Angela Ludoșanu, despre secretele pictării de icoane și ale cusutului de ii

Bucovineancă de obârşie, măritată în sud, la Călăraşi, apoi stabilită în Capitală, An­gela Ludoşanu este o prezenţă con­stantă şi luminoasă a târgurilor de artă populară de la Mu­zeul Ţăranului Român. Şi nu doar prin expunerea icoanelor sale pe lemn sau pe sticlă, sau a iilor cu­sute de ea cu o măiestrie neîntrecută, ci şi prin felul minunat în care ştie să tâlcuiască semnele tainice care alcătuiesc limbajul fabuloasei noastre culturi ţărăneşti. O face cu drag, şi la cursul „Atelier de cusut straie împărăteşti” (la Casa cu Rost), şi pe o pagină de Face­book, intitulată „Ia râurată româneşte”. După ani de cercetare şi exerciţiu, Angela Lu­doşanu a ajuns la concluzia că ţăranul român a cău­tat, în toată istoria sa, să-L ţină aproape pe Dumne­zeu. Dumnezeul ţăranilor este viu şi cuprins în toate cele ale vieţii, de la stâlpul casei însemnat cu cruci, până la „strajele” de pe ii, tot sub formă de cruce, şi de la viţa de vie, simbol al sângelui lui Hristos, şi până la pâinea crestată cu sem­nul crucii, înainte de a fi băgată în cuptor.

„Am simţit tot mai acut nevoia de a-mi vindeca lipsa lui Dumnezeu”

– Icoanele dvs. pe sticlă şi cusă­turile ţărăneşti v-au ajutat să pă­trundeţi taina spi­rituală a tradiţiei populare, rădă­cinile ei legate de credinţa în Dum­ne­zeu. Ce v-a mâ­nat spre cultura ţără­nului român?

– Sunt născută la ţară şi i-am prins în viaţă, pentru o bună bucată de timp, pe bunicii mei materni. Bu­nica nu mai cosea ii, căci era bătrână deja, dar ţesea covoare de pereţi, „păre­tare” le spu­neam noi, pentru multe sate din îm­prejurimi. Din asta trăia. Bunicul era neîntrecut în cioplit lem­nul, ştia să facă, de la o casetă de biju­terii, până la o casă, orice se putea face din lemn. Totuşi, fiind cres­cută şi educată la oraş, n-am rămas legată de cultura ţărănească. Mai mult, din pricina modului în care era instrumentat politic, nici nu-mi plăcea folclorul, respingeam muzica populară şi cos­tumul naţional. Nu eram nici foarte credin­cioa­să, deşi sămânţa lui Dumnezeu e sădită în fiecare om de la naştere. Eu am descoperit cultura ţărăneas­că prin cărţi, care mi-au apărut în cale la momentul cuvenit, şi cre­din­ţa adevărată, prin pictarea icoa­nelor. Apoi am înţeles că una nu se des­parte de cealaltă, pentru că ţă­ranul făcea totul cu Dumnezeu lân­gă el.

„Icoana pe lemn a fost prima mea mare dragoste”

– Aţi absolvit un liceu de artă. De ce aţi ales icoana, din tot ce puteaţi picta?

– Să ştiţi că nu m-am visat şi nici nu mă cred artistă. Am desenat, am pictat, am lucrat tapiserie de artă în liceu, din pură plăcere, dar lipsită de orice ambiţii de originalitate şi de afirmare. Era destul că mă bucura ce făceam. Totuşi, după Revoluţie, am simţit tot mai acut nevoia de a-mi vindeca o sufe­rinţă sufletească: lipsa lui Dumnezeu. Nu eram atee, dar îmi doream să-L întâlnesc pe Dumnezeu în viaţa mea, să-L simt aproape, să mă fac vrednică de iubi­rea Lui, şi nu prea era aşa. Desigur, la început nu-mi era atât de clar golul acesta, au fost ani de căutări. Însă, pe urmă, am acumulat masiv şi rapid. Totul s-a intensificat odată ce m-am hotărât să pictez icoane pe lemn. Cred că nici nu a fost ideea mea, ci a fost un fapt mistic. Într-o zi, mă aflam în vizită în Bucu­reşti şi colindam anticariatele, în căutare de cărţi bune. Şi-am găsit undeva Erminia (manualul de pictură bizantină). Am luat-o. Acasă, am răsfoit-o de multe ori, săptămâni la rând. Nu înţelegeam ni­mic. Câţiva ani mai târziu, am revăzut-o în biblio­tecă şi m-am decis să cer ajutorul unui preot. Acela a fost momentul când am început să pictez icoană pe lemn. Încet, încet, am priceput că toate câte tre­buie zugrăvite în icoană au un rost, acela de a ex­prima adevărul, şi că orice schimbare poate duce la ştirbirea adevărului şi la căderea în erezie. Pe mă­sură ce pătrundeam mai mult în taina iconografiei, pe atât sufletul meu se curăţa mai mult şi îl „vedea” mai bine pe Dumnezeu. Am citit mult, am mers la preoţi şi mi-au ieşit în drum cărţile trebuincioase. Icoana pe lemn a fost prima mea mare dragoste. A doua a fost icoana pe sticlă. Abia aceasta a adăugat o nuanţă importantă: nu toate inovaţiile sunt erezii. Pictorii ţărani îşi îngăduiau adaosuri sau interpretări care nu respectau canoanele, dar care nu pot fi citite nici ca abateri de la adevăr, ci numai drept ceea ce sunt: un plus de frumuseţe.

„Pictorii ţărani aveau o îndrăzneală copilărească”

– Multă vreme, icoanele pe sticlă n-au fost în­găduite în biserici, ca fiind necanonice…

– Da, pentru că şi preoţii se speriau de prea multa lor… umanitate. Astăzi, clerul are un nivel inte­lectual înalt şi nu se mai teme de astfel de icoa­ne. Vedeţi, pentru icoana pe lemn, a trebuit să-mi de­săvârşesc linia, tuşa, compoziţia, şi să depăşesc „complexul grecesc” – adică să renunţ la a lua ca sistem de referinţă icoanele în stil grecesc, şi să de­prind specificul icoanelor româneşti. Pentru icoana pe sticlă, am fost nevoită să renunţ la a căuta perfec­ţiunea. M-a lămurit, prin exemple din colecţia per­manentă a MŢR, d-na Lila Pasima, care îşi dădea girul asupra autenticităţii şi calităţii picturilor expu­se spre vânzare la muzeu. M-a luat de mână şi mi-a arătat cum făceau ţăranii un ochi de sfânt, un deget, un model pentru margine etc. O dată, de două ori, de trei ori, până am înţeles că trebuia să redevin inocentă. Avem astăzi mulţi pictori de icoană pe sticlă, dar nu toţi ştiu, de fapt, să o picteze. Ţăranii, care sunt maeştrii noştri, ştiau să găsească propor­ţiile desenului şi armonia culorilor şi să traseze acea linie modulată ca­re se regăseşte şi în cusăturile de pe ii – sunt ii vechi, pe care bro­deria este o adevă­rată cali­gra­fie, par­că fă­cu­tă cu peni­ţa… A­poi, pictorii ţărani aveau o în­drăz­nea­lă lipsită de obrăz­nicie, co­pi­lărească, aş spu­ne. De pil­dă, e­xis­tă o repre­zentare de inspi­raţie apu­sea­nă a Maicii Domnului, căreia ţăranii i-au spus „Maica Dom­nului Jalnică”. Este o imagine în care Sfânta Fe­cioa­ră stă în semiprofil, având în dreapta sau în stânga crucea pe care se jertfeşte Mântuitorul. Am reprodus şi eu această icoană şi, mergând cu ea la târg, cineva m-a certat, revoltat că am spus despre Maica Domnului că e jalnică. Dar „jalnic” este si­no­nimul popular pentru trist, îndurerat, nu pentru prăpădit, sau sărac, aşa cum înţelegem noi astăzi cuvântul. Ei, şi ţăranul român a simţit nevoia să înveselească această icoană dramatică, gândind că moartea lui Iisus înseamnă, de fapt, Înviere, deci bucurie. Aşa încât a pictat-o pe Măicuţa Domnului în negru şi, uneori, cu lacrimi pe obraz, dar a măr­ginit totul cu flori în culori vii. În alte reprezentări, i-a pus Maicii Domnului şi un cercel sub formă de cruce în ureche. Unii s-au scanda­lizat, zicând că e erezie, dar de fapt este o dovadă de umanitate, de iubire pentru Măicuţa Domnului. Nu e nici o im­pietate aici. Aşa a ştiut ţăranul să-şi arate dragul pentru Maica noas­tră, înfrumuseţând o imagine în­doliată.

– În unele icoane pe sticlă există simboluri identice cu cele de pe costumele populare. Le pre­luaţi şi dvs.?

– Într-adevăr, în icoane au fost preluate motive florale sau geometrice populare, care apar în cusă­turile de pe straie. Nici nu se putea altfel, sensibi­litatea ţăranilor avea acelaşi izvor şi aceeaşi albie: credinţa. Aşa mi-am explicat cum, după ce am cu­noscut mai bine icoana pe sticlă, am simţit şi eu o atracţie foarte puternică spre semnele cusute pe por­tul popular: ii, cămăşi, ilice, pantaloni… Cămaşa naţională este, în primul rând, un simbol identitar. Cine o vedea aşa, neîmbrăcată, ştia că stăpânul este femeie sau bărbat, cam de ce vârstă – în funcţie de culorile folo­site -, din ce zonă, dacă este sau nu căsătorit, ce stare materială are… Ei bine, cum era să lipsească ta­man miezul identităţii noastre, credin­ţa în Dumne­zeu? Şi nu lipseşte. Între icoană şi stra­iele populare a fost mereu un transfer de simboluri.

„Crucea este simbolul cel mai des întâlnit în cusăturile de pe ii”

– Care sunt cel mai des întâlnite simboluri creştine în cusăturile tra­di­ţio­nale?

– Crucile. Sunt multe feluri de cruci, aşezate în multe modele, înce­pând cu cel mai vechi, al prescurei, pătratul cu cruce, şi până la unele din­tre cele mai com­pli­cate, precum cru­cea în „M” sau zvas­tica – o cruce în­cârligată. Una dintre cele mai frumoa­se este crucea Sfântului Andrei, închi­puită din frunze. Crucea este semnul distinctiv al creştinilor, dar este şi semn protector. Aşa se face că existau cămăşi de alăptat, special croite, care aveau cu­sute cruci în dreptul sânilor, pentru spo­rirea laptelui şi apărarea de rele a prun­cului. Am mai văzut şi o cămaşă cu „aripi de înger”, în colecţia de cămăşi marca Eliza Bră­tianu – o boieroaică îndrăgostită de ie, care a creat şi un stil special, mai cizelat, şi pentru care se folo­seau materiale scumpe, mătase naturală, fir metalic din aur şi paiete din aur. Acea cămaşă avea brodate câte o cruce de aur pe fiecare umăr, pentru protecţie, dar şi pentru înălţare spirituală. Eu le zic „aripi de înger”. De asemenea, crucea apare preînchipuită şi în broderia de pe pieptul cămăşii bărbăteşti cu bar­bure (clin mare, la mijlocul feţei cămăşii). Asta era cămaşa ciobănească şi cred că neves­tele bacilor au gândit-o aşa, pentru a-i pune sub pavăza lui Dum­nezeu pe oa­menii lor. Pe lângă cruci, foarte des apare steaua cu opt colţuri, despre care se ştie că e steaua Maicii Domnului, steaua călăuzitoare a ma­gilor din noaptea naş­terii Mântuitorului.
Şi „S”-ul este un semn foarte vechi şi frecvent întâlnit în broderia pe ii şi că­măşi. E semnul şar­pelui bun, de casă, care aduce belşug, noroc şi înţelepciune. Iarăşi, motivul viţei-de-vie, simbol al sângelui Mântuitorului şi al împărtăşaniei, se gă­seşte nu doar în icoane, ci şi pe ii. Şi nu vine de la plăcerea de a bea vin, pentru că în cusături, ca şi în icoane, totul are un înţeles metafizic, transcen­dental. Aici se cade să mai facem o observaţie: în reprezentarea ţărănească a lui Iisus, cu mlădiţa viţei-de-vie care îi creşte din coastă, Hristos şade pe o ladă de zestre, sugerând moştenirea de cre­dinţă pe care ne-a lăsat-o.

„Cămaşa ţărănească este un acoperământ divin”

– Mai ştiu oamenii de azi semnificaţia cusă­turilor de pe ii, le mai înţeleg povestea?

– Cele mai mul­te începătoare care vin la cursul meu de cusut nu ştiu ce înţeles are un semn sau altul, o culoare sau alta, un fel de croială ori altul, care e se­cretul altiţei şi aşa mai departe. Eu dau uneori şi pro­priile mele inter­pretări, cu ochi de iconar, nu am pre­tenţia că ştiu totul şi că deţin adevărul absolut, dar aver­tizez în acest sens. Esen­ţial în cusutul iilor este însă alt­ceva, să poţi pune în modelele cusute toată energia ta spiri­tuală, pentru ca acele cămăşi să devină ceea ce erau odinioară, veşminte. Adică, nu doar ceva cu ce te îmbraci, ci un aco­perământ divin, care te apără şi te ajută. Şi asta se face numai dacă în­veţi să te rogi în timp ce coşi, să-ţi pui gân­durile bune în fiecare punct cusut şi să-ţi ima­ginezi că acea că­maşă nu-ţi acoperă doar trupul, ci mai ales sufle­tul. Pentru ţărani, cămaşa a avut dintotdeauna un rol apotropaic: îi ferea de vrăji, de magie, de deochi, de tot răul care se putea îndrepta spre ei. În acest rol constă autenticitatea ei. Lucrul făcut de tine, însemnat de tine cu cruci, în locuri ascunse, are un rost… magic. Toate semnele spe­ciale de protecţie, cusute în părţi, fie foarte expuse, aşadar vulnerabile, fie mai puţin vizibile, se cheamă „strajă”. În plus, cămaşa tradiţio­nală se lăsa netivită în partea de jos, pentru ca răul care venea că­tre cel ce o îmbrăca să se scur­gă în jos, să nu-l atingă.

Cămaşa ciumei

– În afară de aceste semne ale credinţei popu­lare, aţi re­marcat în cusăturile de pe ii sau cămăşi şi influenţe ale unui model bise­ri­cesc?

– Da, da, de aceea şi cursul nostru de la Casa cu Rost se numeşte „Atelier de straie împă­răteşti”. Costumele din unele zone aduc cu stra­iele bizantine. Cel mai apropiat model în care se vede inspiraţia bizantină este că­maşa de Vrancea, cu mânecă învârtită. Este o mâ­necă de un metru şi jumătate sau doi, care se coase atipic, din triun­ghiuri de pânză asamblate, ce creează un model înfăşurat, bogat, care le dă un aer nobil. Acelaşi model de mânecă se regăseşte la hainele unor ctitori pictaţi în vechime în unele biserici. De altfel, compoziţia în sine a unei ii se aseamănă cu veş­mintele arhanghelilor, care în icono­grafia noastră sunt de inspiraţie bizan­tină, împără­teas­că. De acolo se trage şi altiţa, care reprezintă cerul. Ţărăncile se duceau duminică de duminică la bise­rică, se uitau pe pereţi şi preluau mo­dele. Noi avem zeci de al­bume cu cos­tume populare româneşti şi mii de ii-că­măşi care pot fi văzute în muzee. To­tuşi, am convingerea că n-au ajuns până la noi cele mai frumoase porturi, pentru că ţăranii au fost îm­brăcaţi de înmor­mântare cu ele, fiind considerate veşminte protec­toare, care îi vor ajuta să treacă nevătămaţi prin vămile văzduhului şi să învie în Împărăţia lui Dum­nezeu, la Judecata de Apoi.

(Formula As nr. 1331, din 6 – 13 septembrie 2018)