Una dintre cele mai urîte trăsături de caracter este lașitatea. Pînă să se vădească în marile confruntări ale vieții, se ițește în situațiile cele mai banale. Sînt oameni care nu deschid ușa dacă nu-l cunosc pe cel care bate în ea sau se prefac că nu te cunosc, dacă te afli în vreo primejdie. Pot fi înțeleși, frica e greu de controlat. Alții nu răspund la telefon, la e-mail sau pe chat cînd au de dat un răspuns negativ. Comportamentul unora dintre aceștia este alimentat de timiditate, sau de o anume sensibilitate care îi face stingheri din cale afară în momente neplăcute, și încă îi poți înțelege, chit că te enervează la culme. Dar cei mai mulți au o nesimțire funciară, care îi scutește și de cea mai palidă rușine pentru lașitatea lor. Astfel încît au tupeul să se poarte, după o vreme, ca și cînd nimic nu s-ar fi întîmplat.
Cît de complicat trebuie să fie să spui ”da” cînd e da și ”nu” cînd e nu? Ce mare consum sufletesc, intelectual și de energie îți cere să fii clar, tranșant, să spui lucrurilor pe nume, să-ți aperi punctul de vedere, interesul ori comoditățile, să nu încurci pe nimeni prin amînarea sine die a unei discuții lămuritoare, să nu lași echivocul în nici o relație, să nu te ascunzi după tăceri penibile și dispariții ”inexplicabile”?
Micile lașități le pregătesc pe cele mari. Așa încît, cînd îl vezi pe unul că nu te poate privi în ochi, direct și senin, uită-l!