Drumul spre democraţie este pavat cu intenţii rele

România nu asimilează democraţia. In­jec­­ţiile care i se administrează la răstimpuri, de mai bine de un sfert de veac, îi provoacă re­acţii aler­gice şi atât. Şi nu pentru că România e altfel, ci pentru că dictatura e o boală grea, care nu trece uneori nici după o pe­rioadă egală cu aceea în care a chinuit o societate.
Garantul unei democraţii funcţionale es­te un Parlament funcţional. Or, la noi, toc­mai Par­lamentul s-a făcut prea adesea, în epoca postdecembristă, instrumentul voin­ţei unor lideri politici, în răspăr cu interesul naţional sau cu „binele public” (dacă pre­fe­raţi). În plus, campania anticorupţie a trans­format tribuna legislativului într-un podium de defilare a penalilor, spulberând cea mai importantă pute­re în stat. Drept care lumea caută din ochi un tătuc autoritar, care să re­instaureze ordinea. O ordine de dragul că­reia este gata să-şi sa­crifice libertatea, mă­car în parte. De aspiranţi la sceptrul lui Cea­u­şescu nu ducem lipsă. Numai apartenenţa statului român la struc­turile euro-atlantice le stă în cale. Ceea ce nu înseamnă că se abţin de la a întinde mâna, chit că sunt loviţi peste degete de fiecare dată. Ba şi mai mult, pofta le creşte direct proporţional cu numă­rul de dosare penale deschise pe numele lor. Căci Justiţia e un adversar serios, care ame­ninţă să acapareze întreaga putere în stat, chiar din vina politicienilor. Iată pentru ce, până şi un fost manechin precum Călin Po­pescu Tăriceanu probează costumul de „El Lider Maximo”, oricât de ridicol l-ar face asta. Dincolo de inadecvarea ilară, Tăricea­nu ar face bine să ţină seama de ce li s-a în­tâmplat altor amatori de travestiuri. Aproa­pe toţi au schimbat uniforma de răz­boi pe zeghe, sau sunt pe cale să o facă. Şi nu din vocaţie martirică, ci pentru că nă­zuinţele „re­voluţionare” s-au dovedit doar un simp­tom al corupţiei.
În şirul declaraţiilor cu iz totalitar ale lui Popescu Tăriceanu, altminteri autodeclarat liberal, se înscrie una proaspătă şi gogonată. De la înălţimea funcţiei de preşedinte al Se­na­tului, în care s-a cocoţat printr-o con­junc­tură inexplicabilă în raport cu însuşirile sale, el a cerut Parlamentului „să refuze a se mai pro­nunţa în vreun fel, până la finalul le­gislaturii, asupra cererilor venite de la DNA”. Motivul invocat: amestecul abuziv şi ilegal al procu­rorilor anticorupţie în campania electorală. Cum? Prin fabricarea unor dosare penale, pe baza cărora solicită arestarea unor aleşi ai neamului, pentru a-i scoate din cursa elec­torală. Intensificarea activităţii procu­rorilor în preajma alegerilor este o realitate ale cărei resorturi sunt mai mult bănuite decât dovedite şi care merită cercetate. Însă, al doilea om în stat n-are, totuşi, a se plânge, pentru că, până acum, nici unul dintre politicienii acuzaţi de DNA nu a fost găsit nevinovat în instanţă. Deci, da, ei sunt victime, dar nu ale procu­rorilor, ci ale propriilor demoni. Iar DNA joacă rol de exorcist al unei clase politice căzute pâ­nă într-acolo, încât îşi caută, cu disperare, tar­torul.

 

(Formula As, nr. 1238, 20-27 Oct. 2016)