Pânzele micilor bărci, aliniate strâns în port, tremură ușor în vânt. Suflarea mării le face să arunce reflexe albe pe cerul perfect albastru al începutului de toamnă la Marsilia. Dinspre faleză, spre inima orașului, pământul crește pieptiș și pietros cât o colină a patimilor. Deasupra ei tronează abația catolică Saint Victor. O fortăreață cu ziduri groase de piatră, turnuri de apărare și creneluri. O apariție stranie în peisajul urban modern. Una care însă îl înobilează.
Îmi mut privirea de câteva ori de la partea de cer însemnată de catarge la cea care odihnește pe meterezele mănăstirii. Și fâșia albastră dintre cele două puncte devine o punte care mă poartă peste vuietul necontenit al străzii, peste miasmele care răzbesc din prea aglomerata și agitata așezare, peste temerile și așteptările care m-au împovărat pe drum, peste certitudini și îndoieli… Și-odată trecută la pas această punte, simt că mă învăluie liniștea, iar imaginile din jurul meu și al bătrânei mănăstiri se estompează treptat. Contururile și culorile pot fi acum ale unui tablou din urmă cu două milenii. Mulțime de oameni ascultă, chiar aici, pe chei, predica unui bărbat care a fost prietenul Mântuitorului. El mărturisește puterea lui Hristos prin însăși viața lui, căci a fost înviat din morți de către Fiul lui Dumnezeu, la patru zile după ce fusese îngropat. Povestește cum Hristos l-a lăsat să moară pentru a-l învia, ca prin această minune să îi facă să creadă pe mulți evrei că El este Mesia. Hristos știa că acest miracol îi va grăbi judecata în Sinedriu și în fața lui Pilat, crucificarea, dar și Învierea. Dar a vrut să dovedească astfel că El este Viața.
Cuvântul și faptele acestui bărbat, care își spune Lazăr din Betania, convertesc pe loc sute și mii de păgâni. Verbul lui se răspândește, deodată cu faima minunilor pe care le face, în tot ținutul care se va chema Provence. Lazăr l-a găzduit pe Mântuitor în casa lui și a surorilor sale, Marta și Maria. Este unul dintre cei care au învățat să-l iubească pe Dumnezeu de la Dumnezeu însuși. L-a văzut pe Hristos batjocorit și schingiuit, ucis, îngropat, înviat și apoi ridicat cu slavă la ceruri, de unde va să vie iarăși în lume, ca să judece vii și morții, definitiv. Lazăr e plin de har dumnezeiesc, pe care și-l revarsă asupra tuturor inimilor care îl caută pe Dumnezeu cel adevărat.
O mănăstire fondată de Sf. Ioan Casian
De aproape, mănăstirea-cetate nu mai pare atât de impozantă, e strânsă între străzi înguste, ca într-un brâu, pereții sunt mâncați de vreme ca de pojar și pigmentați de o vegetație răzleață. Clopotele tac. Au fost cândva 23, iar dangătul lor înfiora provincia la ceasurile de slujbă. Demult, turnul în care le adăpostea a fost dărâmat de protrivnicii Domnului. Acum mai sunt doar două clopote mute.
Nici o cruce nu se înalță deasupra lăcașului.
O ușă mică întredeschisă, undeva, la baza zidurilor, la capătul unor trepte abrupte, te invită să afli ce e dincolo. Dar nu pornesc către ea decât după ce dau ocol de două ori fortăreței, în căutarea unei intrări maiestuoase sau a altui semn că aici e locul în care și-a trăit o parte din viață unul dintre ucenicii Domnului. Nu le găsesc, și pătrund pe ușița modestă. Înăuntru, semiîntuneric, un aer greu și o liniște de mormânt. Pe coloane înalte, continuate de arcade gotice, se sprijină o biserică sobră și tristă, de secol XII, în care se află numai câțiva turiști. Blițurile aparatelor de fotografiat punctează aproape indecent tihna lăcașului.
De-a stânga și de-a dreapta navei, până la altar, sunt așezate tablourile unor sfinți catolici; unele în câte o mică alveolă, care închipuie o capelă.
De-a stânga și de-a dreapta altarului sunt două vitrine, căptușite cu catifea roșie, în care se află chivote aurite cu părți din moaștele Sf. Victor – soldat roman martirizat în secolul al IV-lea –, patronul bisericii, și ale Sf. Ioan Casian, cel care a fondat mănăstirea în secolul al V-lea, peste o necropolă greco-romană de dinainte de Hristos, în care fuseseră îngropați ulterior și mulți martiri creștini. Poate ca un omagiu subtil adus Sf. Ioan Casian, călugărul răsăritean care a fost un mare promotor al monahismului în Apus, în altar, în locul crucii obișnuite la catolici, strălucește o icoană a Mântuitorului coborând la Iad, pictată în cel mai pur stil bizantin. De altfel, și icoanele Sf. Victor, Sf. Ioan Casian, a Sf. Apostol Andrei și a Sfintei Fecioare cu Pruncul, aflate în biserică, sunt pictate după erminia ortodoxă.
Îngenunchez dinaintea raclelor cu sfinte moaște ale Sf. Ioan Casian și îmi plec gândul la cei care sunt morți pentru lumea noastră, dar vii în veșnicie. Sticla rece dintre mine și rămășițele sfinte este parcă pragul dintre lumi. Rugăciunea trece peste el, dar inima nu se cutremură de apropierea oaselor sfinte ca atunci când le poți atinge.
Chilia lui Lazăr
Urmele Sfântului Lazăr din Betania nu sunt însă în biserica de sus, construită la douăsprezece veacuri după martirizarea prietenului lui Iisus și refăcută apoi de două ori. O ușă grea de lemn, aflată sub orga uriașă, ascunde un coridor spre o altă ușă, boltită, prin care cobori în catacombe, adică în vechea mănăstire. După tradiția catolică, aici ar fi stat, în niște grote, Sf. Lazăr din Betania și Sf. Maria Magdalena. Aici ar fi predicat împreună o vreme, Sf. Lazăr devenind primul episcop al Marsiliei, iar Sf. Maria Magdalena retrăgîndu-se, după șapte ani, pe un munte, în sihăstrie.
Francezii cred că Lazăr, împreună cu surorile sale Maria și Marta, cu prietenul său Maximin, cu Maria lui Iacob, Maria Salomeea, Marcela, Sarra și Sindonius cel ce se născuse orb, ar fi fost puși într-o barcă fără vâsle și fără pânze și trimiși în largul mării de către iudei, pentru a pieri. Dar, prin grija lui Dumnezeu, vasul a ajuns pe un mal al Mediteranei, în locul numit astăzi Saintes-Maries de la Mer, din Provence, Franța. Fiecare dintre acești ucenici ai lui Hristos ar fi apucat un alt drum, ca să vestească adevărul de credință în această parte a lumii, dar Lazăr și Maria Magdalena ar fi rămas un timp împreună.
Cobor cele câteva trepte și trec prin dreptul unor sarcofage dăltuite în piatră, cu scene biblice pe o față a lor, în care se odihnesc oasele altor martiri creștini ai primelor secole.
În stânga acestei biserici subterane, pe sub o boltă de piatră intru în capela Sf. Lazăr. Aici cred francezii că a fost chilia sfântului. Aici s-ar fi ascuns Sf. Lazăr, într-un străvechi mormânt, în timpul persecuției creștinilor de către Nero. Și aici ar fi fost el însuși înhumat, după ce i s-a tăiat capul, în timpul prigoanei anticreștine a împăratului Domițian (81-96).
Chiar la intrarea în capelă, pe partea dreaptă, ochii mi se opresc asupra unei coloane din piatră cât un stat de om, în prelungirea căreia este sculptat naiv, cu linii nesigure, un chip de bărbat. Tradiția franceză spune că este figura Sfântului Lazăr. În dosul coloanei, un scaun de piatră pe al cărui lustru de uzură a crescut un mucegai verde. Dinaintea acestui scaun al Sf. Lazăr vor fi îngenuncheat mulți credincioși, luând dezlegare, sfat și pace de la unul din prietenii lui Iisus. Cu siguranță, altarul, aflat tot în dreapta micii săpături în stâncă, basorelieful de deasupra lui – în care este reprezentată Sf. Maria Magdalena între îngeri, pe o stâncă, la poalele căreia se află un craniu –, un sarcofag cu moaștele unor martiri, numiți ”sfinții inocenți”, din secolul al II-lea, o coloană în stil roman, foarte îngrijit lucrată, și cele câteva dale de piatră bine finisate au fost adăugate ulterior trecerii sfântului pe aici.
Abia într-un târziu observ că încăperea mai are o ieșire, ceva mai largă, vizavi de altar, foarte aproape de prima. Ies, cu părerea de rău că nu s-au mai păstrat și moaștele sfântului Lazăr. Nici în mica grotă, nici în altă parte a bisericii subterane, nici în cea de deasupra.
Potrivit tradiției franceze, până în secolul al XIII, cel puțin, mănăstirea Sf. Victor deținea mandibula și un antebraț al Sf. Lazăr, sfinte moaște cu care preoții ieșeau în procesiune în ziua de Crăciun. Capul sfântului ar fi fost oferit Catedralei ”Major” din Marsilia, iar restul trupului – îngropat în Catedrala Sf. Nazarie din orașul Autun, pentru ca de acolo să fie mutat mai târziu în nou construita biserică a Sfântului Lazăr din Avalon.
În timpul Revoluției franceze, însă, cele două biserici ale mănăstirii au fost jefuite și relicvele arse, abația fiind transformată în depozit de furaje pentru animale, iar mai apoi în închisoare. Abia în decembrie 1802 arhiepiscopul locului a luat din nou în posesie mănăstirea. Dar fuseseră comise stricăciuni ireparabile, cum este dispariția unor sfinte moaște.
Controverse
Provensalii sunt mândri că au fost creștinați de doi dintre cei mai apropiați prieteni ai lui Hristos, Sf. Lazăr și Sf. Maria Magdalena. Totuși, e de neînțeles de ce, având în acel loc moaștele Sf. Lazăr și grota în care a viețuit acesta, Sf. Ioan Casian a preferat să închine mănăstirea construită acolo unui sfânt militar mai puțin cunoscut și mai recent, Sf. Victor. Nici mai târziu nu s-a găsit vreun stareț sau ierarh care să propună ca măcar una dintre biserici să poarte hramul Sf. Lazăr.
Contextul se complică, dacă avem în vedere că secole de-a rândul s-a perpetuat o confuzie între Lazăr din Betania și un episcop al Marsiliei pe nume Lazăr, din secolul al V-lea. Când acestuia din urmă i s-au descoperit rămășițele pământești, în secolul al XII-lea, în biserica Sf. Nazarie din Autun, au fost confundate cu sfintele moaște ale lui Lazăr din Betania. După Conciliul Vatican II, această încurcătură a fost lămurită de Biserica Romano-Catolică, iar cei doi sfinți sunt de atunci cinstiți separat: Lazăr din Betania pe 17 august, iar episcopul Lazăr din Marsilia pe 31 august. Până atunci, Lazăr al Marsiliei nu era prăznuit, căci se credea că e Lazăr din Betania.
Pe de altă parte, tradiția ortodoxă spune că moaștele Sf. Lazăr din Betania se află la Larnaca, în Cipru. Lazăr s-ar fi refugiat acolo, pentru a nu fi ucis de marii preoți și farisei evrei, care știau că mulți se converteau la creștinism prin simpla prezență în mijlocul lor a celui înviat de Mântuitor.
Apostolul Pavel și Apostolul Barnabaau au mers în Cipru și l-au hirotonit pe Lazăr ca prim episcop de Larnaca (pe atunci numit Kitium), unde a păstorit drept-credincioșii vreme de peste 30 de ani. Așa se explică de ce toate scaunele episcopale din Larnaca au icoana lui Lazăr în loc de cea a lui Hristos, cum este în tradiția Bisericii Ortodoxe.
Mormântul Sf. Lazăr a fost găsit la Larnaca în anul 890, cu moaștele sale într-un sarcofag din marmură, pe care era inscripția „Lazăr, prietenul lui Hristos”. Împăratul bizantin Leon VI cel Înțelept a cerut mutarea sfintelor moaște ale lui Lazăr în capitala imperială, unde a zidit o biserică cu hramul sfântului. Dar, ca să nu-i supere pe localnici, a lăsat o parte din moaște și la Larnaca, unde a clădit o altă biserică frumoasă, pe locul mormântului. Moaștele lăsate în Larnaca au ieșit la iveală pe 2 noiembrie 1972, sub altarul bisericii Sf. Lazăr, în timpul unei renovări. Însă, părțile din sfintelele moaște aflate la Constantinopol au fost capturate de cruciați, în 1204, și duse la Marsilia.
Așadar, oricare dintre tradiții am îmbrățișa, e limpede că moaștele Sfântului Lazăr cel înviat de Hristos au fost la Marsilia, au făcut minuni și au justificat un cult special pentru acest ucenic al Mântuitorului în sudul Franței.
***
Fiecare pas pe scările spre biserica de sus, apoi spre ieșirea din mănăstire, mă decojește parcă, strat după strat, de liniștea în care am fost îmbrăcat. Tumultul străzii, tăria albastră a cerului, catargele bărcilor, acum despuiate de vele, ca la încheierea unei călătorii, mă aduc brutal în prezent. În biserică nu intră nimeni să se închine, clopotele sunt mute cu desăvârșire, clipocitul mării în buza cheiului e acoperit de turația motoarelor care intră sau ies pe autostrada de la poalele mănăstirii Sf. Victor.
(Reportaj documentat și scris în 2014, publicat în premieră aici)