În acest sfârșit de Mai s-au săvârșit doi bărbați. Unul seara, celălalt dimineața, ca înțeleși. Să-și țină de urît pe drumul spre Împărăție. Doi soldați ai lui Hristos s-au adăugat oastei Lui de dincolo de pragul morții. Doi ”haiduci” vor lipsi părelnicei noastre lumi.
Mugur
Primul ne-a părăsit cel mai tînăr, Mugur Vasiliu (n. Martie 1965, Bacău). Publicist, editor și antreprenor politic, Mugur și-a legat numele de cîteva isprăvi memorabile. Anticomunist fără rest, de la școala lui Petre Țuțea (de pe urma căreia l-a și anchetat Securitatea), a fost unul dintre organizatorii protestului-maraton din Piața Universității în 1990, în calitate de vicepreședinte al Ligii Studenților. A suportat stoic răsplata pentru asta: o bătaie soră cu moartea de la mineri.
Mai târziu, la mijlocul anilor 90, a fondat o revistă remarcabilă: Scara, care a lăsat urme adînci într-o anumită parte – conservatoare, național-creștină – a societății românești.
Sub guvernarea CDR, a avut o contribuție importantă la înființarea Departamentului pentru Relațiile cu Românii de Pretutindeni al guvernului. În anul în care a condus acest Departament, 2008 – 2009, ca secretar de stat, a izbutit să implementeze zece programe pentru românii de pretutindeni. A renunțat la funcție după demiterea premierului Victor Ciorbea. Și apoi a fost un nume ocolit de toate guvernările.
A organizat ultimul și poate cel mai strălucit Congres al Românilor de Pretutindeni – Romfest, la București și Sibiu în anul 2000. Cu participarea unor reprezentanți de marcă ai Exilului anticomunist, a Patriarhului României, PF Teoctist, și a unor oficiali guvernamentali.
A fost realizator de emisiuni de radio și televiziune. Unul care căuta cu lumânarea să pună în dezbatere problemele grave ale țării și care avea atitudini tranșante și invitați pe măsura lui.
A scris cîteva cărți și a editat o altă revistă, Axa, în jurul căreia a încercat, ani la rînd, fără succes, să construiască un partid naționalist.
L-am cunoscut exact acum 20 de ani. La ideea unui prieten comun, l-am invitat să conferențieze la Bacău. A venit bucuros, în orașul natal al amîndurora, el fiind deja de mult timp bucureștean prin adopție. Mi-au plăcut discursul lui echilibrat, argumentat și mustind de informație nouă, precum și purtarea sigură de sine dar lipsită de aroganță. Ne-am împrietenit și am colaborat un timp de la distanță. Apoi, eu m-am mutat în București și am crezut că vom putea face mai multe împreună. Una dintre cele mai frumoase amintiri cu el o am din vara lui 2002, când am petrecut seri la rând, când la mine, când la el acasă, când la sediul Scara, făcînd fel de fel de planuri pentru a ne îndeplini rostul generației noastre. Era atît de convingător, chiar cînd doar visa cu glas tare, încît îți putea vinde și luna de pe cer. Curând însă, diferențele de opinie, izbucnirile de orgoliu și felul lui extrem de boem de a fi ne-au îndepărtat.
Ani mulți n-am mai avut nici o legătură. I-am admirat însă mereu dîrzenia și capacitatea de a atrage resurse umane și financiare pentru proiectele sale. Și am regretat că n-a fost posibilă convergența acțiunilor noastre pentru același ideal: o Românie mai bună.
Ne-am regăsit, tot prin mijlocirea unei cunoștințe comune, în primăvara anului trecut. Și numai pentru a ne convinge că fiecare n-a cedat o iotă de la viziunea sa. Ba, mai mult, în toți anii ăștia, Mugur s-a radicalizat și s-a înnegurat. Ne-am întins mîinile ca niște străini și ne-am promis ce ne vom mai vedea. N-a mai fost timp.
Am aflat că e grav bolnav, acum cîteva luni, după ce avusese trei accidente vascular-cerebrale în numai 12 ore. Primul i s-a întîmplat chiar la mănăstirea lui de suflet, Petru Vodă (Neamț). De atunci, a trecut prin trei spitale (Tg. Neamț, Iași și București) și a fost numai într-o suferință. A suportat trei intervenții chirugicale și a avut perioade de comă și momente de luciditate. Din fericire pentru el, s-a putut spovedi și împărtăși, pentru a se pregăti de un sfîrșit creștinesc.
În seara lui 28 Mai a trecut la cele veșnice.
Bădica
În dimineața lui 29 Mai s-a mutat la Domnul și Corneliu Marcu (4 Oct. 1945, Nistorești – Vrancea). Bădica, așa cum îi ziceam noi, cei care îl cunoșteam mai îndeaproape. Unul dintre cei mai constanți și fideli luptători pentru Biserică și neam, din perioada postdecembristă.
Fiu al preotului Ștefan Marcu – figură legendară a rezistenței anticomuniste armate din Munții Vrancei, fost deținut politic, dispărut de mult dintre noi –, Corneliu Marcu și-a cinstit părintele preluînd modelul acestuia de demnitate și de slujire a cauzei românești.
Ca și tatăl său, care a fost comandant legionar, a încercat și cartea politică: în 1990, pentru scurtă vreme, cu Uniunea Democrat Creștină, iar din 1994 pînă în 1999, cu Partidul Pentru Patrie. Ambele formațiuni au fost înființate de foști deținuți politici și au dispărut înainte de a reuși să influențeze în vreun fel societatea românească, din pricini asupra cărora nu e locul să mă opresc.
Pe urmă, Bădica a pus umărul numai la acțiuni culturale și civice.
Ne-am întîlnit pe ”frontul” ăsta la mijlocul anilor 90, dar ne-am împrietenit numai după ce am îndrăznit să-i trimit o scrisoare obraznică, în care îl mustram pentru că s-a retras din politică. Pesemne că în loc să-l înfurii, mai degrabă l-am înduioșat cu naivitatea mea. Așa încît, generos, mi-a întins mîna. A fost o bucurie pentru mine. A sprijinit Rost încă de la început. M-a primit de nenumărate ori, în zile toride de vară sau în unele troienite, de iarnă, în frumoasa lui casă din centrul Focșaniului. Am prînzit uneori cu el, cu ”mama” Mona, soția lui, și cu Cosmina, fiica lui. Am pus țara la cale la ”conacul” lui dintre vii, alături de alți prieteni de idei. Am participat la conferințe și dezbateri împreună. Ne-am fost aproape unul altuia în cîteva momente importante din viață. Am petrecut vreo două mini-vacanțe splendide în Argeș, la prieteni comuni. Am îngenuncheat uneori dinaintea acelorași altare și ne-am bucurat de binecuvîntările acelorași duhovnici. Acum vreo opt-nouă ani a acceptat să facă parte din Senatul Asociației Rost.
Cînd nu reușeam să ne vedem, ne sunam și ne mai sfătuitam. Între noi au mai fost și dezacorduri, mai ales pe teme politice, dar niciodată n-am ținut supărare. L-am simțit ca pe un frate mai mare, deși putea să-mi fie tată.
În 2010 i-a cedat inima. El însă a rezistat, inclusiv unei operații pe cord deschis. A mers mai departe. Și am sperat că voi îmbătrîni ciondănidu-mă cu el. Nici acum doi ani, cînd l-a încolțit cancerul, n-am crezut că-l vom pierde. Alura lui masivă și încordată, de luptător, glasul puternic și sigur și credința nestrămutată erau ale unui nemuritor.
Deși a luptat cu boala, așa cum făcuse toate în viața lui, fără frică și fără scîncet, Bădica a știut că i se apropie ceasul. A cerut și i s-a dat călugăria pe patul de suferință.
Bădica a devenit schimonahul Ipatie și deodată s-a luminat mai mult, s-a liniștit și s-a pregătit de mutarea la cele veșnice cu un senin desăvîrșit și o luciditate neștirbită.
Vineri, 26 Mai a.c., a fost dus la mănăstirea Petru Vodă din Neamț, unde l-a avut duhovnic pe vrednicul de pomenire părinte arhimandrit Iustin Pârvu și de care a rămas legat pînă la capăt. Acolo a rostit ultimele cuvinte, înainte de a-și da duhul: ”Să fiți buni!”.
Înmormântarea
Mugur și Bădica au avut aceleași valori și principii, aceleași idealuri, aceeași dragoste pentru toți cei care s-au jertfit pentru Biserică și neamul românesc, aceeași dorință de a lăsa în urma lor o lume mai bună. Au mers la același duhovnic, părintele Iustin Pârvu, au fost prieteni și sunt împreună și în moarte. Vor fi înhumați în cimitirul de la Petru Vodă, miercuri, 31 Mai, la ora 10.00. Alături de unii dintre cei pe care i-au cunoscut în realitate sau doar în duh și pe care i-au prețuit și mărturisit: Părintele Iustin Pârvu, Părintele Gheorghe Calciu, Părintele Ștefan Marcu, monahul Atanasie Ștefănescu, Radu Gyr…
Dumnezeu să-i numere cu drepții Săi!