„Am sentimentul clar ca Dumnezeu ma asculta atunci cand ma rog”
Poet, eseist, redactor sef al revistelor „Convorbiri literare” si „Poezia”, presedinte al Asociatiei scriitorilor din Iasi, Cassian Maria Spiridon este un nume sonor al Moldovei culturale. Patriotismul sau autentic si aspiratia spre libertate l-au facut inainte de ’89 sa se revolte contra regimului, sa suporte detentia politica si tortura, sa priveasca fara frica o condamnare la moarte. Peste toate a trecut cu credinta in Dumnezeu. Aceeasi credinta care il ajuta si astazi sa depaseasca obstacolele pe care i le ridica viata.
„Poezia este dar de la Dumnezeu”
– Despre poezie s-a spus, nu o data, ca este cea mai inalta forma de manifestare a spiritului, o atingere cu divinul. In calitatea dvs. de practicant asiduu al ei, considerati ca este adevarat?
– Poezia nu numai ca atinge sufletul, dar este suflet, e o manifestare a ce poate fi mai inalt si mai frumos in gandirea si in sentimentele unui om. Nu intamplator Biblia, care sta la baza civilizatiei iudeo-crestine europene, este impregnata de poezie. Cioran spunea ca vom ajunge sa citim numai poezie si rugaciune. Adica vom ajunge la esente. Rugaciunea este o altfel de poezie, iar poezia, atunci cand nu e rugaciune, poate deveni rugaciune.
– Poate fi poezia poarta catre Dumnezeu?
– Poezia este dar de la Dumnezeu si o legatura cu Dumnezeu. Nu cred ca poti scrie poezie daca nu coboara harul asupra ta. Daca nu suntem haraziti pentru poezie, orice am face, nu vom reusi sa scriem poezie. Indiferent cata cultura si cata stiinta de poezie am avea, nu putem scrie doar din astea. Pentru ca nu exista, slava Domnului, o regula cum sa scrii poezie. Daca ar exista, te-ai putea face poet, asa cum te faci inginer, doctor sau jurist. Exista o tehnica poetica, dar ea in sine nu e de ajuns, daca nu ti se da de Sus ce si cum sa spui. Poezia e talantul pe care il primesti sau nu. Bine, talantul, fara o cultura serioasa si fara sa fie la randul lui pus in lucrare, ramane un dar ascuns, nu poate lua corp. Insa cultura fara talant, adica fara acel har poetic, nu poate naste poezie. De pilda, Titu Maiorescu avea o cultura impresionanta, dupa cum se vede din opera sa, dar poeziile lui sunt de un penibil ingrozitor. Toata lumea evita sa spuna ca Maiorescu a scris si poezie, tocmai pentru a nu discuta valoarea acesteia si a-i stirbi astfel efigia. Dar nu pentru asta il iubim, nu?
– Desi sunteti un om credincios si vedeti poezia ca pe o legatura cu divinitatea, nu v-ati indreptat spre o poezie crestina explicita. De ce?
– Poetul este ca o floare deschisa catre cer, de unde primeste anumite mesaje pe care stie sa le decodifice pentru a le transmite oamenilor pe intelesul tuturor. El este un mijlocitor si isi alege modul pe care il considera cel mai potrivit pentru a reda semnalele de Sus. Trebuie insa sa nu fie dogmatic, pentru ca atunci mesajul iti ramane in gat. Un exemplu clasic de literatura cu substanta religioasa, dar care nu face rabat de la canoanele literare, este „Jurnalul Fericirii” al lui Steinhardt. E usor sa absorbi si sa te lasi sedus de o astfel de literatura. Daca vei citi, de pilda, poezia „Rugaciune”, de Eminescu („Craiasa, alegandu-te/ Ingenunchem, rugandu-te,/ Inalta-ne, ne mantuie/ Din valul ce ne bantuie…”), te va incanta si vei simti vibratia sacrului. Dar poti avea aceeasi emotie a atingerii sacrului citind o poezie de Marin Sorescu, de pilda, care nu e explicit religioasa. E important ca poetul sa-ti transmita fiorul mistic, nu sa-ti tina predici.
„Pentru ca trebuia sa asigur painea familiei mele, am ales ingineria”
– Sunteti inginer de formatie, ba si detinatorul a 15 brevete de inventie, iar inainte de ’89 ati lucrat multa vreme in productie. Cum ati impacat poezia cu munca in fabrica si cu pasiunea pentru inventii? Nu va fugea muza, dupa opt sau zece ore de lucru printre masini si muncitori?
– Sa nu facem confuzie intre vocatie si profesie. Pentru ca in cazul asta toti cei care au absolvit Litere ar trebui sa fie scriitori, nu? Or, nu e asa. Iar lista de scriitori absolventi ai unor facultati tehnice este destul de lunga. Am fost nevoit sa aleg ingineria, in contextul social de atunci. Pentru ca trebuia sa traiesc din ceva si sa asigur painea familiei mele, am ales ingineria, iar odata ce ma apuc de un lucru, imi place sa-l fac constiincios. Inventiile erau necesare. Insa, consider ca activitatea mea stiintifica si inginereasca nu a fost decat un episod in viata mea. Intr-o tara normala, la 20 de ani as fi facut ce fac si-acum. Pe cand aveam 17 ani, visam sa fac o revista, dar am realizat ca nu se poate. As fi putut sa ajung redactor, dar trebuia sa fac o scoala speciala pentru asta, desi nu exista cu adevarat o scoala care sa te invete sa scrii. Potrivit dictionarului, profesia este o meserie in care te califici prin scoala. Pe cand scriitorul este un creator de opere literare, deci a fi scriitor nu e o profesie, ci o vocatie. Cred ca un scriitor este prin definitie un autodidact. Daca are vocatie, restul construieste singur.
– Revin la intrebarea cu muza: nu va pierea inspiratia, dupa atata munca in fabrica? Sunt azi destui scriitori care spun ca au nevoie de un mediu prielnic, de liniste, de o casa la tara, de timp, ca sa scrie…
– De genul: lasa ca ies eu la pensie si-o sa scriu! (Rade) E o prostie. Poezia o scrii cand iti vine, nu poti sa o amani, sa spui stai asa ca nu am liniste, nu am un loc unde sa ma retrag… Ca dupa aceea o mai prelucrezi, ca ii dai o forma pe care sa o inteleaga si cititorul e altceva. Inspiratia te viziteaza sau nu. Dar nu depinde de unde lucrezi. Eu am avut perioade cand munceam si cate 16 ore in fabrica, si cand veneam acasa, citeam si scriam poezie. Daca ai ceva de spus, scrii, indiferent de conditii. Vedem bine cat de hartuit era Eminescu, de pilda, si totusi a scris la un nivel urias. Pe mine ma amuza inchipuiti din astia, care se poarta intr-un fel ce corespunde imaginii lor despre scriitori. Ei se cred scriitori si atunci isi pun basca pe-o parte, isi infasoara esarfa pe gat si pasesc ca si cum ar merge pe apa. Domnule, a fi scriitor, a fi poet e o chestie privata, te priveste…. In rest, esti un om ca oricare altul. Nu iti trebuie morga si protocol.
„L-am descoperit pe Dumnezeu prin carti”
– Am inchis paranteza. Cum ati ajuns la credinta in Dumnezeu?
– A fost un proces lung, intre 25 si 30 de ani, la finalul caruia mi-am asumat sufleteste credinta. N-am fost niciodata ateu, dar m-am indoit mult. Mama era foarte credincioasa si m-a invatat sa spun rugaciuni si sa imi fac cruce, ma ducea la biserica. Insa mediul scolar ateu m-a indepartat de Biserica si mi-a starnit indoieli. Am studiat cartile credintei cu creionul in mana, si incet, incet, am inteles. Acum cred in Dumnezeu cu o anumita impacare, cu seninatate. Nu sunt nici un habotnic, nici un practicant asiduu, dar cred si marturisesc credinta mea. Sunt convins ca fara Dumnezeu nu facem nimic.
– Ati avut vreun model pe drumul credintei?
– Din pacate nu, ca atunci poate ma dumiream mai repede. Din liceu mi-am dorit un mentor, dar n-am gasit. Si atunci am cautat modele in carti. Citeam o carte pe zi. In privinta credintei, intai mi-a deschis ochii Dostoievski, pe care l-am citit integral. Apoi Biblia, pe care am recitit-o de mai multe ori. Am avut sansa sa cunosc oameni care puteau sa-mi fie mentori si modele, dar nu i-am perceput ca atare atunci. Spre exemplu, am stat in preajma lui Tutea, dar ce puteam pricepe la 20 de ani, educat in comunism? L-am cunoscut la Uniunea Scriitorilor, unde l-am ascultat deseori, dar l-am descoperit cu adevarat dupa revolutie. Intre timp, ma luminasem si eu cat de cat. Sigur ca ma fascina discursul lui, eram curios sa-i aflu ideile si sa-mi impartaseasca opiniile sale, dar nu-l puteam aprecia la adevarata valoare. Insa cred ca si felul in care m-am lamurit intru credinta a fost in planul lui Dumnezeu. Am simtit ca am strabatut un drum lung, pe care Dumnezeu imi deschidea poarta dupa poarta, si am ajuns acasa.
– Cum se roaga poetul Cassian Maria Spiridon?
– In general, nu ma rog pentru mine, ci pentru altii. Pe urma, spun in gand rugaciunea inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul!”. Dar nu permanent, ci numai in anumite momente. Imi da echilibru. Eu cred in dreapta cumpanire, pe care o poti avea doar cu rugaciune. Fara cumpanire nu poti crea nimic durabil. In rest, nu am un program de rugaciune, cum au alti crestini, dimineata, seara, dupa un ritual. Asta nu inseamna ca minimalizez ritualul, care este extrem de important. Cand simt ca am nevoie sau cineva are nevoie de rugaciunea mea, atunci ma rog. Si am sentimentul clar ca Dumnezeu ma asculta.
– Vi s-au indeplinit rugaciunile?
– Aproape ca n-a fost situatie in care sa ma rog si sa nu se rezolve. Dar am avut intotdeauna rabdare. In general, lumea vrea acum, pe loc, n-are rabdare si, daca nu se intampla imediat, deznadajduieste. Eu am insa mare incredere si stiu ca in general sunt decent in cereri.
– Aveti evlavie mai mare la vreun sfant?
– Cel mai mult ma rog Mantuitorului Iisus Hristos, Sfintei Fecioare Maria si Sfintei Paraschiva, ocrotitoarea Moldovei. De cate ori am o problema, ma duc la moastele Sfintei Paraschiva si simt ca ma ajuta. Ma rog cu aceeasi evlavie si la patronii mei, Sfantul Casian si Sfantul Spiridon, dar mai rar.
„Ma bateau securistii si nu scoteam un sunet. Nu pot sa explic aceasta tarie decat prin interventia lui Dumnezeu”
– Pe 15 decembrie 1989 ati fost arestat de Securitate, pentru ca ati organizat o miscare anticomunista la Iasi, care trebuia sa declanseze revolutia. Ati fost inchis pana in dupa-amiaza zilei de 22 decembrie. Cum l-ati simtit pe Dumnezeu in beciurile Securitatii?
– Ma gandeam numai la Dumnezeu si eram sigur ca el are un plan cu mine. Si asta m-a intarit foarte mult si m-a facut foarte linistit. Simteam ca, daca ar baga cutitul in mine, n-ar iesi sange. Ma bateau securistii si nu scoteam un sunet. Parca nu eram acolo. Nu pot sa explic aceasta tarie decat prin interventia lui Dumnezeu. Dupa ce m-au eliberat, am aflat ca prim-secretarul hotarase sa ne omoare pe 25 decembrie pe cei patru, considerati capii miscarii. Ne-ar fi impuscat si ne-ar fi dat la vulpile argintii din crescatoria partidului. Nu ar fi fost ceva oficial si nimeni nu ar fi aflat de soarta noastra. Multi au disparut asa. Insa, nici o clipa nu m-am temut ca o sa mor in confruntarea asta, ca-L stiam pe Dumnezeu de partea mea. Singura mea grija era sa nu afle mama ca sunt in inchisoare, ca era bolnava de inima si ma temeam ca ar muri. Nu mi-as fi iertat-o niciodata.
(Formula As nr. 922, 11-18 iun. 2010)