România a cheltuit 15 ani și cel puțin 41 de milioane de euro pe o carte de identitate cu cip, care mai mult încurcă decît ajută. El este respins, în continuare, de o largă categorie de români. De aceea, s-a ivit și o inițiativă legislativă care să permită folosirea pe mai departe a buletinelor de identitate fără cip. Dar majoritatea globalistă nu e de acord. PSD, PNL, USR și UDMR au respins proiectul de lege la Senat. Urmează verdictul Camerei Deputaților.
Cu mîna pînă la umăr în banii de PNRR
Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) a pus deoparte pentru el, la început, 200 de milioane de euro. Apoi 150. Apoi 129. Din ultima sumă s-a cheltuit abia o treime, pentru că statul n-a fost în stare să emită nici cîte cărți promisese.
Rezultatul e un document care nu funcționează ca lumea. Care ne poartă pe drumuri. Care nu ne poate garanta că datele noastre nu vor fi furate. Și care calcă în picioare libertatea de conștiință și dreptul la viață privată.
Iar acum vor să ni-l facă obligatoriu.
Pe 29 octombrie, Senatul a respins proiectul de lege care le-ar fi lăsat românilor, și după 31 august 2031, dreptul de a alege o carte de identitate fără cip. Proiectul a ajuns la Camera Deputaților, for decizional. Comisiile au termen pînă pe 18 noiembrie.
Cincisprezece ani de promisiuni
În august 2010, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) anunța cărți electronice de identitate de la 1 ianuarie 2011. Cu imaginea feței și amprentele a două degete. N-au apărut. Mai bine. Speram că renunță.
Termenul a fost mutat la 1 aprilie 2014. N-au apărut nici atunci. În 2015, Guvernul nu hotărîse încă nici măcar cum trebuie să arate cartea.
În 2017 s-a luat totul de la capăt, cu o lege nouă. A fost promulgată în 2020.
Uniunea Europeană cerea emiterea lor din august 2021. România a ratat termenul. S-a mulțumit cu un proiect-pilot la Cluj, unde în primele șapte luni s-au emis 1.272 de acte.
Licitațiile pentru cipuri și pentru certificatele digitale s-au tîrît ani de zile prin contestații.
Emiterea reală a început abia pe 20 martie 2025.
Ținta din PNRR era de 5 milioane de cărți. A fost coborîtă la 3,5 milioane. Apoi la 2,1 milioane. Pînă în august 2026 s-au emis 2,36 milioane. Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene s-a declarat mulțumit: ținta a fost depășită.
Firește. Cînd muți ținta sub cifra pe care ai atins-o, o depășești întotdeauna.
Un buletin digital care trebuie însoțit de hîrtii
Pe noua carte de identitate, domiciliul nu mai e tipărit. Adresa stă pe cip.
Numai că primăriile, Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF), notarii, Casa Națională de Pensii Publice, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și CFR Călători n-au fost dotate cu cititoare. Așa că omul cu buletin electronic e trimis acasă să aducă o hîrtie: certificatul de atestare a domiciliului.
Buletinul digital te obligă să cari după tine dovezi pe hîrtie. Asta e digitalizarea românească.
Legea obligă instituțiile să cumpere cititoare. Sancțiuni nu prevede. MAI a răspuns trimițîndu-le „mesaje de responsabilizare”. Ministerul Muncii a spus că n-are voie să cumpere echipamente, din cauza restricțiilor bugetare.
Semnătura electronică din card, marea promisiune a proiectului, nu era recunoscută de ANAF nici în august 2026.
Seria și numărul noi au dat peste cap băncile, Registrul Comerțului și registrul salariaților. Datele s-au actualizat de mînă.
Ca să folosești cardul ai nevoie de două coduri PIN. De un telefon cu NFC. De o aplicație ca să-l citești și de alta pentru serviciile online. Pe calculator, de un cititor și de un program special. Pentru bătrînul de la țară, o carte cu șapte peceți.
Vrei să-ți schimbi domiciliul? Tot la ghișeu.
În martie 2026, Guvernul a recunoscut 21 de probleme semnalate de cetățeni. Unele sînt pe cale de rezolvare. Băncile au primit acces la registrul populației și nu mai cer certificatul de domiciliu.
După 15 ani și milioane de euro, afirmația că totul e „pe cale de rezolvare” nu e o scuză, ci mărturisirea incompetenței.
Cîtă vreme au fost bani europeni, cartea a fost gratuită. De la 1 iulie 2026 costă 70 de lei.
Alternativa, făcută intenționat incomodă
Cartea simplă de identitate există deja. Dar se eliberează doar la serviciul de evidență de la domiciliu sau reședință. Durează 30 de zile, uneori 45, fără posibilitate de urgentare. Nu se poate cere prin procură. Nu se eliberează la consulate.
Statul te împinge spre cip încă de pe acum. În 2031 vrea ca toată lumea să fie încolonată.
Un parlamentar neafiliat a propus un proiect de lege prin care să se permită eliberarea cărților de identitate simple și după august 2031. Atît. Nu desființează cartea electronică. Nu oprește digitalizarea. Cere ca, după 2031, cine nu vrea cip să poată primi un act simplu, valabil doar în țară, cu domiciliul tipărit pe el, fără amprente și fără componentă digitală. Plătit integral din taxa celui care îl cere.
Cum au argumentat cei care au spus nu
În Senat s-au strîns 56 de voturi împotrivă, aproape toate de la Partidul Social Democrat (PSD), Partidul Național Liberal (PNL), Uniunea Salvați România (USR) și Uniunea Democrată Maghiară din România (UDMR). Fosta coaliție, care nu se mai înțelegea pe nimic, s-a înțeles perfect cînd a fost vorba să le ia oamenilor o opțiune.
Fostul Guvern Bolojan a dat aviz negativ invocînd deficitul bugetar. Proiectul prevede că toate costurile cărții simple se recuperează din taxa plătită de solicitant. Impact bugetar: zero. Argumentul nu e doar slab. E fals.
Consiliul Economic și Social (CES) a fost mai sincer. A spus că s-a construit o întreagă infrastructură, cu o investiție substanțială, care nu trebuie risipită.
Adică: am cheltuit banii, deci trebuie să vă obligăm.
Nu cetățeanul există ca să justifice investiția. Investiția există ca să-l servească pe cetățean. Dacă un sistem e bun, oamenii îl aleg singuri. Dacă trebuie impus prin lege, înseamnă că nici cei care l-au făcut nu mai cred în el.
Același CES a descoperit că un act valabil doar în țară ar încălca dreptul la liberă circulație. Un act pe care nu-l ia nimeni cu forța și pe care îl alegi știind exact ce nu poate face. În logica CES, libertatea de a refuza cipul a devenit o amenințare la adresa libertății.
Încredere? În cine?
Ni se cere să avem încredere că amprentele, imaginea facială și datele noastre de identitate sînt în siguranță. Să vedem cum și-a păzit statul român bazele de date în ultimii doi ani.
În februarie 2024, un atac de tip ransomware a paralizat 26 de spitale care foloseau platforma Hipocrate. Medicii au trecut la pix și hîrtie.
În decembrie 2025 a venit rîndul Administrației Naționale „Apele Române”. Aproape o mie de sisteme informatice compromise.
În iulie 2026 a căzut Agenția Națională de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI). Instituția a vorbit întîi despre „probleme tehnice”. A doua zi, datele erau scoase la vînzare pe internet.
În octombrie 2026, Depozitarul Central a recunoscut că au fost accesate datele utilizatorilor: nume, adresă, cod numeric personal, seria și numărul cărții de identitate, telefon, cod IBAN.
Peste Prut, tot în octombrie, din sistemele guvernamentale ale Republicii Moldova au fost extrase datele a aproximativ 750.000 de oameni.
În 2017, Estonia, țara-model a statului digital, pe care ni se cere mereu s-o copiem, a descoperit o vulnerabilitate în cipurile a aproape 760.000 de cărți de identitate. A trebuit să le refacă în grabă.
Poate garanta România ce n-a putut garanta Estonia? Nu.
Potrivit anchetelor publicate de Jurnalul, la securizarea cărților electronice lucrează Direcția Generală de Protecție Internă (DGPI), serviciul secret al MAI, cu echipamente cumpărate de la RASIROM, regia Serviciului Român de Informații. Contract de peste 9,5 milioane de euro, tot din PNRR.
Nu spun că cineva ne urmărește prin buletin. Spun că un om liber are dreptul să nu ofere nimănui tentația.
Conștiința nu se digitalizează
Constituția României garantează libertatea conștiinței și dreptul la viața intimă, familială și privată. Nu le condiționează de un cip.
Încă din 2010, Institutul pentru Politici Publice avertiza, cînd MAI anunța prima dată acest proiect, că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu îngăduie colectarea sistematică a datelor biometrice ale cetățenilor. Statul n-a răspuns. A așteptat cincisprezece ani și a mers mai departe.
Am trăit într-o țară în care statul voia să știe totul despre fiecare. Avea dosare, informatori, iar mașinile de scris trebuiau înregistrate la Miliție. Nu din răutate, ziceau ei. Din grijă pentru siguranța noastră.
Controlul total începe mereu în numele siguranței și al eficienței.
Alții au înțeles asta la timp. Marea Britanie a introdus în 2006 cărți de identitate legate de un registru național cu date biometrice. Patru ani mai tîrziu, Parlamentul de la Londra a abrogat legea, iar registrul a fost distrus.
Mai sînt și oamenii care nu au nimic de-a face cu marile principii. Bătrînul care n-are smartphone. Femeia care nu știe ce e un cod PIN. Credinciosul care are o obiecție de conștiință. Poți să nu le împărtășești temerile. Dar într-un stat liber nu-i obligi să și le îcalce.
Digitalizarea e un serviciu. Nu o obligație. Cînd un serviciu devine obligatoriu, nu mai e serviciu, e constrîngere.
Deputații au acum ocazia să repare ce au stricat senatorii. Vom vedea cîți dintre ei mai cred că libertatea include și dreptul de a spune nu.