Scufundare în albastru

Vacanţa nu e o pauză de muncă, nu e un premiu râvnit, nu e un interval al distracţiei prin excelenţă. E mult mai mult. Este o stare. Poţi avea acces la ea mai curând într-un concediu, e drept, dar nu-i obligatoriu să o trăieşti atunci. Vacanţa te curăţă de gânduri obositoare şi de suferinţe, te face să uiţi de planuri, griji şi urgenţe şi te transportă într-o altă realitate. Una în care, de pildă, nu te opreşti la a admira frumuseţea unui cer senin de vară, ci te „scufunzi” în el privindu-l în neştire, culcat pe spate pe un tăpşan. Fără îndoială, aţi trăit senzaţia. Pluteşti, ca-ntr-o cădere în sus, printre nori albi, într-un albastru tot mai adânc, precum un tunel al timpului, prin care ajungi în copilărie. Şi nu ţi-e frică. Nu-ţi mai e teamă de nimic. Bucuria singură te adulmecă, te învăluie, te copleşeşte.

Vacanţa nu are de-a face cu relaxarea fizică, ci cu eliberarea sufletească de toate poverile. Iar când zburdă sufletul, iese de sub tensiune şi trupul. De aceea, o vacanţă adevărată, fie şi de numai câteva zile, ne odihneşte şi ne umple de soare. Aşa trebuie că arată Raiul.

Cum intri în această stare? Pe mine unul mă ajută locul în care merg în vacanţă şi, eventual, oamenii care mă însoţesc.

Româneşti, tărâmul bunei sălbăticii

Mi s-au mai întâmplat vacanţe şi în ultimii ani, dar, de prea multă vreme, îmi doresc să fac un concediu în satul bunicilor mei materni, în care mi-am petrecut aproape toate vacanţele şcolare. Româneşti, comuna Bereşti-Tazlău, judeţul Bacău. În vecinătatea Tescaniului prinţesei Maruca Cantacuzino şi al lui George Enescu, în care vechiul conac boieresc este şi astăzi un aşezământ cultural de referinţă. Un sat aflat la întâlnirea a două râuri: Cernu şi Tazlău. Între dealuri cu vii şi păduri şi apele mărginite de luncă. Acolo unde timpul nu există, zilele nefiind date de la Dumnezeu pentru a-ţi măsura viaţa, ci pentru a te obişnui cu eternitatea. Un loc în care trepidaţia cotidianului nu e zgomotoasă, ci un contrapunct într-o simfonie a liniştii. Un ţinut din care răul a fost exorcizat demult şi nu mai auzi de el decât în poveştile bătrânilor. O aşezare cu uliţe înguste, pe care casele mici, văruite în alb sau bleu ciel, cotropite de grădini, sunt adunate în jurul bisericii de piatră care numără peste cinci veacuri. O vatră înconjurată de câmpuri întinse, pe care verdele strălucitor al porumbului contrastează puternic cu auriul grâului bogat în spic. Sub vraja unui miros înnebunitor de iarbă abia cosită, lapte proaspăt muls şi foc de lemne. Un sat cu oameni veseli, harnici şi respectuoşi, neam de răzeşi, gata să-ţi sară în ajutor, la nevoie, chit că nu te-au mai văzut până atunci. Un portret al bunei sălbăticii – adică al unei lumi aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Pe scurt, Româneşti este, pentru mine cel puţin, icoana unor vremuri imemoriale, după care tânjesc.

Sigur că sunt subiectiv, căci de satul acesta mă leagă atâtea amintiri din copilărie –  pe care aş vrea să le retrăiesc aievea.

Tablouri din copilărie

Ce n-aş da să merg din nou la scăldat cu prietenii de odinioară. Să ne lăsăm purtaţi de cursul leneş al Tazlăului, peste pietrele mari şi plate care îi pavează albia şi pe care uneori le vom atinge cu spatele. Să ne aruncăm de pe malul înalt al ghiolului de „la pompă”, cu chiote şi jerbe de apă, unul după altul, în cap sau „ghiulea”, după îndrăzneala şi dibăcia fiecăruia. Să ne abandonăm apoi soarelui, goi cum ne-au făcut mamele noastre, pe nisipul fin al insuliţelor camuflate de răchita deasă. Să stăm aşa, în tăcere, cu un zâmbet de neşters pe chip, până ne îmbie înserarea spre case. Să o luăm atunci agale, desculţi prin iarba grasă a luncii, o bucată, şi prin praful drumului spre şirurile de pruni dintr-un capăt de sat. Să ne suim în copacii scunzi, cu crengile pline de un soi de spini care ne vor desena pielea bronzată cu însemne ciudate, ca să ne umplem de fructe tricourile făcute traistă. Să ne oprim numai la cuptorul din curte, în care vom coace pe jar ştiuleţi de porumb „de lapte” şi tocăniţă de peşte mărunt cu zarzavat, în ulcele de lut. Să ascultăm tihnit cântecul tălăngilor, când se întorc vacile de la păşune. Să facem din noapte zi, cu poveşti şi vin alb – scos în căni de sticlă, aburite, de la beci –, tolăniţi sub părul uriaş, moştenit de bunici de la bunicii lor, cu pere mici şi foarte parfumate, care se coc la Sfântul Ilie. Să dorm pe prispa de lut, îmbătat de mirosul zmeurei coapte de care e plină mica grădină dinspre drum, ori cuibărit în fânul nou, care umple podul grajdului. Să aştept ca pe o binecuvântare ploile repezi de vară, care împrospătează totul. Să urc cu bunicul la pădure, să o curăţăm de uscături şi să ridicăm împreună un nou foişor de pază pentru via noastră, aflată în vârful dealului, într-o uriaşă poiană. Să culegem alune, pe care să le spargem cu piatra pe piatră, pentru a ne desfăta cu gustul fără seamăn al miezului lor.

Să o rog pe bunica să-mi facă omletă cu jumări şi o salată de roşii dulci şi înmiresmate cum n-am mai mâncat de când eram copil.

Aş face toate astea şi încă multe altele chiar mâine, dar icoana Româneştiului s-a ştirbit pe ici, pe colo. Timpul pare-se că a fost doar ascuns aici, nu a dispărut cu desăvârşire, iar acum roade precum cariile din lemnul frumos pictat. Prietenii mei sunt împrăştiaţi prin lume, bunicul a murit, bunica este neajutorată ca un prunc, din pricina vârstei şi a bolilor… Satul însuşi este în agonie, după ce a fost părăsit de tineri. Cu toate acestea, mai sper la o vacanţă, ca altădată, la Româneşti.

(Răspuns la o anchetă estivală: ”A venit vacanța”, Formula As nr. 1174, din 9-16  Iulie 2016)

PS:

Aproape toate sînt așa după cum le-am scris anul trecut, în plină vară, numai bunica nu mai este. Deci nu mai pot spera într-o vacanță la Românești.

2 thoughts on “Scufundare în albastru

  1. Multumescde amintiri asa de frumoase si descrise cu har.

    Bine a zis parintele nostru de la biserica unde mergem, intr-o predica de duminica, ca Iisus ne-a facut oameni ca el sa se poata intrupa in ceva mai ales decit un ciine sau o pisica. Ne-a mai dat si acest dar minunat al amintirilor imprimate in celulele creierului, adica ceva imaterial in ceva material, numai asa ca sa ii zgandare pe oamenii de stiinta. Din pacate la unii, acest dar se pierde cind oamenii au Alzheimer. Cel mai tirziu insa, dispar amintirile din copilarie… deci acele timpuri deosebite care nu se mai intorc dar de care ne aducem aminte cu drag.

    • Vă mulțumesc și eu că mă citiți cu fidelitate și că aveți reacții la textele mele. Pentru un autor e important să cunoască opinia cititorilor lui.

Comentariile sunt închise.