu, campioană la pomeni, a împins deficitul bugetar peste 9% din PIB, cel mai mare din Uniune.
Acum vine partea despre care nu se vorbește cu voce tare. Economiștii ING au arătat, în august a.c., că deficitul extern nu mai crește din pricina importurilor – căci comerțul s-a cam stabiliza –, ci crește din pricina dobînzilor la datoriile vechi. Plătim tot mai mult străinilor pentru banii împrumutați ieri și ne împrumutăm iar azi ca să plătim dobînzile de mîine. Bulgărele de zăpadă s-a pornit la vale. Între 2027 și 2030, România are de refinanțat peste 20 de miliarde de euro în fiecare an.
Cine ne mai ține pe linia de plutire? Investitorii străini, nu prea. În primul semestru, investițiile străine directe nete s-au prăbușit la 527 de milioane de euro, de la 3,4 miliarde cu un an înainte. Au astupat mai puțin de 4% din gaură. Ne țin, deocamdată, fondurile europene, care au acoperit peste o treime din deficit. Bani buni, dar nici veșnici, nici necondiționați. Și ne mai ține piața, care încă ne dă cu împrumut. Dar cu cele mai mari dobînzi din UE.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a spus-o fără ocolișuri încă din februarie: jumătate din finanțarea deficitelor vine de pe piețele internaționale, iar România merge „pe o gheață destul de subțire”. De la nota actuală de țară pînă la categoria „junk” – a datornicilor de care investitorii serioși se feresc – a mai rămas un singur pas.
E ne așteaptă? O criză similar celei din 2009. Vă amintiți cum a fost? După cîțiva ani cu deficite externe de peste 10% din PIB, piețele ni s-au închis peste noapte. Cîteva săptămîni n-a mai vrut nimeni să ne împrumute. Am bătut la ușa Fondului Monetar Internațional (FMI), apoi au venit tăierea salariilor bugetarilor cu un sfert, TVA de 24% și ani de austeritate. Atunci, scînteia a fost criza mondială. De data asta pot fi cause combinate: un război la graniță și unul care afectează fluxul de petrol internațional, o criză politică prelungită la București și sensibilitatea piețelor la deciziile negîndite ale guvernanților.
Există soluții, desigur. O spun de ani de zile și o repet de la Bruxelles. Statul trebuie să taie din propria grăsime, nu din mușchii care produc. Să ne împrumutăm numai pentru ce aduce bani înapoi – energie, agricultură, prelucrare, infrastructură –, nu pentru salarii umflate și pensii speciale. Să producem acasă ce astăzi cumpărăm de afară. Și să-i ținem departe de visterie pe cei care au golit-o.