În ochii copiilor noștri suntem totul. Acolo, în tăcerea dintre două întrebări, în joaca dintre două lumi, ei ne caută. Ne caută privirea, glasul, umărul, timpul. Mai ales timpul.
Nu ne vor perfecți. Ne vor prezenți.
Prea puțin am putut fi lângă copiii mei în ultimii ani. Prea rar am apucat să le mângâi somnul sau să le țin mâna când aveau întrebări mari și răspunsuri mici. Dar ei știu – și nădăjduiesc că vor înțelege din ce în ce mai adânc – că nu m-am luptat doar pentru ai mei. M-am luptat pentru ai noștri. Pentru toți copiii acestei lumi în care viitorul pare adesea confiscat. Am vrut – și vreau – să li-l redau. Curat. Drept. Înalt.
De câte ori citesc cu Maria, mă întorc în copilărie, la mâna tatălui meu care-mi punea cartea în palmă cu o tăcere solemnă, ca un preot care îți dă o icoană. Așa am învățat să iubesc cititul, cultura, omul lăuntric. Așa mi-am primit arvuna sufletului.
Noi, părinții, nu suntem doar cei ce hrănesc și învață. Suntem modelul pe care îl absorb în tăcere. Cum vorbim, cum iubim, cum răbdăm, cum luptăm, cum ne ridicăm după ce cădem – toate devin lecții pe care ei nu le uită niciodată.
Copiii nu au nevoie de o lume perfectă. Au nevoie de părinți care nu fug. De părinți care rămân, chiar și atunci când muncesc pentru alți copii. De părinți care nu își uită menirea, chiar dacă poartă poveri grele pe umeri. De părinți care, într-o zi, vor ști să spună: „Am fost departe cu trupul, dar aproape cu inima. Iar tot ce am făcut, am făcut pentru ca tu să poți sta drept în lume.”
Pentru copiii noștri, să fim lumină. Chiar și când cerul pare greu.