Părintele Visarion Alexa: „Maica Domnului e maica noastră”

Părintele Visarion Alexa, de la Biserica „Sf. Nicolae” – Militari din București, este chipul blân­deţii. Îl cunosc de mult timp şi nu l-am văzut nici măcar o dată încruntat. Vorba îi e mă­surată şi caldă, gesturile – calme şi rare. Seamănă, pe undeva, cu părintele lui duhovnicesc de odi­nioară, Avva Sofian Boghiu, de la Mânăstirea Antim, din Bucureşti. Şi mai împărtăşeşte ceva cu fostul său duhovnic: evlavia pentru Maica Domnului. În pragul praznicului Ador­mirii Maicii Domnului, părin­tele Visarion ne-a vorbit despre cum se cade să o privim pe Sfân­ta Fecioară: ca pe propria noastră mamă. 

„Un popor născut din suferinţă are nevoie de mângâiere”

– Sfinţia voastră, creştinii români aleargă la Maica Dom­nului, mai înainte de a apela la orice alt sfânt şi chiar la Hris­tos. Au mare evlavie la Ea, o cinstesc şi i se roagă. De unde vine această încredere şi apro­piere a noastră de Maica Dom­nului?

– Cred că evlavia românilor faţă de Maica Domnului vine, în primul rând, din suferinţă. Isto­ria noastră este plină de necaz, durere, jertfă… Nu există o perioadă de măcar 50 de ani în care să nu fi fost asupriţi. Iar un popor născut din suferinţă are nevoie de mângâiere. Şi nimeni nu ne poate mângâia mai mult decât o mamă. Mama îţi dă ali­nare, îţi şterge lacrimile, te îmbărbătează, te vin­decă, te ajută. Iar mama poporului român este Mai­ca Domnului! Pentru că Ea ne-a înfiat. O dove­deşte faptul că majoritatea bisericilor din România o au ca ocrotitoare pe Maica Domnului, în fiecare casă de român găseşti cel puţin o icoană cu Maica Domnului, în multe birouri, chiar şi de corporatişti, vezi, de asemenea, chipul Sfintei Fecioare, numele Maria este cel mai popular nume între femei… Poa­te că majoritatea românilor nu o cunosc teolo­gic şi nu ar şti să răspundă de ce o cinstim atât de mult, dar important este că Maica Domnului este o prezenţă firească în viaţa noastră şi asta se vede din tot ce am enumerat mai înainte. Noi avem o relaţie de filiaţie cu Ea. O iubim, o respectăm, îi cerem ajutorul, îi mulţumim, îi ridicăm case-biserici, îi facem loc în viaţa noastră tot timpul. Unele dintre cele mai mari pelerinaje în care mer­gem sunt în cinstea Ei. Pe scurt, Maica Domnului e maica noastră şi de aici vin toate, şi ma­nifestările de iubire, şi curajul de a-i face rugăminţi, şi sprijinul care vine de la Ea. Desigur, această relaţie de fiu-mamă nu se datorează faptului că noi suntem mai cu moţ decât alte popoare creştine, ori că am fi vrednici de aşa ceva, ci vine dintr-o rea­litate specifică: mult am suferit şi de mult ajutor am avut nevoie; mult am plâns şi de multă alinare am avut trebuinţă…

„Cele mai multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului se află într-un ţinut-rană: în Ardeal”

– Părinte, ca în cazul tu­turor sfinţilor, şi în cel al Mai­cii Domnului, legătura noastră cu Ea se face mai întâi prin icoană şi mai apoi prin rugăciune. În ţara noas­tră există multe icoane fă­cătoare de minuni ale Maicii Domnului. Unele sunt scoa­se în procesiune din vreme în vreme, altele provoacă pele­rinaje uriaşe… Toate o înfă­ţişează pe Maica Domnului şi prin toate s-ar putea manifesta puterea divină. De ce credeţi că unele „răs­pund” rugăciunilor noastre şi altele nu?

– Vedeţi, cele mai multe icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului se află într-un ţinut-rană: în Ardeal. E anul Centenarului Marii Uniri şi trebuie să ne amintim că până la acel ceas, din 1918, Ardealul a trecut prin mari suferinţe. De aceea, Maica a ales ca acolo să-şi facă mai mult simţită prezenţa. Maica a fost martora şi ocrotitoarea ro­mânilor în lun­gile secole de restrişte de sub dominaţia austro-ungară. Ar­delenii ştiu şi nu uită. Aşa se face că până azi sunt acolo mari peleri­naje la icoana Maicii Domnului de la Nicula, dar şi prin alte părţi… În Transilvania, de sărbătorile în­chi­nate Maicii Domnului, este mult freamăt. Sate întregi înge­nun­chează cu sufletul şi cu trupul în faţa Împărătesei noastre veşnice.
Acum, ca să răspund direct întrebării dvs: toate prototipurile icoanelor Maicii Domnului sunt făcă­toare de minuni. Pentru că, trebuie să ştie cititorii noştri, majoritatea icoanelor sunt cópii după anu­mite originale, pe care le numesc prototipuri. Mai­ca Domnului are icoane cu istorii miraculoase: una care nu e pictată de mâna omului, o alta care a venit de nicăieri, pe apă, alta în care şi-a schimbat expresia feţei după un eveniment şi a rămas aşa, o alta care a fost descoperită într-un copac… Acestea, ca şi multe altele, fac minuni. Şi, deseori, şi cópiile lor. De ce unele fac şi altele nu fac minuni? E o taină. Ţine de rânduiala Maicii Domnului.
Sunt oameni foarte credincioşi care n-au trăit în viaţa lor o minune. Nu înseamnă că minunile li se întâmplă doar celor care merită. Nu ştim pe cine alege Maica Domnului să ajute, când anume, de ce se arată unora şi altora nu. Maica Domnului are inimă de mamă şi, dacă din durere te îndrepţi către ea, vine şi răspunsul. Cu inimă de mamă ne cân­tăreşte pe noi oamenii, nu după faptele sau după răutăţile noastre…

„Icoanele ne amintesc că sfinţii au fost oameni ca noi”

– Cei mai mulţi oameni nu se pot ruga decât în faţa unei icoane. Acolo se concentrează mai bine, acolo îşi pleacă, într-adevăr, inima, şi îşi spun oful. De ce are nevoie omul de reprezen­tarea unui sfânt ca să se poată ruga?

– La modul banal, am putea spune că icoana ne ajută să vizualizăm persoana sfântă căreia ne ru­găm şi să ne rostim rugăciunea ca în faţa unui om viu, aşa cum şi sunt sfinţii, nu ca şi cum am vorbi singuri. Însă, explicaţia mai adâncă este că icoa­nele ne sunt date ca să ne amintim de unde venim şi unde ne ducem. Suntem fii ai lui Dumnezeu şi ne putem întoarce la Tatăl. O spun „Scripturile”, o demonstrează şi rugăciunea noastră de bază, sin­gura pe care am primit-o direct de la Mântuitorul: „Tatăl nostru”. Când vedem chipurile sfinţilor, rea­lizăm că aceia au fost oameni care, prin credinţă, au primit de la Dumnezeu puteri asemenea Lui. Icoanele sunt cea mai adâncă şi cea mai curată mărturie şi cel mai puternic îndemn: rostul nostru este să devenim icoane. Ştiţi că omul este prima icoană din istoria existenţei? În „Cartea Facerii”, Sfânta Treime spune: „Să facem om după chipul şi după ase­mă­narea noastră”. Deci, noi sun­tem chipul lui Dum­nezeu, sun­tem icoana lui Dum­nezeu. Există şi o is­torioară la Sfinţii Părinţi, potrivit căreia, după ce a fost creat Adam, a­cesta se plim­ba prin Rai şi era pentru pri­ma da­tă văzut de în­geri. A­tunci, Sfin­ţii Ar­han­gheli Mi­hail şi Gavriil s-ar fi întrebat: „Cine este acesta? Seamănă cu Dumnezeu, dar o fi Dum­nezeu?”. Vă daţi seama ce valoare ne-a dat Dum­nezeu?
Mântuitorul spune că e mai preţios un suflet de om decât tot universul. De aceea, toată tradiţia Bisericii s-a concentrat pe omul-icoană: nu face rău nici unui om, că-i faci rău lui Dumnezeu! Deci, noi toţi suntem chemaţi să ne sfinţim. Şi, pentru ca să nu ne îndoim că e posibil, sau să nu uităm, avem icoanele. Icoanele reprezintă oameni ca noi, care s-au sfinţit.
Părintele Patriarh Teoctist spunea: „L-am cu­noscut pe unul care a jucat fot­bal, în curtea şcolii, cu Sfântul Ioan Iacob Hozevitul”. Ioan Iacob Hozevitul, al cărui trup a fost descoperit, cu ani în urmă, neputrezit, bine-mirositor şi care face minuni. Vă daţi sea­ma? Prie­tenul tău de joacă se poate sfinţi. Şi tu te poţi sfinţi! Ar trebui să fim mai conştienţi de această realitate. Să nu fim uituci. Nu aici e casa noas­tră, asta e Valea Plângerii! Casa noastră este în Împărăţia Veş­nică, iar menirea noastră este să ne re-unim cu Dumnezeu. Avem ne­voie de icoane, pentru că ele sunt cu adevărat ferestre spre veşnicie. Vedem un chip, dar el ne vorbeşte despre o lume.

„Maica Domnului vindecă tot, vindecă pe oricine, numai să-i cerem ajutorul!”

– Acum câtva timp, aţi adus la biserica sfinţiei voastre o copie du­pă icoana Maicii Domnului Pantanasa (Vin­decătoarea de cancer) de la Sfân­tul Munte Athos. De ce aţi ales o astfel de icoană şi nu alta? Cu­noaşteţi minuni înfăptuite de ea?

– Am ales o icoană cu renumele de vindecă­toare de boală, pentru că eu o văd pe Maica Dom­nului în ipostaza unei mame îngrijorate, care îşi veghează copiii suferinzi, căci inima ei arde de mila lor. Şi o mai văd pe Maica Domnului ca pe un medic universal – vindecă tot, vindecă pe ori­cine, numai să-i cerem ajutorul.
Am mai ales-o pentru că vin la biserică foarte mulţi oameni bolnavi grav, aproape fără speranţă, care îmi cer ajutorul. Şi m-am gândit: ce pot face pentru ei? Să mă rog, să-i spovedesc, să-i împărtăşesc, să-i încurajez. Dar ce pot face eu mai mult decât Maica Domnului? Nimic. Cine are mai mare trecere la Mântuitorul decât ea? Nimeni. Aşa că le-am adus icoa­na ca să i se roage Ei.
De când am adus-o aici, am văzut lucrări minunate. Avem un coleg preot care s-a vindecat de cancer du­pă ce i s-a rugat. Sigur că a făcut şi tot ceea ce doctorii au crezut necesar, dar atâţia alţii urmează acelaşi trata­ment şi nu supravieţuiesc. Părin­tele e bine, slavă Domnului! Sunt însă mult mai multe cazuri pe care le cu­nosc. Oameni tineri, bonavi de can­cer, care i s-au rugat Maicii Dom­nului aici şi au fost vindecaţi. Eu, unul, cred cu tărie că Dumnezeu i-a vindecat prin mijlocirea Maicii Dom­­nului.

„A venit Doamna!”

– Sfinţia voastră aţi trăit personal vreo minune înfăptuită de Maica Domnului?

– Eu am foarte mare evlavie la Maica Dom­nului, dar nu pentru că am trăit vreo minune, ci pentru că l-am cunoscut pe Părintele Sofian Boghiu, care mi-a fost duhovnic şi care, la rândul său, o iubea foarte mult pe Maica Domnului. Şi Părintele mi-a povestit minuni ale Maicii Dom­nului pe care le ştia direct. Una dintre minunile acestea s-a petrecut în temniţele comuniste. Părintele Sofian a fost închis de către comunişti ca adept al mişcării spirituale „Rugul Aprins” de la Mânăstirea Antim, adică pentru credinţa lui orto­doxă. Şi, în închisoare, a avut, la un moment dat, un coleg de celulă mai tânăr şi pe care gardienii îl băteau frecvent, cu sălbăticie. Acel om era terorizat de bătăile pe care le primea ore în şir, aşa încât ajunsese în pragul sinuciderii. I-a şi spus Părintelui că e pe cale să-şi ia viaţa. Părintele l-a îndemnat să nu dispere şi să ceară ajutor de la Maica Dom­nului, căci sigur nu-l va părăsi. L-a şi învăţat cum să se roage. Următoarea dată când s-a întors din camera în care fusese schingiuit, deşi plin de răni şi sânge, tânărul acela era străluminat de bucurie. Părintele Sofian s-a temut că omul şi-a pierdut minţile şi l-a întrebat ce s-a întâmplat. „Părinte, a venit!” – i-a răspuns tânărul, care fusese şi de data asta zdrobit în lo­vituri. „Cine a venit?”. „A venit Doamna”. Şi i-a povestit apoi cum, în timp ce era maltratat, a apărut Maica Dom­nului, înveşmântată în alb, i-a spus să nu se tea­mă şi l-a atins uşor, mo­ment în care toată durerea şi toată frica lui au dispărut ca prin farmec. De atunci, omul mergea la caznă cu veselie, căci ştia că va fi ocrotit şi tânjea să o mai vadă pe Maica Domnului. Aşa a supravieţuit şi a apucat să fie eliberat.

„Rugăciunea cu lacrimi este cea mai ascultată”

– Cum trebuie să ne rugăm Maicii Domnului pentru ca rugăciunea noastră să fie ascultată?

– Orice rugăciune care izvorăşte din durere are mare putere. Nu mă refer numaidecât la durere fizică. Şi nu cred că există om neîndurerat. Poate că nu te doare trupul sau sufletul, dar te dor copiii, cu problemele lor, sau părinţii bătrâni şi singuri, rămaşi departe de tine… Cu toţii suferim dintr-o pricină sau alta. „Secretul” pentru ca o rugăciune să capete răspuns repede este să ne punem toată suferinţa în cuvintele pe care le adresăm Maicii Domnului. Inima ei de mamă le va simţi ca atare, iar ajutorul nu se va lăsa aşteptat. Repet, Maica Domnului este mama noastră. Noi suntem precum pruncii din leagăn, care nu ştiu să vorbească, dar plâng atunci când au o nevoie sau când îi supără ceva, iar mama ştie să le dea ce le trebuie sau să le aline durerea. Să ne rugăm, deci, Maicii Domnului aşa cum simţim, cu ce cuvinte ne vor veni mai la îndemână, dar cu lacrimi, şi punând toată suferinţa noastră în rugăciune. Nu trebuie nici măcar să-i spunem de ce avem nevoie, căci Ea ştie deja, aşa cum o mamă obişnuită ştie de ce plânge copilul ei, chiar dacă nu îi spune. N-avem neapărată nevoie de un vocabular complicat, de Acatist, e suficient să spunem „Of!” şi Ea ne aude. Sigur că dacă nu o facem formal, putem să citim şi rugăciunile din cărţile speciale de rugăciuni şi vor avea la fel de multă putere.
Părintele Sofian ne spunea nouă, studenţilor la teologie, să luăm de soţii fete care ştiu rugăciuni către Maica Domnului, căci alături de ele nimic nu ne va lipsi şi nu vom putea rătăci calea. La ce ne îndemna, de fapt, părintele? Nu să le dăm fetelor un test, ci să ne asigurăm că au evlavie la Maica Domnului, căci vor fi binecuvântate. S-a întâm­plat să găsesc şi eu o fată care ştia Acatistul Maicii Domnului pe de rost. Şi am văzut în acest fapt un semn de la Dumnezeu, drept care am luat-o de soţie şi mă bucur că am făcut-o.
Tot de la Părintele Sofian am învăţat o rânduială pe care o ţin şi eu, şi o recomand şi ucenicilor mei. Părintele ne spunea: „Când ai o problemă serioasă, ţine un pic de post şi rosteşte Paraclisul Maicii Domnului timp de 40 de zile”. Unii zic că asta e o reţetă şi că reţetele nu prea ţin. Eu îi cu­nosc pe majoritatea ucenicilor părintelui şi se întâmplă să le ştiu şi marile încercări ale vieţii. Toţi au depăşit necazurile, au primit răspuns la îndoielile lor, au fost ajutaţi de Dumnezeu după ce au ascultat sfatul Părintelui. De­se­ori, răspunsul le venea înainte de a termina cele 40 de zile de Paraclis.

– Mulţi creştini se străduiesc să se roage Maicii Domnului în momente şi în locuri speciale: la Adormire sau la Naştere, acolo unde S-a arătat cândva şi a făcut miracole, dinain­tea unor relicve – cum e mormântul Său de la Ierusalim, sau Brâul -, în faţa icoanelor făcătoare de minuni care o înfăţişează… Este o nevoie de ceva „palpabil”, concret, fizic, în această căutare? Nu e o superstiţie, de vreme ce ştim că Maica Dom­nului e prezentă mereu şi pretutin­deni?

– Nu, e o nevoie naturală, care se naşte din dragoste, dor şi suferinţă. Când îţi iubeşti părintele, nu e destul să ştii că e acolo, lângă tine, ci vrei să-l şi îmbrăţişezi. Când ţi-e dor de mama ta, ai vrea să ai la îndemână fie şi numai o năframă a ei, pe care să o miroşi şi să o săruţi. Ce să mai vorbim despre când e ziua ei? Păi nu te duci la ea, nu o cauţi, nu vrei să îi spui că o iubeşti şi că-i doreşti tot binele? Pe de altă parte, nu trebuie să fie un eveniment ca să-ţi fie dor de mama. Nu o suni pe mama numai când arde, nu? La fel trebuie să ne raportăm şi la Maica Domnului! Toată dra­gostea ta să se reverse firesc asupra Ei. De altfel, Dumnezeu ne propune, cum spuneam, o relaţie de familie: El e tatăl, Sfânta Fecioară e mama, iar Iisus este fratele nostru mai mare. Sfânta Familie ne este model, dar ne şi include. Iar familia noastră pământească este o şcoală care ne ajută să facem parte din familia cerească. Cea mai frumoasă Evanghelie, pentru că e pe viu. Dacă suntem atenţi la relaţiile din familie, nu trebuie să ne înveţe nimeni cum să ne purtăm cu Maica Domnului, cum să o cinstim, cum să-i vorbim… Asta le şi spun credincioşilor, când vin să se închine la icoana Maicii Domnului: „Frate, soro, ai mamă?”, „Am, părinte”, „Vorbeşte cu ea!”.

(Formula As nr. 1329, din 16 – 23 august 2018)