Iarna nu începea niciodată în oraş, la Bacău. Printre blocurile cenuşii şi reci era numai un amestec de umezeală, ceaţă şi vânt câinos pe care oamenii maturi îl numeau, cu obidă, iarnă. Iarna adevărată venea însă numai în sat la Româneşti, coborând din pădurile de pe dealurile Tescanilor şi ale Berzunţiului, până dincolo de apa Tazlăului. Poate şi mai departe, dar noi, copiii, nu ştiam. Ştiam doar că atunci când se aşeza peste satul bunicilor materni, iarna schimba culorile şi mirosurile lumii. Sub mantia ei protectoare amirosea a busuioc, scorţişoară, mere coapte şi cămăşi întărite de ger, iar în aer plutea un praf de diamante care făcea ca toate lucrurile să fie strălucitoare şi, de aceea, greu de privit.
Se lăsa iarnă dintr-o dată, mai cu seamă noaptea, cu troiene înalte cât gardurile şi un cer de gheaţă, pe care, în nopţile cu lună plină, patinam până ne lua somnul. Până să se crape de ziuă, îl auzeam pe bunicul tuşind de câteva ori prin curte şi un foşnet ritmic, de lopată care taie poteci în zăpadă, ne făcea să nu mai punem geană pe geană. Am fi ieşit pe prispă să chiuim cât ne ţineau puterile. Însă, bunica ne-ar fi dojenit şi ne-ar fi silit să ne întoarcem în aşternuturile calde, punând încă un lemn pe foc, în soba de cărămidă albă, cu plită şi cuptor. Noi ne-am mai fi răsucit de pe-o parte pe alta o vreme, cu ochii când la lumina flăcărilor jucată pe pereţi, când spre ferestre, încercând să străpungem noaptea, în care se ascundea încă aşteptata iarnă. Apoi, tot am fi adormit şi poate ne-am fi sculat târziu şi-am fi pierdut aşa din timpul de joacă. Aşa că mai bine stăteam nemişcaţi, cu toate simţurile treze, pentru a prinde cântatul din zori al cocoşului. Atunci, orice om vrednic se ridica din pat şi deci ne-am fi putut repezi, fără discuţie, direct în nămeţi. Aveam atâtea de făcut: cazemate cu ziduri groase şi turnuri de apărare, oameni de zăpadă caraghioşi, cu pălării din cratiţe şi nasuri lungi, de mincinoşi, din morcovi, săniuş cu obstacole prin livezile pustii, bătaie cu bulgări, sau pur şi simplu să alergăm pe uliţe şi peste câmpuri, până la epuizare, alături de Tarzan, uriaşul nostru câine alb cu pete negre. În imperiul iernii era loc numai pentru joc şi veselie. Iar bucuria supremă pe care ne-o aducea era Crăciunul. Şi pentru ziua aceea în care, îmbrăcaţi cu hăinuţe noi şi parcă mai frumoase ca toate cele de până atunci, mergeam cu bunicii la biserică, la o slujbă un pic cam lungă, şi apoi ne întorceam acasă, să stăm la masă cu toate rudele, până la miezul nopţii. Dar mai ales pentru seara de Ajun, când venea Moşul să ne pună cadouri sub brad. O făcea mereu pe furiş, numai după ce adormeam noi. Iar asta ne intriga la culme. De ce se ascundea Moş Crăciun? La început am crezut că se ferea doar de noi, copiii, pentru a nu ne milogi de el să ne lase mai multe daruri. Însă, bunicii şi părinţii jurau că nu l-au văzut nici ei. Toată lumea ştia cum arată, un bătrân cu barbă lungă şi albă, înveşmântat într-o haină roşie cu glugă şi venind într-o sanie trasă de reni. Dar nimeni nu-l văzuse niciodată. Foarte suspect. Mai mult, toţi copiii erau îndemnaţi să-i scrie scrisori, în care să spună ce şi-ar dori să primească sub brad, nici unul nu le expedia, şi totuşi Moşul ştia ce ne dorim, precum şi dacă am fost cuminţi sau nu şi, prin urmare, dacă merităm să primim ce-am cerut. Când sub pomul împodobit de sărbătoare cu globuri, bomboane, beteală şi mici lumânări aprinse, găseam o cutie cu numele nostru, în care se afla alt cadou decât cel aşteptat, ştiam că Moşul ne-a pedepsit şi în anul acela. Şi-atunci, plângeam amarnic, nu de remuşcare, ci de ciudă. Cu siguranţă el avea în sacul lui fără fund şi patine cu ghete din piele, şi salopetă de schi, şi chitară, şi stilou chinezesc cu peniţă de aur, şi pistol din metal cu butoiaş pentru şase gloanţe, cum văzusem în filmele cu cawboy, şi aşa mai departe, dar nu ni le dădea, pentru că ne supărasem părinţii în vreun fel. Fireşte că nu eram atât de naivi încât să credem că toate aceste lucruri puteau fi cumpărate de la magazin. Văzusem cu ochii noştri că nici urmă de aşa ceva prin prăvăliile româneşti. Dar pentru Moş Crăciun orice era cu putinţă: le fabrica el însuşi, dacă nu avea de unde să le ia din vreo altă ţară.
Fapt este că, an după an, bănuielile şi frustrările s-au tot adunat. Aşa încât, la un moment dat, împreună cu fratele şi sora mea, am hotărât că trebuie să-i venim de hac lui Moş Crăciun. Am pus, deci, la cale o capcană pentru bătrân. Voiam, întâi de toate, să vedem cine ne-a jucat pe degete atâta timp şi totodată să-l jefuim. Da, să-i luăm sacul cu jucării! O asemenea ispravă ne-ar fi răzbunat pe vecie. Nu am mai fi avut nevoie de Moş în nici un an care ar fi urmat. Cine ştie, poate ne-ar fi lăsat inima să dăm din cadouri şi altor copii. Totuşi, ceva nelămurit ne palpita în piepturi, un fel de teamă, pe care nu am fi ştiut să o exprimăm astfel, că odată prins Moşul, magia s-ar fi risipit şi aşteptarea serii de Crăciun nu ne-ar mai fi adus nici o bucurie. Unde mai pui că Moşul ar fi putut face ca toate cadourile să dispară şi să rămânem cu un sac gol dinainte. Până la urmă, am decis să riscăm.
Bunicul aducea întotdeauna bradul din pădure cu numai câteva zile înainte de Naşterea Domnului. Îl aşeza în odaia cea bună din „casa mare”, căminul bătrânesc de la drum. Acolo petreceam toate sărbătorile, pentru că era un spaţiu mai larg şi pentru că nu era o casă de toată ziua, cu care să fim obişnuiţi. Când intram, ne descălţam, călcam cu sfială pe covoarele groase din lână şi ne aşezam cuminţi la marginea patului, aşteptând să înceapă ritualul. Bunica punea masa, cu tacâmurile de eveniment, aduse de un unchi din Rusia, farfuriile din porţelan şi paharele de cristal, cu şerveţele roşii şi suporturi de lumânări din lemn sculptat. Bunicul se aşeza în capul mesei şi, după un moment de tăcere, cu ochii plecaţi, îşi făcea cruce şi ne ura poftă bună. Într-un colţ era un radio cât o ladă de zestre, cu carcasă din lemn şi butoane ca de fildeş, care mergea în surdină. Tot acolo era şi un televizor, pe care îl deschideam doar duminica, de Crăciun şi de revelion. Bradul se afla în colţul opus, înalt, bogat, solemn, indiferent la zorzoanelor de pe el. În dimineaţa lui 25 Decembrie, fugeam desculţi din casa nouă, prin zăpadă, la brad, ca să ne găsim cadourile.
Iată însă că în ajunul unui Crăciun de la începutul anilor ’80, am încercat să schimbăm această tradiţie. Aşadar, am conceput un mecanism pe cât de rudimentar, pe atât de ingenios, menit să-l facă prizonier pe Moş Crăciun şi, în acelaşi timp, să ne trezească din somn. Numai noi ştim cum am camuflat prin casă sforile, scripeţii, diferite greutăţi şi o sârmă plină cu clopoţei sub streaşină. Am aşteptat îndelung, cu urechile ciulite şi ochii larg deschişi. În zadar. Bunicul şi bunica intrau şi ieşeau, la răstimpuri, din casa nouă, alcătuită dintr-o bucătărie şi o cameră de dormit, unde noi chipurile ne duseserăm la culcare. Ştiam că în fiecare Ajun ei stau până mai târziu, bunicul tăind lemne, bunica făcând „julfă” sau „pelincile Domnului”, din turte subţiri, însiropate şi puse în straturi cu miez de nucă măcinat sau sămânţă de cânepă pisată.
Încet, încet, ochii au început să ne usture, apoi să ni se închidă. Făceam eforturi disperate să rămânem treji, dar până la urmă am căzut într-un somn adânc. Din care am fost treziţi brutal, de o zarvă nemaipomenită. Uliţa se luminase dintr-o dată, de parcă ar fi luat foc. Oamenii ieşiseră la porţi şi vorbeau tare, câte unul izucnind într-un râs molipsitor. Nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Cu privirile înceţoşate, am deschis uşa şi am văzut totul. Bunica stătea cu mâinile în şolduri dinaintea prispei, cu un chip pe jumătate furios, pe jumătate cuprins de o stranie veselie. Bunicul, altminteri taciturn, bodogănea prin ogradă, într-un du-te vino, de la poartă, unde se adunaseră vecinii, către noi, copiii, spre care arunca piviri piezişe. „L-am prins pe Moş Crăciun?” – am întrebat noi trei într-un glas, plini de speranţă. „L-aţi prins pe tatăl lu’ Moş Crăciun”, a dat din mână a lehamite bunicul.
Ce trişti am fost să aflăm că în locul Moşului căzuse în capcana noastră chiar bunicul. Când a intrat în casa mare, cu oarece treabă, s-a împiedicat de o sfoară, pe care o întinsesem pe lăţimea uşii şi care a declanşat o reacţie în lanţ: radioul a pornit cu volumul la maxim, luminile s-au aprins peste tot, iar „alarma” de clopoţei de sub streaşină a sunat cu putere. Bunicul mai să creadă că e mâna necuratului. A ieşit împleticindu-se şi invocându-l pe Dumnezeu cu glas straşnic, ca în momentele de mare cumpănă, de s-a trezit jumătate din sat.
Abătuţi şi ruşinaţi, am mers totuşi în casa mare să vedem urmele dezastrului. În mijlocul camerei erau împrăştiate cutii cu cadouri, purtând numele noastre pe ele. Vicleanul Moş Crăciun profitase de învălmăşeală pentru a-şi duce treaba la bun sfârşit.
(Povestire apărută inițial în revista Lumea monahilor, nr. 114, din Dec. 2016)