Minunile icoanei Maicii Domnului cu Pruncul fără chip

De aproape patru secole și jumătate, Podișul Covurlui este străjuit, de pe unul dintre cele mai înalte dealuri, de Mănăstirea Adam. De tot atâta vreme, mănăstirea se află în paza Maicii Domnului. Sfânta Fecioară are aici o icoană făcătoare de minuni. O icoană în care Maica ține în brațe un Prunc fără chip. O icoană care a scăpat din foc, din cutremur și din comunism. Care aduce ploaia și vindecă boli incurabile. Care a refăcut din temelii mănăstirea de trei ori. Care merge 13 zile pe an în pelerinaj, din poartă-n poartă, prin tot ținutul Moldovei de Jos, și salvează vieți.

***

Clopotul schitului bătea a primejdie. Un călugăr tânăr și firav era smuncit când într-o parte, când în alta de forța limbii de fier, de care trăgea cu disperare. Privit de la depărtare, părea că în turnul clopotniței se află o pasăre în zbaterile morții.

Un pâlc de călăreți se apropia în galop, în vreme ce ultimii monahi fugeau, prin gardul spart, înspre pădure. Pe măsură ce se apropiau în goana cailor, călăreților li se distingeau tot mai mult chipurile încruntate și asudate. În mâini le fulgerau iatagane. Peste puțin timp, fețele, umbrite de turbane, aveau să le fie luminate de flăcările care cuprindeau biserica și chiliile. Nu se mai osteniseră să caute odoare, erau însetați de răzbunare. Și au așteptat până ce a ars totul.

Iunie 1574. După bătălia de la Rîșcani, dintre moldoveni și trupele otomano-tătare, în care și-a pierdut capul Ioan Vodă cel Cumplit.

Aceasta a fost prima moarte a Mănăstirii Adam (jud. Galați).

La ”Sfânta”

rimăvara e întârziată pe dealurile de la Adam. Copacii abia au înflorit, iar cerul curge peste crengile lor și peste casele joase, ca o leșie. Ploaie rece de toamnă și vânt de iarnă. Drumul mă poartă poticnit, prin gropi și cotituri neașteptate, până în poarta mănăstirii. Aici, o liniște de mormânt. Suntem în Postul Mare, iar micul univers este în doliu, ca toată creștinătatea. Ușa scundă, din lemn, prinsă în ferecătură de oțel, a bisericii, se deschide cu zgomot. Înăuntru mă întâmpină sfinții prelungi de pe ziduri, în ochii cărora pâlpâie lumina câtorva candele. În rest, tăcere și clarobscur. Înaintez încet spre altar, ca și cum n-aș vrea să trezesc pe cineva. O catapeteasmă somptuoasă, plină de icoane vechi și arabescuri în lemn aurit, mă așteaptă la închinare. Dinaintea ei, însă, la stânga, înveșmântată în negru, e ”Sfânta”. Așa o numesc credincioșii de pe-aici, și pe drept cuvânt. Este icoana Maicii Domnului cu Pruncul în brațe. Mă apropii cu pași tot mai mici și cu inima batându-mi tot mai tare. Mă simt ca în fața Maicii Domnului în persoană. Cad în genunchi și nu pot să-i cer decât iertare. Lacrimi bătrâne ca mine se nasc abia acum. Și nici nu mai știu dacă e zi sau noapte când îndrăznesc, în sfârșit, să-mi ridic privirea spre Ea. Are obrazul înnegurat și aplecat spre capul Pruncului. Iar Iisus Hristos nu are chip. I-a fost mistuit de flăcări cândva. Poate pentru ca oamenii să treacă dincolo de icoană, să-L vadă în slava Lui adevărată, pe care nimeni nu-i în stare să o zugrăvească.

O călugăriță apare de nicăieri și face pregătiri pentru slujba de seară. E grăbită, dar binevoitoare. Îmi spune că maica stareță e plecată cu treabă la oraș și o cheamă pe maica Maria Magdalena, cea care îndeplinește rolul de ghid al mănăstirii.

Maica Maria Magdalena pare și ea coborâtă dintr-o icoană. Înaltă, dreaptă și senină, cu gesturi reținute și zâmbet generos, vorbește într-un ritm profesoral, dar cald și limpede. Când pomenește de ”Sfânta”, simt cum își stăpânește plânsul. ”Eu o iubesc foarte mult… Și pentru că mă ține în viață. Am o boală, dar, când sunt lângă ea, nu sufăr”, îmi mărturisește.

Apoi, maica îmi împărtășește istoria complicată și tragică a mănăstirii. O istorie bazată mai mult pe legende, tradiție și povestirile oamenilor, decât pe documente. Pentru că dovezile au dispărut în cea mai mare parte, în succesivele prigoane prin care a trecut lavra aceasta ortodoxă. Dar este o istorie frumoasă și în care ea crede. De ce n-am crede și noi?

În pomul îngerilor

Icoana Maicii Domnului s-a arătat pentru prima oară la Adam în 1559. Venea din Orientul Mijlociu, în straița unui călugăr slav. Amândoi căutau un nou sălaș. Și primul om pe care l-au întâlnit a fost un cioban bogat și credincios, care stăpânea dealurile și pădurile de pe-aici. Monahul i-a spus ciobanului că icoana are mare putere și l-a rugat să-i adăpostească. Iar baciul n-a stat pe gânduri. A ridicat curând o bisericuță de lemn cu hramul ”Duminica Tuturor Sfinților”, în jurul căreia s-au tocmit apoi câteva chilii. Nu mult după aceea, s-a călugărit și ciobanul. Așa a fost pusă vatră monahicească la Adam.

Cincisprezece ani mai târziu, turcii și tătarii au pângărit și incendiat schitul. În urmă n-a mai rămas decât scrum și jale. Țăranii din satele vecine, care prinseseră mare evlavie la icoana Maicii Domnului, au crezut că au pierdut-o pentru totdeauna. Însă, după câteva luni, a fost găsită într-un copac. ”Unii spun că ar fi fost într-un stejar, alții că într-un cireș. Mie îmi place să cred că Sfânta s-a arătat din nou oamenilor într-un cireș, căci acesta este pomul îngerilor. Când ninge, se spune că scutură îngerii cireșii din Rai cu bătăile aripilor lor”, ne încredințează monahia Maria Magdalena.

Cert este că nimeni n-a aflat unde a fost icoana cât a stat ascunsă și cum a apărut în copac. La fel de sigur este că, în jurul icoanei, pe același loc al pârjolului, a fost clădită o nouă biserică, din zid, care a fost sfințită la 14 octombrie 1652 și căreia i s-a dat hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. De-acum, moșia aceasta îi aparținea unui căpitan de oști, pe numele său Vasile Adam. El, dimpreună cu frații săi, Costi, Movilă și Dabija, cu toții coborâți din Aprodu Purice al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, au ctitorit noua mănăstire. Iar căpitanul Adam s-a și călugărit, după nu un foarte îndelungat timp.

Și a fost prima înviere a mănăstirii Adam. Căci Maica Domnului a vrut ca aici să rămână casa uneia dintre cele mai venerate icoane ale Sale.

De la Adam și Eva la ”Tractorul Roșu”

Un cutremur devastator a pus la pământ și biserica aceasta, în anul 1802. A doua moarte. Dar după aproape zece ani a fost construit în loc sfântul lăcaș în care ne închinăm până azi. Din 1820, nu se știe din care pricină, călugării au fost mutați de aici, iar mănăstirea a devenit una de maici.

Ironia a sorții face ca, taman în vremea în care era condusă de Xenia Cuza, mătușa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, și ajunsese la apogeul său – bogată și cu peste 150 de viețuitoare și zece preoți –, mănăstirea să fie deposedată de averile sale, prin legea secularizării, impusă de același Vodă. Fiind lipsite de pământuri și de danii, pentru a se întreține, maicile au făcut un atelier de covoare și unul de țesături, care le-au dus faima în toată lumea. Regina Maria venea des aici, pentru reculegere și pentru a-și procura borangic și pânză de in, pentru marame și cămăși populare. Iar o bună parte din lucrurile minunate ieșite din mâinile maicilor ajungeau în Occident.

Această pricepere a măicuțelor de la Adam avea să le fie și piatră de poticnire. Întâi, în anul 1948, atelierele lor au intrat în proprietatea statului, iar călugărițelor li s-a impus un plan de producție, ca unor muncitoare de rând. În fapt, erau folosite ca sclave de către noua putere politică. Uneori, primeau în schimbul muncii lor ceva cereale sau legume, ca să aibă ce mânca. Apoi, în 1960, mănăstirea a fost desființată, în chiliile și acareturile ei fiind organizată cooperativa de producție ”Tractorul Roșu”.

”Sfânta” și celelalte comori ale mănăstirii, zeci de icoane vechi, cărți bisericești și obiecte liturgice, au fost duse la mănăstirea Celic Dere, în Tulcea. O parte semnificativă se află și azi în muzeul de acolo.

”Totuși, comuniștii, cât erau ei de haini, n-au îndrăznit să demoleze biserica. Doar au închis-o. Și de hramul ei, Adormirea Maicii Domnului, permiteau preoților să slujească. Poate pentru că Icoana Maicii a plecat, dar o parte din sufletul ei a rămas aici, să protejeze locul”, presupune maica Maria Magdalena.

În 1991, la inițiativa PS Casian, Episcopul Dunării de Jos, mănăstirea a fost reînființată. Un an mai târziu, ca urmare a cererilor făcute de peste 20.000 de credincioși din zonă, icoana făcătoare minuni a Maicii Domnului cu Pruncul s-a întors acasă, la Mănăstirea Adam. Bucuria tuturor a fost de nedescris.

”Vom fi ce-am fost…”

Astăzi, în jurul vrednicei starețe Anastasia Cimbru sunt 14 măicuțe. Majoritatea au venit, în urmă cu cincisprezece ani, de la Mănăstirea Buciumeni, dimpreună cu stareța. Oamenii care le calcă pragul des spun că și ele fac minuni – cel puțin pentru mănăstire. Felul impecabil în care se gospodăresc și puterea duhovnicească a obștii sunt într-adevăr mici miracole pentru lumea în care trăim. Ba mai mult, aceste monahii sunt capabile să redea strălucirea mănăstirii de odinioară, de pe când avea în grijă o Școală de Fete și una de Industrie Casnică, un spital de boli neuropsihice, două ateliere manufacturiere și sute de hectare de pământ. Au și început, cu atelierele. Tradiția se reînnoadă. Iar Maica Domnului pune și ea mâna, fără îndoială. Când îi ajută pe atâția alții, nu le va uita tocmai pe cele care o slujesc cu cel mai mare devotament.

Am lăsat, în mod intenționat, la urmă întrebările de suflet pentru maica Maria Magdalena. Fiindcă nu de dragul istoriei am urcat la Adam, în preajma Paștilor, ci ca să mă folosesc duhovnicește și dumneavoastră cititorii, împreună cu mine. Iar maicuța mi-a răspuns cu drag, dar și cu multă modestie, insistând că nu sunt decât părerile ei, fără pretenții de ”cuvânt de folos”. Nici să fie fotografiată n-a vrut și sper să mă ierte că am ”furat” o imagine cu dânsa de la distanță, pentru a ilustra interviul.

”Dacă aș putea, aș sta numai la picioarele Maicii Domnului”

– Creștinii obișnuiți au o evlavie firească în fața unei icoane despre care știu că e făcătoare de minuni. Cum simt însă călugării – care se află mereu în preajma ei – închinarea în fața unei astfel de icoane?

– Dacă ai credință, simți la fel puterea icoanei și dacă ești călugăr, și dacă ești mirean. Binecuvântarea sfântului pe care îl reprezintă este aceeași. O icoană făcătoare de minuni este, de fapt, un canal deschis către energia necreată, la care ai acces numai prin credință. Dacă inima crede, e imposibil ca icoana să nu te ajute.

Eu, când sunt în fața icoanei Maicii Domnului, nu mai simt nici durerea dată de boală, nici foame, nici sete, nici timp, nici griji… Sunt alt om. De aceea, dacă aș putea, aș sta numai în biserică, la picioarele Maicii Domnului.

– De ce se crede că icoana aceasta este făcătoare de minuni? Există mărturii că a ajutat credincioși?

– Sunt nenumărate mărturii. Și mai sunt și evenimente pe care unii, din prea puțină credință și din lipsă de smerenie, le consideră coincidențe. Însă, chiar  dacă apelezi la rațiune, nu la inimă, înțelegi că nu pot fi coincidențe. Vine cineva și se roagă la Maica să-l ajute să-și găsească un serviciu, să nu fie muritor de foame, iar peste scurt timp i se și oferă un post. Sigur că unii cred că este numai o întâmplare, dar cei cu credință înțeleg că nu e așa, că nu erau condițiile pentru așa ceva.

Uitați, pe aceste meleaguri, tot timpul s-a făcut porumbul – care, nu-i așa?, la țară este foarte important. A mai fost câte un pui de secetă, dar am ieșit cu icoana și a venit ploaia.

Că icoana e făcătoare de minuni o dovedește și faptul că e atât de iubită și de cerută de toată suflarea creștină din această parte a Moldovei.

În fiecare an, de pe 1 până pe 13 august, mergem cu ea în pelerinaj. Trece Maica pe la poarta fiecăruia, ca să-i aline necazul și suferința, să-i dea sănătate și ajutor în cele de trebuință… Și oamenii se închină și primesc cu dragoste și recunoștință mângâierile ei. Poposește în toate bisericile de pe drumul până la Galați și este purtată în procesiune între sfintele lăcașuri de acolo. Apoi, în ajunul hramului mănăstirii noastre, Adormirea Maicii Domnului, se întoarce acasă. Și o primim ca pe cineva drag care ne-a lipsit prea multă vreme, cu clopotele bătând și slujbă de priveghere, cu mulțumiri și cântări de laudă.

Vă mărturisesc că de fiecare dată când icoana pleacă în pelerinaj mă simt de parcă aș rămâne orfană. La vârsta mea… Mă gândesc: ce mă fac cât lipsește?

– Faptul că fața Pruncului Iisus este arsă îi dăunează?

– Nu. Tocmai pentru că nu-i mai vedem chipul, ni-l putem închipui mai bine. Uneori, imaginația omului este mai de folos decât o imagine clară și care te poate atrage sau nu. În această icoană, Hristos e prezent și totuși ne lipsește. Ceea ce mărește misterul și ne crește dorul de El.

– Cum trebuie să ne rugăm pentru ca Maica Domnului să ne asculte rugăciunea și să ne-o îndeplinească?

– Cu ardoare. Trebuie să arzi în rugăciune, să părăsești orice gând lumesc și să fii cu toată ființa prezent în cuvintele pe care le rostești cu glas tare sau numai în mintea ta. Numai așa te vei lăsa cu adevărat îmbrățișat de Maica și atunci ea te va mângâia. Dar e foarte greu, pentru că mintea noastră nu se lasă adunată, este furată de gânduri, de informații, de cei din jur, de sentimentele noastre contrare, de a vrea și de a nu vrea… O rugăciune profundă nu poți avea decât de câteva ori pe an. Mie mi s-a întâmplat anul acesta, de pildă, o singură dată să uit de mine la rugăciune. Ce simți atunci este însă cu adevărat dumnezeiesc.

– Are vreo importanță cum te rogi: după rugăciuni formulate de Sfinții Părinți sau cu propriiele tale cuvinte?

– Am avut un duhovnic la mănăstirea Frăsinei care îmi spunea că a citi un Acatist sau un Paraclis este un exercițiu necesar și o obligație – mai ales pentru un monah –, pentru a întreține prietenia cu sfinții. Dar când ai vreun necaz, trebuie să-i spui sfântului la care te rogi ce ai pe inimă, cu vorbele tale, sincer și direct. Eu fac așa în fiecare seară, înainte de culcare, după pravila obișnuită, chiar și dacă nu am vreo problemă serioasă: vorbesc cu Sfântul Calinic, care mi-e cel mai apropiat prieten. Îi spun ce-am greșit, ce-aș mai vrea să fac, îi cer un sfat, îi încredințez gândurile și frământările mele, regretele și năzuințele… Și el mă ascultă și mă sprijină, ca un prieten adevărat.

– Are mai multă putere rugăciunea la Maica Domnului decât la alți sfinți?

– Maica Domnului este mama tuturor. Este ”mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Dacă e mai presus de îngeri, e mai presus și de sfinți, care au fost tot oameni. Ea  însăși este pe jumătate înger, prin felul în care s-a născut, a trăit și a pătimit și prin faptul că L-a născut pe Mântuitor. Așa încât toți sfinții i se roagă ei. Ea nu poate fi comparată cu nimeni și totuși ne este atât de apropiată. Căci unei mame îi spui totul, te iartă, de ocrotește și te îndreaptă cu blândețe… Pe Iisus Hristos îl iubesc, dar nu îndrăznesc să-i cer ce îi cer Maicii Sale. El este Dumnezeu, e prea sus și mă rușinez să-l deranjez. Maica Lui este însă și maica mea.

(Text apărut inițial, într-o formă modificată, în revista ”Formula As”, nr. 1264, din 27 Apr. – 4 Mai. 2017)