Dialoguri în pridvor: Cristian Filip, povestea unei convertiri

Născut în 1965, la Bucureşti, fost handbalist de performanţă, marinar vreme de șapte ani și apoi antreprenor de succes, Cristian Filip este unul dintre acei oameni cărora credința le-a schimbat viața total. S-a întors la Ortodoxie după ce a cunoscut trei foști deținuți politici și a înțeles că a fi ortodox înseamnă a dărui. Pentru asta, a făcut o organizație culturală și de caritate, Fundaţia Creştină „Pă­rintele Arsenie Boca”, și a înființat un restaurant raw vegan în capitală, „Barca”. Spune că alimentația și rugăciunea sunt la fel de importante pentru ca un om să se apropie de Dumnezeu. Și pentru a-i ajuta pe alții să facă drumul pe care el l-a parcurs, a urmat cursuri universitare de teologie și nutriție.

– Biografia dvs. seamănă cu un roman de aven­turi. Pragmatică în anii de tinereţe – aţi fost hand­balist, marinar şi om de afaceri – în anii maturităţii v-aţi întors cu faţa şi cu inima spre credinţă, mai ales după ce o boală gravă v-a pus faţă în faţă cu moartea. Să le luăm cronologic: cum aţi devenit marinar? Cum ajunge pe mare un bucureştean?

– Din spirit de aventură şi din dorinţa de a cu­noaş­te lumea. Desigur, fiind sportiv de performanţă, mai puteam ieşi din ţară pe ici, pe colo, dar aveam ambiţii mai mari de atât. Voiam să călătoresc, să cu­nosc oameni, să văd diferite locuri, iar meseria aceas­ta mi-a dat prilejul să o fac. Am fost inginer de ma­rină. Lucram sub punte, în maşină, acolo unde sunt temperaturi înalte şi un permanent pericol de accident. Am navigat din 1987 până în 1993, când mi-am propus să iau o pauză. Dar nu m-am mai în­tors pe mare până azi, chiar dacă am uneori nostalgia ma­rinăriei.

– Ce v-a învăţat marina?

– Din tot ce am trăit în marină, nu o învăţătură, ci un sentiment este cel mai important lucru pe care l-am agonisit. Am făcut experienţa nemărginirii. Pe care însă am conştientizat-o în profunzime ceva mai târziu, după ce am devenit credincios. Acum, pot spune că există o legătură între aspiraţia tânărului care eram, spre cunoaşterea lumii, simbolizată de nemărginitul mării, şi aspiraţia unui credincios, cum sunt, pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, care este infinit.

– Marinăria este o meserie expusă pericolelor. Aţi trecut vreodată printr-o situaţie limită, din care aţi avut senzaţia că aţi scăpat cu ajutor divin?

– Am trecut prin multe momente de cumpănă, dar nu am avut conştiinţa prezenţei lui Dumnezeu. Pentru că nu credeam. Privind retrospectiv, îmi dau însă seama de marea grijă pe care mi-a purtat-o Dum­nezeu. El mi-a trimis, de altfel, şi un avertis­ment. Am visat-o pe bunica mea, care trecuse la Dom­nul cu ani înainte de a deveni eu marinar şi care nici nu bănuia că voi lua calea mărilor, şi mi-a spus, în vis: „Mamă, cred că ar trebui să rămâi acasă”. Sunt sigur că, pentru rugăciunile ei, Dumnezeu a lăsat-o să-mi dea acest semn. Şi după aceea, n-am mai plecat niciodată pe mare. Dar nu din cauza aver­tismentului, ci pentru că aşa a fost să fie.

„Părintele Iustin Pârvu de la Petru Vodă m-a adus la ortodoxie cu o viteză incredibilă”

– Rămas pe ţărm, v-aţi apucat de comerţ, dar până la urmă aţi ajuns să faceţi asigurări. Ce anu­me v-a împins de la marinărit la afaceri?

– Am început să fac de mic afaceri cu produse alimentare, împreună cu sora mea, dar nu ştiam mai nimic despre domeniul ăsta şi nu-mi plăcea. Căutând o altă ocupaţie, am întâlnit un fost coleg de liceu care a avut ideea de a ne apuca de asi­gurări – ceva cu totul nou pentru România atunci. Am înfiinţat una dintre primele firme de brokeraj de asigurări din ţară. La un moment dat, drumu­rile noastre s-au despărţit, şi eu am luat-o pe cont pro­priu, am­bi­ţionându-mă să fac o firmă sută la sută ro­mâ­nească, care să se bată de la egal la egal cu ma­rile firme de asigurări ale lumii. Şi am reuşit. Cartea câş­tigătoare a fost seriozitatea. În lumea noas­tră de azi este sufi­cient să fii un om normal, se­rios, corect, ca să ieşi dea­supra celorlalţi.

– Cum vi s-a deschis dru­mul către credinţă?

– În primăvara anului 2007, d-l Dan Lucinescu, un client al firmei mele de asigurări, m-a in­vi­tat la o lansare de carte, la U­niu­nea Scriitorilor. Îşi lansa două cărţi, „Efemeritate şi di­vin” şi „De­păşirea condiţiei uma­ne”. Ştiam că d-l Lucines­cu făcuse nişte ani de închisoa­re, dar nu cunoşteam mai nimic din istoria noastră sub comu­nism, des­pre deţinuţii politici şi aşa mai de­parte. Lângă dânsul era un nonagenar, dr. Iosif Ni­culescu, un alt fost de­ţi­nut poli­tic, timp de 20 de ani, erou din al doilea răz­boi mon­dial. Un personaj fa­bulos, ca­re mi-a mar­cat ulte­rior existenţa mai mult decât d-l Luci­nescu, căci m-a apro­piat de Biserică, fiind un cre­dincios fervent şi cu o foarte mare evlavie la Mai­ca Dom­nului. Oa­me­nii aceştia m-au uluit cu discursul lor. Se plim­bau cu o mare lejeri­tate printre date­le is­torice şi cunoş­tinţe din diverse do­menii şi peste toate emanau lu­mină şi dragoste. În pelerinaj la Petru Vodă
Era ceva fantastic! Nici urmă de ran­chiună, de rău­tate, de dorinţă de răz­bunare, de înver­şunare. Doar un se­nin pe care îl aş­ter­neau peste întrea­ga sală. Mi-am dat sea­ma că aceşti oa­meni aparţin unei alt­fel de lumi şi că ar trebui să ne fie modele. Poate că nu toţi au înţeles ce am în­ţeles eu în seara aceea. Cu siguranţă, a fost lucrarea lui Dum­nezeu, pentru ca eu să mă întorc la credinţă şi să cunosc şi să îmbrăţişez valorile şi principiile pentru care foarte mulţi români şi-au jert­fit viaţa. Cu toate acestea, nu atunci s-a petrecut de­cli­cul, ci peste vreo doi ani, când am citit alte două cărţi ale d-lui Luci­nescu: „Lupta”, închi­nată ro­mâ­­nilor căzuţi pe frontul de est în al doilea război mon­dial, şi „Jertfa”, un omagiu adus celor morţi în în­chi­sorile comuniste. M-au impresionat atât de mult, încât i-am propus să le reediteze pe cheltuiala mea, într-un tiraj mai mare, ca să ajungă la cât mai mulţi români. Demersul a fost un succes, ceea ce ne-a în­curajat să întemeiem împre­ună o organizaţie civică, prin care să putem face şi mai multe lucruri bune pentru români. Aşa am în­fiinţat, acum cinci ani, Fundaţia Creştină „Pă­rintele Arsenie Boca”, pentru că d-l Lucinescu l-a cunoscut pe Pă­rintele Arse­nie şi are mare evlavie la el. Am mers împreună la Părintele Ius­tin Pârvu de la Petru Vodă, să cerem binecuvântare. O întâl­nire decisivă pentru destinul meu. Părin­tele Iustin este cel care m-a adus la orto­doxie cu o viteză in­credi­bilă. Cred că a contat şi faptul că eram decis să fac ce­va, chiar dacă orbe­căiam. Dar pentru că m-am ho­tărât să le fiu de folos altora şi pen­tru că eram sincer în cău­tările şi în osârdia mea, cred că Dum­ne­zeu mi-a scos în cale oamenii care m-au aju­tat să parcurg, foarte repede, etape care alt­minteri mi-ar fi luat o viaţă. Reţineţi că atunci când am făcut fundaţia nu mergeam la biserică, mă spove­disem doar o dată, nu mă împărtă­şisem, nu înţelegeam ce e cu Sfânta Liturghie. Sunt convins că pentru ru­găciunile Părintelui Iustin Pârvu, Dumne­zeu mi-a dat pe urmă şi un duhovnic minu­nat, care m-a pus, în­cet, cu răbdare şi dra­goste, în rânduială.

Sub protecţia marelui sfânt al Ardealului

– Ce v-aţi propus să faceţi cu Fundaţia „Pă­rin­tele Arsenie Boca”?

– La început, să aju­tăm românii să-şi cunoască valorile, să afle despre personalităţile-model. Tot­oda­tă, am considerat necesar să afle şi străinii istoria noastră adevărată, ca să înveţe să ne preţuias­că. În paralel, am promovat ortodoxia, ca şansă de salvare din marasmul în care ne aflăm. Am tipărit cărţi, am făcut filme pe subiecte de istorie recentă şi de cre­dinţă şi ne-am străduit să le difuzăm pe o scară cât mai largă. Mai târziu, am înţeles că ţinta efor­turilor noastre trebuie să fie tinerii şi că la ei nu e de ajuns să mergem cu cărţi şi filme. Am declanşat atunci o campanie naţională de conştien­tizare a pro­blemelor tineretului, prin care oferim soluţii, din perspectivă creştină. De asemenea, am sprijinit mai multe pro­iec­te sociale aflate în derulare. Cel mai mult, pe cel al părintelui Nicolae Tănase, de la Valea Plopului, unde sunt îngrijiţi 400 de copii, şi pe cel al părintelui Valentin Ştefan de la Slobozia de Giurgiu, unde sunt îngrijiţi 40 de copii. Nu avem resurse finan­ciare atât de mari pe cât ar fi nevoie, dar facem ce putem, iar acolo unde nu putem, încercăm să dăm măcar o speranţă şi să sprijinim cu rugă­ciunea. Dacă există o rugăciune fierbinte, te ajută Dumnezeu.

– Aţi trăit experienţa aceasta?

– Cel puţin o dată, mi-a răspuns Dumnezeu atât de repede că m-a copleşit. Într-o iarnă, s-a stricat instalaţia de încălzire a unei case din aşezământul de la Valea Plopului, casă în care locuiau 18 fete cu pro­bleme de sănătate mintală. Noaptea erau minus 20 de grade şi bietele fete plângeau de frig. Când am aflat, am început să-mi sun prietenii şi cunoştinţele, ca să punem mână de la mână şi să rezolvăm proble­ma. În mod incredibil, n-am găsit nici un sprijin. După două zile de dat telefoane, văzând că nu rezolv nimic, am căzut în ge­nunchi şi m-am rugat la Maica Domnului. Atunci am simţit pen­tru prima da­tă cum ar­de rugă­ciu­nea în mi­ne. Nu ceream ceva pentru mine, dar mă rugam cu disperare. A doua zi, a venit la mine la birou un om pe care nu-l cu­noşteam, să fa­că o do­naţie pentru Fundaţie, fără să ştie de necazul de la Va­lea Plopului. I-am ce­rut îngăduinţa să fo­lo­sesc banii, 2000 de euro, pentru încălzi­rea casei. Atunci mi-a mai dat 2000 de euro. Aşa am făcut o lu­cra­re care funcţionează şi astăzi.

– Fundaţia dvs. poartă numele Sfân­tului Ardealului, aţi simţit vreodată ajuto­rul Părintelui Arse­nie Boca?

– De mai multe ori, dar o dată am avut şi certitudinea că Părin­tele Arsenie ve­ghează asupra mea şi a fami­liei mele.Tatăl meu s-a îmbolnăvit şi a suferit mult timp, iar anul acesta a trecut la Domnul. Nu era un om credincios şi nu mergea la biserică. Am reuşit să-l conving să se spove­dească, iar părintele du­hov­nic l-a şi îm­păr­tăşit cu puţină vreme înainte de moar­te. Du­pă ce s-a împărtăşit, s-a transformat în mod uluitor. A căpătat o seninătate şi o înţelepciune ca marii duhovnici. Noi, familia, nu-l mai recunoşteam. A lucrat în el harul lui Dum­nezeu. Avea şi anumite viziuni. Mi-a spus că, din când în când, îi apare pă­rintele Arsenie Boca. L-am întrebat: „Şi ce face pă­rintele?”. „Are grijă de noi” – mi-a răspuns. „Şi unde îţi apare?”. „E şi acum cu noi, stă pe scaunul acela”. Spre finalul chinurilor sale, eu organizasem un pe­lerinaj la Mânăstirea Sâmbăta de Sus şi un simpo­zion despre Părintele Arsenie Boca. Dar tata intrase într-un fel de comă, nu mân­ca, nu vorbea, nu deschidea ochii de câteva zile şi ne aş­teptam să moară oricând. Aşa că mă frământam ce să fac. Era obligatoriu să merg şi eu, ca organizator, la Sâmbăta, dar nu puteam să-l las pe tata. Mă frămân­tam, cu gândurile astea, la căpătâiul său, când, brusc, el a deschis ochii şi mi-a spus doar atât: „Părintele Arsenie Boca este cu adevărat sfânt! Mergi liniştit”. Atât. Nu l-am întrebat nimic, iar el a căzut din nou în somn. Am plecat împăcat. A doua zi, pe seară, am primit telefon că tata trecuse la cele veşnice. Durerea despărţirii mi-a fost alinată doar de speranţa că are grijă de el părintele Arsenie, şi dincolo.

Faţă în faţă cu moartea

– În urmă cu câţiva ani aţi trecut printr-o mare în­cer­care. V-aţi îmbolnăvit grav, iar me­dicii nu vă gă­seau leacul. În cele din urmă, v-aţi vindecat singur. Cum?

– Sufeream de o boală cu o manifestare foarte gravă, eram distrus, nu mă puteam concen­tra, slăbi­sem enorm, iar medicul în grija căruia eram şi care îmi dăduse până atunci numai me­dicamente naturis­te, mi-a spus că trebuie să încercăm şi cu me­di­ca­mente de sinteză, chi­mice, că altă şansă nu am. Am hotărât însă să nu iau acele medica­men­te. Mi-am asu­mat riscurile. Nu ştiam cum o s-o scot la capăt, dar m-am lăsat în grija lui Dumnezeu. Şi El nu m-a părăsit. Am or­ganizat aici, în Bu­cu­reşti, o conferinţă cu ultimul partizan antico­munist din Bu­­covina, Gavril Vata­ma­niuc. Şi la acea conferinţă, un călu­găr mi-a spus că mă pot vindeca prin ali­mentaţia Părin­te­lui Ghelasie de la Frăsi­nei. Am citit cărţile de medicină isihastă ale Părinte­lui Ghe­la­sie şi am început să mănânc după acel regim. Tot atunci, am aflat de sucurile de legu­me, pe care am înce­put să le con­sum re­gu­lat. În trei luni m-am vindecat.

– Cum v-aţi ali­mentat? Vă pun în­trebarea aceasta îm­­preună cu mulţi cititori ai revistei, care cred în ali­men­­­taţia naturală.

– În principal, hrană crudă. Până la ora 12.00, nu beam decât apă de tărâţe, iar pe urmă, prepon­derent, sucuri de mor­cov cu spanac, morcov cu castravete şi cu sfeclă roşie, de morcov cu ţelină, păstârnac şi spa­nac, făcute în anumite doze. Le recomand cu căl­dură, pentru că rezolvă aproape orice problemă de sănătate. Rostul hranei este să-ţi dea energie, nu să-ţi pună organismul la grele încercări pentru di­gestie; trebuie să-l ajute să treacă în sânge substan­ţele de care are nevoie cât mai repede. Poate aţi observat că atunci când mâncaţi copios, cu multă carne, vă sim­ţiţi obosit. Mulţi se culcă după masă, tocmai pentru că trupul se încordează ca să digere ce i-am băgat în stomac şi consumă multă energie. La final, suntem sătui, dar obosiţi şi bolnavi. Şi asta e numai un as­pect, dar sunt şi altele de discutat şi nu e locul aici. Eu am vrut să aflu mai multe şi am făcut un master în nutriţie la Cluj, iar acum înţeleg mai bine şi prin­cipiile alimentaţiei Părintelui Ghelasie, pentru că ştiu cum funcţionează organismul uman.

– Prin tradiţie, rugăciunea e asociată cu vinde­carea. I-aţi încercat şi dvs. puterile?

– Înainte de a-mi schimba stilul de viaţă, am su­pravieţuit numai cu rugăciunea. Erau nopţi în care cre­deam că nu mai prind dimineaţa şi cădeam în rugăciune, iar Dumnezeu îmi mai dădea o zi. Am continuat cu rugăciunea şi după aceea, până a ajuns să facă parte din viaţa mea în mod natural, pentru ca acum să nu mai pot fără ea. Am făcut şi mişcare. Deşi eram foarte slăbit, înotam de câteva ori pe săp­tămână. De fapt, ca să fie sănătos şi să se dezvolte spiritual, omul are nevoie să intre în armonie cu sine, cu ceilalţi şi cu natura. Nu doar să mănânce sănătos, ci să şi iubească, să ierte, să se roage, să facă mişcare… Credinţa e fundamentală, ea te vin­decă. Dar nu te vindecă faptul că mergi la biserică, te închini, faci mătănii, ci înţelegerea profundă a credinţei, înţelegerea şi trăirea autentică a legilor dumnezeieşti: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, căci acestea două cuprind toată Scriptura.

– Faţă în faţă cu moartea, oamenii cad în frică şi deznădejde. Aţi cunoscut şi dvs. prăbuşiri su­fleteşti?

-E în firea umană să ne temem de moarte, chiar dacă ştim că moartea e doar un prag de trecere la viaţa cea veşnică. Mi-a fost frică, dar nu m-am re­semnat şi cred că asta m-a ajutat să lupt. Însă mi-am învăţat lecţia. Dumnezeu a vrut să mă smerească, nu să mă piardă. De aceea mi-a trimis oameni care să mă ajute. Poate că eram prea plin de sine, realizasem multe. Şi Dumnezeu mi-a arătat cât de slab sunt şi că fără El nu pot face nimic. Dumnezeu ne dă fiecăruia exact ce avem nevoie pentru mân­tuire. Numai că noi nu primim asta cu seninătate.

– Victoria dvs. asupra bolii cu ajutorul ali­men­taţiei naturale v-a determinat să deschideţi un res­taurant pur vegetarian?

– Da. Ştiam foarte mulţi oameni în suferinţă şi am vrut să-i ajut. Am făcut aici, în Bucureşti, restau­rantul „Barca” (numit aşa pentru că barca este salva­toare). Trei ani şi jumătate a funcţionat pe str. Leoni­da nr. 11, iar acum se află pe str. Emanoil Porumbaru nr. 9, într-o zonă mai bună, în cartierul Aviatorilor. Este şi mai elegant, cu un meniu mai diversificat şi într-un loc mai accesibil, deci nădăjduiesc ca mai mul­tă lume să fie atrasă de el. L-am făcut cu speran­ţa că oamenii să se convingă că hrana aceasta este gustoasă şi îndestulătoare şi să preia principiile ve­gane în alimentaţia curentă. E mai mult un model de stil de viaţă. Şi, chiar dacă pare ciudat, este şi o mo­dalitate de a te apropia mai mult de Dumnezeu. A­tunci când mănânci mai sănătos şi mai uşor, fără pro­teină animală, sufletul ţi se înalţă mai lesne. Ai altă comunicare cu cerul. Ştiam asta de la călugări, dar am verificat direct. De când nu mai mânânc car­ne, şi sunt câţiva ani, am altă putere de rugăciune şi conştientizez mai puternic prezenţa lui Dumnezeu în viaţa mea.

(Formula As nr. 1142, 13 – 20 Nov. 2014)