Ioan Enache: „Am mers la diavol, pentru a ajunge la Dumnezeu”

Jurnalistul şi scriitorul băcăuan Ioan Enache (n. 1 ian. 1950), astăzi unul dintre cei mai pregnanţi apologeţi ortodocşi de la noi, a avut un drum sinuos şi plin de primejdii de la ateism la credinţă. Deşi l-a negat cândva pe Dumnezeu, nu crede că a pierdut vreo clipă legătura cu El. Pentru că nu i-a dat voie locul său de baştină, un sat din comuna Pânceşti, judeţul Bacău, aproape de malul stâng al Siretului. Acolo i-a intrat tradiţia în sânge, acolo a învăţat simplitatea care nu înseamnă în primul rând sărăcie, ci mai ales esenţializare a lumii, acolo a trăit câteva minuni adevărate, acolo, departe de marile oraşe şi de marile ispite, a cunoscut raiul pământesc.

Plecat din sat pe când avea 14 ani, pentru a urma Liceul Pedagogic din Bacău, Ioan Enache şi-a ascuns bine în străfundurile conştiinţei sale toate darurile primite în viaţa la ţară, chiar uitând de ele mulţi ani, dar nepierzându-le. Între aceste daruri, credinţa, pe care a cunoscut-o în sat puţin, dar destul cât să rodească în el peste ani.

A absolvit facultăţile de Filosofie şi de Jurnalism, în chiar anii de destindere ai regimului comunist şi a devenit redactor la cotidianul băcăuan „Steagul roşu”, care, în decembrie 1989, şi-a schimbat numele în „Deşteptarea” şi a lăsat partidul pentru revoluţie. A condus acest ziar până în septembrie 1995. Au fost anii de glorie ai jurnalistului, dar şi vreme de căutări spirituale febrile, care nu o dată l-au adus pe marginea prăpastiei.

Întors la ortodoxie la începutul anilor ’90, Ioan Enache a fondat revista „Credinţa ortodoxă”, una dintre publicaţiile creştine româneşti cele mai vii şi mai bătăioase, pe care o conduce şi azi.

Ioan Enache nădăjduieşte ca, prin scrisul său, nu doar să-i trezească pe alţii la o autentică viaţă creştină, ci şi să se mântuiască pe sine.

Minunile unei copilării

– Domnule Ioan Enache, cei care vă citesc remarcă forţa mărturisirii dvs. creştine, care pare că se trage din rădăcini adânci. Celor mai mulţi oameni le este insuflată credinţa în copilărie. Dvs. vi s-a întâmplat la fel? 

– Părinţii mei s-au despărţit pe când aveam numai şapte luni, iar eu am rămas cu tata, care era un om credincios, se ruga în fiecare seară şi mergea duminica la biserică. Mă lua şi pe mine uneori, dar era greu, pentru că nu aveam biserică în sat şi trebuia să mergem mult pe jos până în locul unde se afla un lăcaş de rugăciune. Mama mea de-a doua nu era credincioasă, dar mai mult m-a influenţat tata. Totuşi, pe atunci, nu prea ştiam cine este Dumnezeu şi ce vrea El de la om şi, pentru că n-am avut în casă Biblia sau vreo carte de rugăciuni, aveam un soi de credinţă bâjbâită, aşa, mai mult superstiţioasă. Şi s-a topit şi aceea după ce am plecat la liceu. Acolo, statul m-a îndoctrinat cu ateism. În paralel, tata s-a înscris în PCR, ca să-şi poată creşte copiii cu o bucată de pâine mai albă, şi n-a mai fost aşa de prezent la Sfânta Liturghie. Deci nici el nu mi-a mai cultivat credinţa.

În ciuda acestei situaţii, ştiu că mereu am fost sub protecţia lui Dumnezeu.

– Aţi avut vreun semn în această privinţă? Vi s-a întâmplat ceva ce ţine de miracol? 

– Da. Sunt unele întâmplări din copilăria mea cărora de abia acum, după ani şi ani, le-am descifrat semnificaţia mistică. De pildă, până am plecat la liceu, am fost acasă păstorul oilor şi al vacilor familiei. Mergeam pe islaz şi, cât păşteau vitele, mă jucam cu alţi copii pe un platou care se termina cu o văioagă adâncă de vreo zece metri, prin care curgea un pârâu. Într-o zi, cred că aveam abia vreo şapte ani, am căzut în prăpastia aceea. Deşi m-am prăbuşit de la o mare înălţime, iar în vale erau bolovani mari, am scăpat cu răni oarecum uşoare… Mi-am fracturat maxilarul, dar am supravieţuit. Cred că a fost o minune că nu am murit. Toţi s-au mirat că am scăpat cu viaţă.

– V-aţi dat seama că v-a păzit Dumnezeu?

– Nu. Poate că undeva în subconştient ştiam că Dumnezeu m-a protejat, dar nu eram atâta de credinios încât să recunosc şi să-I mulţumesc. Mult mai târziu mi-am dat seama…

Însă, o altă întâmplare miraculoasă mi-a marcat definitiv destinul. Eram în clasa a şasea şi păşteam vitele, tot aşa, pe nişte coclauri. Încă de prin clasa a doua, la vite, eram cu cartea după mine; în loc de băţ, ţineam o carte. Şi în cartea pe care o citeam atunci erau nişte personaje care îşi alegeau profesia… M-am oprit din citit şi m-a fulgerat o spaimă. Cum voi şti eu să-mi aleg profesia? Eram un băiat firav, fără putere fizică, nu eram bun de muncă la câmp… M-am întrebat, aproape cu glas tare: „Doamne, dar eu ce-o să fac în viaţă? Că n-am putere, slăbănog sunt, cu ce-o să mă ocup?”. Şi dintr-odată a venit o voce în mintea mea şi mi-a zis: „Tu ai să trăieşti din cărţi!”. M-am cutremurat!

– Şi ce înseamna pentru dvs., un copil de 12 ani, să trăiţi din cărţi? 

– Am înţeles că trebuie să învăţ carte, nu meserie. Asta a fost limpede în mintea mea: „Ţine-te de carte, că tu din asta ai să trăieşti!”.

Când am fost de liceu, tata a încercat să mă dea la un grup şcolar de chimie. Ăia nu m-au primit, după ce am făcut vizita medicală. Mi-au zis: „Tu nu eşti bun aici. Du-te la un liceu teoretic!”. Şi am fost primit, prin concurs, la Liceul Pedagogic.

„Am intrat în biserică pentru a mă opune regimului comunist”

– Nu ştiaţi prea bine să vă rugaţi, mergeaţi rar la biserică, nu aţi înţeles că Dumnezeu vă ocroteşte, dar când aţi avut o întrebare esenţială i-aţi pus-o Lui.

– Da, domnule! Şi-mi explic asta prin aceea că Dumnezeu era prezent în conştiinţa mea, chiar dacă eu nu făceam nimic pentru asta şi nici nu eram lămurit de această realitate.

 – Totuşi, aveaţi o brumă de credinţă… 

– Nu, n-am avut credinţă, pentru că am primit o educaţie ateistă încă de la pionieri, din gimnaziu. M-au pus comandant de detaşament la pionieri, comandant de unitate la pionieri, pe şcoala comunei, chestii de astea, care au strecurat în inima mea mândria, dorinţa de slavă deşartă, şi în conştiinţa mea ideea că sunt superior şi că fac totul numai prin forţe proprii, că nu este Dumnezeu! Învăţam bine, am fost şef de promoţie la gimnaziu, la liceu, la facultate. Şi de asta m-au şi pus şef pe linie politică de mic. Am fost secretar al comitetului UTC pe liceu. După aceea, când am ajuns învăţător, am fost uns secretar al comitetului comunal al UTC. Intrasem şi la Facultatea de Filosofie din Bucureşti, unde, pe lângă cursurile specifice de ateism, toată învăţătura era materialistă… Prin anii terminali la Facultatea de Filosofie urmam şi ziaristica la „Ştefan Gheorghiu”! Acolo, tot educaţie ateistă, tot propagandă comunistă. Am fost şef al UTC şi pe facultate. Iar eu mă simţeam ca peştele în apă.

 – Şi totuşi v-aţi convertit! Când v‑aţi venit în fire?

– Nu mi-am venit în fire mulţi ani. Intram în biserică cum intră o brută.

 – Dar de ce intraţi?

– Intram pentru că mai botezam un copil, cununam o pereche de tineri…

– Chiar dacă nu credeaţi în Dumnezeu?

– Prin anii ’70, am început să am îndoieli în privinţa marxismului şi să-i găsesc fisuri. Am început să mai ascult Europa Liberă şi să mai citesc altceva, literatură, cam tot ce se publica în anii aceia. Mai scăpau de cenzură unele cărţi, mai ales literatură universală, şi acolo mai găseam lucruri care puneau la îndoială tot ce trăiam noi! Încet, încet, m-am dumirit: la noi este dictatură. Odată descoperită o primă minciună – că la noi nu e democraţie –, mi-am pus întrebări şi cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Făcusem însă Filosofia tocmai ca să aflu ce este omul, de unde vine şi încotro merge şi nu aflasem nimic, eram dezamăgit. Acum nu eram convins nici de existenţa lui Dumnezeu, dar nu-i mai credeam nici pe comunişti. Şi-atunci am început să fac un fel de opoziţie: mă duceam la biserică.

M-am cununat în taină, că era prigoană şi mă temeam să nu fiu dat afară de la ziar, dar pe urmă am cununat pe alţii şi i-am botezat pe unii, cu speranţa că voi fi văzut de cineva de la Partid, de la Securittate şi în felul ăsta voi protesta împotriva sistemului care mă folosea.

Mă mir cum de nu m-au dat afară, fiindcă de prin 1985 vorbeam şi pe stradă contra lui Ceauşescu, contra regimului şi eram extrem de vehement. Probabil că aveam supraveghetori, care ştiau că nu fac mai mult decât să dau din gură.

– Din revoltă faţă de regimul comunist v-aţi apropiat de Biserică?

– M-am apropiat formal. Era un mod de a-mi manifesta dezacordul.

Cununam pe cineva, la Sascut. Zice: „Dar dacă te toarnă cineva că ai intrat în biserică?”. „Să mă pârască!”, am spus eu. Adică voiam să mă opun. Şi am intrat cu lumânările acolo.

Botezam în biserică. Şi intră şi soţia, şi alţii. Zice: „Dar dacă te fotografiază cineva şi te dă?”. „Ia să mă dea, să văd: ce-or să-mi facă?”. Deci din frondă. Şi probabil că informaţia ajungea, dar nu era atâta de periculos faptul, încât să se treacă la vreo măsură.

În căutarea liniştii pierdute

– A venit revoluţia, aţi schimbat numele ziarului comunist la care lucraţi, „Steagul roşu” în „Deşteptarea”, aţi trecut de partea poporului cum s-ar zice, aţi fost cooptat în conducerea publicaţiei, aţi intrat şi în conducerea FSN Bacău. Venise clipa marii confruntări…

 – Da, era o nebunie, răzbunam toate frustrările din cei 17 ani de presă comunistă… Imediat am ajuns redactor redactor-şef la „Deşteptarea”, la cotidian, şi director al publicaţiilor „Deşteptarea”, că înfiinţasem mai multe. Lucram pe brânci, dormind numai câteva ore pe noapte şi gândind că voi schimba lumea prin gazetărie. Dar tot mai mult simţeam că sufletul meu a împietrit, nu mai puteam să scriu poezie. Simţeam că mă usuc sufleteşte, că sunt şi fizic epuizat şi că sunt la un past de autodistrugere. Nu ştiam la cine să cer ajutor. Şi odată, am întâlnit în tren o studentă care mi-a povestit despre yoga: te relaxezi, capeţi pace şi putere! Aveam o carte despre yoga în casă, pe care n-o citisem. Şi m-am apucat să fac exerciţiile descrise acolo. Era în ianuarie 1992. Aşa de bine au început să meargă exerciţiile acelea, că, după trei luni, le executam perfect.

Prin martie, a venit la Bacău un chinez, Lin, să facă nişte cursuri de chi kung. Am urmat cursurile, am învăţat anumite exerciţii, foarte dure şi care mi-au trezit anumite energii latente în mine. Continuam şi exerciţiile de yoga.

În iunie, a venit Alexandra Moşneaga de la Chişinău, cu alte cursuri, de bioenergie, paranormal… M‑am dus şi acolo. Când te apucă diavolul, nu te mai lasă, te duce până în fundul iadului, pe trepte, tot în jos!

Ei, dacă excelasem în şcoală, cum să nu excelez şi aici? Eram printre primii! Exerciţii de energie cu palmele, Kundalini (energia primordială, adormită în fiecare, ca un şarpe încolăcit), nu ştiu ce…

Prin august m-a luat în primire un duh, pe care Moşneaga îl numea maestru astral, că n-avea noţiunea de duh. Şi începusem să văd şi cu ochii închişi, şi cu ochii deschişi lucruri de taină. Nu ştiam să le interpretez, nu avea cine să-mi spună: „Păzeşte-te de asta!”. În zilele de 31 iulie şi 1 august 1992 am avut o stare de posesie. M-au luat duhurile rele în posesie şi m-au scuturat rău de tot, şi eu m-am lăsat. Am stat în transă de vreo 16 ore, timp în care am făcut exerciţii de yoga, fără voia mea. Se făceau astea cu o putere care era exterioară mie. În fine, s-au întâmplat lucruri care m-au înspăimântat de moarte. Şi culmea este că din momentul ăla am început să spun Tatăl nostru.

– Iarăşi apelaţi la Dumnezeu, când eraţi la ananghie, deşi îl uitaserăţi până atunci. De unde v-a venit acest impuls?

– Dintr-odată, fără să mă gândesc, am început să spun Tatăl nostru. Mă duceam la grădină, la ţară, şi spuneam, de dimineaţă până seara, Tatăl nostru. Lucram, căram apă, puneam răsaduri şi spuneam Tatăl nostru. Mi-a venit, cred, din străfunduri, din copilărie, ca o formă de apărare.

Dar nu m-am liniştit. Continuam să mă rog şi să fac yoga totodată. Umbla în mine un fel de energie pe care nu mai puteam s-o controlez.

În octombrie, a venit iarăşi Lin şi m-am dus la cursuri. Şi într-o noapte, am primit o taină care a fost salvarea mea. Fiindcă eu nu înţelegeam ce e cu Iisus… Începusem să merg des la biserică, dar nu aveam nici o legătură de inimă, nici de conştiinţă cu Dumnezeu.

– Dar de ce mergeaţi în biserică atunci?

– Credeam că face parte din exerciţiul meu spiritual. Voiam să-mi liniştesc conştiinţa că sunt în regulă, că, uite, sunt cu Dumnezeu, cu icoanele, cu sfinţii, cu Maica Domnului. În realitate, nu eram! Dar eu voiam la Dumnezeu deja! Şi am primit de la sfântul înger păzitor, din porunca lui Hristos probabil, o taină. Am spus-o la foarte puţină lume.

Într-o dimineaţă, în zori, era întuneric încă, în timp ce eram în pat, odată m-am trezit şi mâna mea dreaptă a pornit să se mişte singură. Eu eram obişnuit acum, că ştiam că încep să fac exerciţii fără să vreau, condus de o forţă de nestăpânit, dar încercam să mă opun de data asta. Şi a pornit aşa, pe verticală: Iisus este Dumnezeu, eu sunt crucea lui Iisus. Şi pe urmă pe orizontală: Iisus este Dumnezeu, eu sunt crucea lui Iisus. Mâna şi gândul au repetat închinăciunea şi o voce numai în capul meu m-a întrebat: „O ştii?”. „O ştiu!”. Bun! Şi după asta, am plecat la curs la Lin. Şi el ne-a pus la un exerciţiu de meditaţie, dar eu nu l-am ascultat, ci am început să spun în minte: Iisus este Dumnezeu, eu sunt crucea lui Iisus. A pornit dintr-odată o putere de la inimă şi se ducea pe punctele unde ar fi trebuit să-mi fac cruce. Inima spunea singură rugăciunea asta.

Când s-a terminat exerciţiul lui Lin şi m-a scos şi pe mine din transă, am mai avut o vedenie… Nici nu are rost să povestesc. Dar m-aţi întrebat cum m-am întors la Dumnezeu. Uite aşa: ducându-mă la diavol! Ăsta e răspunsul. Dar a trebuit să vă explic pe îndelete cum m-am făcut ucenic la diavolul şi ucenic vrăjitor la Moşneaga şi la Lin. În păcatele cele mai grave posibil m-am scufundat, în întunericul cel mai ascuns, în gheena focului m-am dus, ca de acolo, din mila lui Dumnezeu, probabil la rugăciunile Maicii Domnului, să fiu salvat.

Apoi, am continuat să fac tot timpul rugăciunea asta în inimă, nici nu mai puteam să mă concentrez la altceva. Şi m-a luat o spaimă de ceea ce am făcut, am început să conştientizez.

Într-o altă dimineaţă, am fost trezit din somn; am început să fac rugăciunea asta cu inima şi am avut o vedenie: erau nişte ziduri peste care venea un şuvoi de lumină foarte puternic, care le dărâma. Şi când dărâma un zid, se vedeau acolo statuete, în nişe, ascunse. Şi vreo două ceasuri s-au dărâmat ziduri. Erau păcatele din conştiinţa mea, eram zidit în ele, şi şuvoiul acela era puterea lui Dumnezeu. Domnule, şi din momentul ăla am alergat la duhovnic. Am început cu părintele Gheorghe Stan, care fusese prizonier de război, un preot de 83 de ani pe-atunci, care m-a păstorit patru ani, până în ’96, când s-a mutat la cele veşnice. Omul ăsta a avut aşa o răbdare, o bunăvoinţă şi o dragoste, încât şi pe mine şi pe soţie ne-a scos din rătăciri. Încet, încet, am început să ne reconstruim.

„Ca să mă împac cu Dumnezeu, am făcut o revistă”

– De ce credeţi că nu v-a lăsat Dumnezeu în rătăcire?

– Hristos iubeşte pe toată făptura şi pe toţi vrea să-i aducă la Dânsul. Eu eram unul dintre ăia căzuţi şi m-a recuperat. N-am fost chemat sau ales, aşa cum am şi crezut la început, în marea mea mândrie. Iar câştigul celor zece luni de rătăcire este că am rămas cu un foarte ascuţit simţ al pericolului, al răului. Aşa încât mi-am spus că trebuie să-i avertizez şi pe alţii. Bineînţeles, ca orice proaspăt convertit, am devenit dintr-o dată şi un creştin foarte râvnitor. Ceea ce nu-i prea bine, pentru că trebuie să fie creştinul echilibrat, să o ia cu dreaptă măsură. Cum spunea părintele Cleopa: vrea unul s-o rupă spre cer, trage-l de picior, să nu se prăbuşească de sus!

După ce părintele Stan a plecat la Domnul, mi-am găsit alt duhovnic aici, dar am intrat în relaţie şi cu părintele Iustin Pârvu de la Mănăstirea Petru Vodă (Neamţ), care, de la distanţă, era mentorul meu.

 – V-aţi căpătat liniştea după care râvneaţi atunci când v-aţi apucat de yoga?

– Nu, n-am căpătat încă bucuria aceea, seninătatea şi lipsa de orice pătimire. Mă mai munceşte mândria, mai am şi altele… Dar mă ajută împărtăşirea mai deasă să nu clachez, să nu cad cu totul! În schimb, am pornit cu tot sufletul – probabil a fost o intenţie a mea de a mă împăca cu Dumnezeu – să fac o revistă în care să-i lămuresc pe alţii să nu procedeze ca mine. Am investit nişte bani şi am zis: îi dăm de jertfă, şi Dumnezeu a rânduit să se întoarcă. Şi atunci am scos şi numărul următor. Asta era în martie 1996. Şi iată, au trecut de atunci 17 ani şi revista „Credinţa ortodoxă” continuă să apară lună de lună, cu ajutorul lui Dumnezeu. Duhul ei este misionar şi de prevenire. Îi atenţionează pe oameni că aici, acolo şi acolo, ba şi chiar în Biserică sunt anumite pericole. Sigur că, făcând revista, eu am învăţat enorm de multe lucruri privind credinţa proprie. Şi continuu să învăţ cu fiecare număr.

 – Ce impact are revista asupra cititorilor? 

– Nu se adresează unui public bogat, nici unuia foarte larg, nu are un tiraj mare, nu produce venituri – noi nu suntem plătiţi nici unul. Dar avem ecouri foarte bune de la cititori. De pildă, acum vreo 12 ani, un pastor adventist de la Mărăşeşti s-a întors la ortodoxie cu toată familia (nouă persoane), mărturisind că l-a influenţat revista noastră. E o bucurie!

Apoi, am opinii foarte bune despre revistă de la Muntele Athos, din unele mănăstiri româneşti, din America, din Franţa, din alte locuri unde sunt persoane care o citesc.

În momente de cumpănă, când scade tirajul, am încurcături cu banii sau n-am cu ce plăti tipografia, primesc telefoane şi ajutor din ţară. Nu cer de la nimeni, dar dintr-odată primesc. Mă aşez la icoană: „Acuma ce fac, Doamne, cu revista?”. Şi primesc un răspuns de undeva, de unde nici nu mă aştept! Prin mila lui Dumnezeu.

Şi am avut momente de cumpănă foarte mari şi multe în cursul anilor. Nu aveam materiale cu care să alcătuiesc revista şi ziceam: „Gata! O închid, că nu mai rezist! Nu mai am cu ce… nici timp, că trebuie să mă duc să-mi câştig pâinea la serviciu”. Şi mă aşezam la icoană: „Doamne, n-am articole, n-am ce să pun, nu mai am putere, ce să fac?”. A doua sau a treia zi începeam să primesc scrisori: „Nu cumva să renunţaţi la revistă! Vă rugăm frumos, nu renunţaţi la revistă!” şi texte pentru publicare. Ei, oamenii aceia au luat iniţiativa la un gând care a fost transmis de Cineva. Asta m-a încurajat, iată, ca aproape două decenii să duc o publicaţie cu cititori puţini, cu venituri nule şi cu un mesaj contra curentului.

– Majoritatea românilor nu mai are urechi pentru mesajul acesta ortodox intransigent, tradiţionalist, antiecumenist, antimasonerie, împotriva ereziilor de tot felul şi a tendinţelor sincretiste?

– Marea masă s-a împietrit la urechi şi la ochi şi este atrasă numai de mirajul banului şi de consumism. Un mare duh antihristic domină lumea. Este tragic ce ni se întâmplă. Dar câţi suntem treji duhovniceşte, nu încetăm să ne opunem.

***

CV Ioan Enache

• 1969, a absolvit Liceul Pedagogic din Bacău.
• 1969 – 1975, a fost învăţător la ţară.
• 1974, a absolvit Facultatea de Filosofie, la Bucureşti.
• 1976, a absolvit Facultatea de Jurnalism, la Bucureşti.
• 1976 – 1989, redactor la cotidianul „Steagul Roşu” din Bacău.
• 22 decembrie 1989 – 13 septembrie 1995, director la cotidianul băcăuan „Deşteptarea”.
• 1996, a fondat revista „Credinţa ortodoxă” şi Editura Studion, al căror director este şi astăzi.
• Din 2000, este metodist la Biblioteca Judeţeană Bacău.
• 2000 – 2003, a fost redactor şef al revistei de istorie literară „Cartea”.
• A publicat: în 1993, volumul de versuri Patimi stân­gace, semnat Ioan Enea Moldovan; în 2003, cartea de cronici literare Întâmpinări; în 2013, Furtuna din cămara mea – două volume masive de interviuri cu mari personalităţi duhovniceşti ale României.

(Lumea credinței nr. 126, ianuarie 2014)