Pădurea era pentru mine misterul suprem. Nu râul, porumbiştile, fâneţele, viile, livezile sau lunca. Şi nu pentru că acestea n-ar fi avut tainele lor. Dar pădurea era de nepătruns. La vârsta aceea, nu aveam voie să umblu singur prin ea. Şi nici n-aş fi îndrăznit. Chiar şi când păşteam vacile pe pajiştile din marginea ei, nu intram niciodată sub umbra copacilor. Căci pădurea era amăgitoare şi mă putea înghiţi în pântecele ei tenebros, purtându-mă de pe o cărare pe alta, dintr-un luminiş în altul, chemat de glasurile măiestre ale păsărilor sau speriat de zgomote necunoscute, până m-aş fi rătăcit. Şi-apoi, cele mai stranii şi înfricoşătoare poveşti ale satului tot în pădure se petrecuseră. Acolo fuseseră văzuţi lupi albi, cu blana pătată cu sânge, urlând la lună. Acolo i se descoperise unui om comoara necuratului. Ajunsese stăpân peste zece sate, dar când n-a mai vrut să i se închine răului, i s-a prefăcut totul în cenuşă şi şi-a pierdut minţile. Acolo au fost găsiţi goi şi încremeniţi ca stanele de piatră, flăcăi care întâlniseră ielele. În pădure nu se încumetau singuri decât răufăcătorii şi o bătrână din capul satului, despre care se credea că e vrăjitoare. Dintre oamenii cu frica lui Dumnezeu, doar unul nu se temea de pădure: bunicul meu după mamă. El îi ştia şi puterea, şi slăbiciunile. Şi o stăpânea. Aşa cum stăpânea toate lucrurile.
Un bărbat
De la bunicul aflasem toate istoriile pădurii, a căror atmosferă înspăimântătoare o risipea pe loc, cu un râs tare, puternic şi molipsitor. Râsul acela era sincer şi niciodată nepotrivit. Nu era ca şi cum ar fi vrut să dilueze efectul unei grozăvii – deşi făcea şi asta -, nici ca şi cum ar trăda o plăsmuire – chiar dacă el însuşi spunea că unele sunt legende. Era râsul unui om fără frică. Aşa cum şi arăta în toată alcătuirea lui. Bărbat înalt, masiv, cu o forţă proverbială, tăcut, mereu calm şi întotdeauna gata să se bage unde era mai greu. Era scump la zâmbet şi la vorbe bune, drept pentru care bucura pe oricine când le dăruia. Îşi purta părul, odinioară blond, tuns scurt, aproape la piele, şi se bărbierea os, în fiecare dimineaţă. Se îmbrăca în acelaşi fel de haine: cămaşă în pătrăţele mărunte, sacou, pantaloni negri din stofă groasă, indiferent de anotimp, bufanţi în partea de sus şi strânşi pe picior de la genunchi în jos. Se încălţa numai cu bocanci grei, de munte, din care i se ridicau peste glezne şosetele groase, de lână albă. Purta pălărie de la primul cântat al cucului până când dădea prima brumă, apoi căciulă neagră din blană de miel. Iarna, îşi punea peste veston o şubă prin care n-ar fi trecut nici gerul Siberiei. Avea o alură mai degrabă de luptător decât de plugar. Făcuse de multe ori proba curajului său. Întotdeauna firesc, nu ca să demonstreze ceva, ci ca să ducă lucrurile la bun sfârşit. De aceea, oamenii îl respectau şi nu erau mulţi cei care ar fi cutezat să-l supere.
Bunicul era priceput şi la tot felul de treburi, fapt pentru care îl căutau ţărani şi din satele vecine, ca să le dea o mână de ajutor. Ştia să lucreze pământul ca nimeni altul, să vindece animalele de boli rele, să pună la loc oase rupte, să facă fântâni, să repare motoare de tractor, să îmblânzească fiare, să dreagă orice în gospodărie, să găsească ierburi de leac, să facă un vin minunat, din care bea cu mare poftă, dar cu grija de a-i rămâne cel puţin până la al doilea prăşit la porumb.
Stăpânul pădurii
Într-o zi, mi-a spus, pentru prima oară în viaţă: „Îmbracă-te şi hai să curăţăm pădurea”. Mă aflam la bunici, în vacanţa de primăvară. Soarele încălzea pământul cât să poţi umbla numai în cămaşă. Anotimpul izbucnise fără de veste, şi curând avea să dea frunza tuturor copacilor. Deci trebuia grăbită curăţarea pădurii de uscături şi lăstăriş. Înţelesesem chemarea. Şi am înţeles şi că de-acum bunicul mă socotea bărbat, deşi n-aveam decât 12 ani.
Pe drum n-am schimbat nicio vorbă. Eram obişnuit cu tăcerile lui şi mă supuneam lor cu evlavie. El m-a învăţat, fără niciun cuvânt, că bărbatul nu e limbut. Dar mereu vorbeam mai mult decât i-ar fi plăcut. Uneori, îmi zicea: „Tare mai eşti bun de gură”. După ton, era un fel de-a spune: „Eşti în stare numai să trăncăneşti”. Până astăzi îmi sună vorba lui în urechi ori de câte ori îmi pare că vorbesc prea mult.
Ajunşi în pădure, a cercetat acel capăt de codru, din câţiva paşi făcuţi la stânga şi dreapta mea. A hotărât un loc de tabără, pe un dâmb căptuşit cu muşchi şi frunze uscate. Şi-a pus acolo geanta de piele mare, cu catarame, de care nu se despărţea niciodată, în care avea merinde, apă şi un ştergar curat. Şi-a dat jos haina, şi-a suflecat mânecile cămăşii şi a luat o secure cu lama lată şi ascuţită-brici. Am ridicat şi eu o toporişcă mai mică şi l-am urmat. Mi-a arătat cum să deosebesc arborii, cum să-i găsesc pe cei bolnavi şi să-i însemnez, cum să tai lăstarii, cum să răresc puieţii acolo unde sunt prea mulţi, cum să îndepărtez crengile uscate la care ajungeam. Pe măsură ce înaintam în pădure, mă temeam că nu ne vom mai găsi locul de tabără, dar bunicul m-a liniştit. M-a învăţat cum să mă orientez după muşchiul de pe copaci, care indică nordul, după cuiburile păsărilor, care au intrarea întotdeauna îndreptată spre sud, după poziţia soarelui şi după alte repere pe care mi le pot lua pe drumul făcut. Treptat, copacii nu mi s-au mai părut toţi la fel, iar potecile căpătau noimă. Pădurea părea tot mai prietenoasă şi mai sigură, chiar decât drumul mare.
Poveşti scrise cu briceagul
După o vreme, bunicul a zis să prânzim. Pentru el, masa era sfântă. Nu sărea niciuna, nu se grăbea şi nu se întrerupea când mânca, pentru nimic în lume. A întins ştergarul, a scos o gamelă ce părea că făcuse frontul în cele două războaie mondiale, plină cu fasole scăzută, două farfurii de metal şi două linguri, o ceapă pe care a zdrobit-o în palmă, o bucată de mămăligă rece, s-a închinat scurt, cât ar fi spus „Binecuvântează, Doamne, masa aceasta!”, dar fără să rostească vreo rugăciune cu glas tare, şi mi-a pus mie primul în farfurie. Când am terminat de mâncat, mi-a zis să-l aştept niţel. A plecat mai departe, până l-am pierdut din ochi. Însă de-acum nu-mi mai era urât în pădure, mă împrietenisem cu ea. N-a trecut mult până să se întoarcă. Avea în mână o creangă scurtă de corn. S-a aşezat şi a zis: „De-acum, trebuie să ai şi tu o bâtă a ta”. În satul nostru, fiecare bărbat avea bâta lui, ca să mâne vacile, să se apere de jivine, să se sprijine când urcă dealurile, să-şi agaţe traista când merge la prăşit. Copiii şi femeile se foloseau de biciuşcă sau de vreo nuia găsită-n drum, de coada sapei sau a furcii.
Bunicul a tăiat un capăt al crengii, iar pe celalalt, care fusese desprins din trunchiul pomului, l-a rotunjit. Nu i-a îndepărtat coaja crudă decât pe locul măciuliei. Era un băţ drept şi frumos, din lemn de corn, despre care se ştie că e elastic şi foarte rezistent. „Uite, ţi-am lăsat coaja, că în ea încă mai poţi ciopli şi după ce se usucă”. Şi a început să sape cu briceagul nişte semne în capătul de sus, chiar sub măciulie. Un singur rând de desene, precum cusăturile de pe ii. L-am întrebat ce înseamnă. „Ei, cine ţi l-o vedea o şti că eşti de aici, de la noi”. Un soi de marcă a locului sau poate o poveste întreagă.
N-am izbutit niciodată să cioplesc ca bunicul, deşi, vreme de câţiva ani, am tot scrijelit pe băţul de corn diverse întâmplări. În primul rând, cum am luat în stăpânire pădurea. Nu ştiam să le povestesc în semnele ţăranilor, care au rămas până astăzi pentru mine o taină, dar mi-am făcut un limbaj al meu. Liniile evocau imagini care zugrăveau fapte. Astăzi, dintre toate, numai una îmi mai stăruie în amintire: când am aflat că bunicul mă iubeşte.
Declaraţie de dragoste
Cred că era în următoarea vară de după primul curăţat al pădurii, când bunicul m-a învăţat să cosesc iarba. Munca asta e una dintre cele mai grele ale câmpului. Nu degeaba, când te vaiţi de oboseală, ţăranul te întreabă: „Dar, ce, ai tras la coasă?”. Însă şi pregătirea pentru ea e o artă. Trebuie să ştii cum să baţi şi să ascuţi coasa ca să taie iarba, nu s-o rupă şi să te sleiască şi mai mult de puteri. După ce mi-a făcut instructajul, bunicul mi-a dat o coasă care avea o coadă pe jumătate cât cea pe care o luase el. Am urcat dealul spre fâneaţă, printre pâlcuri de pădure, până la lotul nostru. Iarba era grea de rouă, soarele abia începea să se iţească din lunca Tazlăului. Ne-am apucat de cosit. Din când în când, ne opream, scoteam pietrele de ascuţit de la brâu şi le frecam de-a lungul lamelor, cu mişcări repezi şi precise, de câteva ori. Piatra pe fier scoatea un fâşâit scurt şi ceva mai rece decât cel făcut de coasă când reteza iarba. Sub mâna bunicului, lama cânta parcă după ritm de toacă. Am încercat să fac să cânte şi coasa mea, dar, grăbit şi neîndemânatic, mi-am şi retezat buricul degetului mare de la mâna dreaptă. N-am apucat să spun nici „Au!”. Bunicul s-a apropiat din două salturi, şi-a rupt o fâşie din poalele cămăşii şi mi-a legat strâns degetul. A căutat prin iarba încă rămasă în picioare şi a găsit câteva frunze trebuincioase, patlagină şi încă altele. A turnat apă peste ele, apoi pe rană, le-a presat pe deget şi a înfăşurat bandajul improvizat. M-am uitat la el cu recunoştinţă şi-atunci l-am văzut pentru prima şi ultima oară cu ochii aburiţi de lacrimi cărora nu le dădea voie să curgă. Bărbia îi tremura uşor. Şi-a mutat privirea şi mi-a spus, pe picior de plecare spre brazda lui: „Tare eşti păcătos”. Era felul lui de a-şi manifesta compasiunea.
Nu m-a mai lăsat să cosesc până m-am vindecat. Peste ani, când bunicul s-a retras cu sfinţii, m-am ascuns în pod, să nu mă vadă lumea plângând. Doar nici pe el nu-l văzuse. Şi-acolo mi-am regăsit vechiul meu băţ de corn. Iar prima poveste pe care am descifrat-o a fost aceasta, când bunicul mi-a spus fără vorbe că mă iubeşte. Am luat apoi bâta şi i-am aşezat-o pe mormânt, lângă cruce. Ca să nu se simtă singur în pădurea din cer.
(Formula As nr. 1260, 30 Mar. – 6 Apr. 2017)