Cunosc vreo sută de oameni, dacă nu mai mult, care ar merita să fie miniștri.
Cunosc cam tot atîția care ar trebui să fie repere morale absolute, ascultate cu sfințenie la televizor, seară de seară.
Cunosc nenumărați intelectuali care ar merita premii internaționale și burse naționale de creație și de merit, care ar trebui să aibă la dispoziție toate condițiile pentru a ne face faimoși ca popor.
Cunosc încă pe puțin o sută de oameni care fac România mai bună și mai frumoasă, în duhul Adevărului, prin fapte de zi cu zi, aproape anonimi.
Cunosc sute de preoți care îi urmează cu adevărat Mîntuitorului, prin jertfă mare.
Eu îi cunosc, pentru că Dumnezeu a fost bun cu mine și mi-a îngăduit să ajung la ei. Lumea largă îi cunoaște prea puțin sau deloc.
Pe de altă parte, alte persoane, care au avut șansa unei plonjări în România profundă, cunosc, sînt convins, alte sute și mii de români excepționali.
Dar lumea stă să aplaude diverse vedete ale momentului, care, într-o societate cu o scară a valorilor normală, n-ar exista ca persoane publice.
Se fac idoli din tot felul de inși rudimentari, dar vocali, fără însușiri, dar obraznici, băgăreți, prezenți, cum s-ar zice. Umbra lor nu acoperă, mistuie.
De aici impresia larg împărtășită că România nu mai are valori.
Ce-mi propun, cu limitatele mele puteri, este să fac tot ce este în dreptul meu pentru a șterge această impresie despre noi, că nu (mai) există un excepționalism românesc.
Eu cred în Dumnezeu și în neamul românesc, cred în România!
* * *
Am scris acest text cu cinci ani în urmă. Între timp, o parte dintre oamenii extraordinari pe care îi știam s-au mutat la cele veșnice. Pe alții, pe care nu-i știam, i-am cunoscut. Dar la nivel public tot nu a fost refăcută ierarhia valorilor autentice. De aceea, am reluat aici acest text. Și în memoria tatălui meu, unul dintre oamenii buni ai României mele, care ar fi împlinit astăzi 77 de ani. Cu dor de el și de toți oamenii excepționali pe care Domnul mi i-a adus, cu generozitate, în viață.