Stâlpii morților și Pasărea Suflet

Un obicei stravechi de inmormantare, pare-se chiar de pe timpul dacilor, se pastreaza pana in ziua de azi, in cateva sate din judetul Alba. In loc de cruce, barbatii sunt ingropati cu un stalp pus la capatai, iar feciorilor neinsurati li se pune pe stalp o pasare din lemn. Desi adevarata semnificatie a obiceiului s-a pierdut, traditia continua sa traiasca.

Isi deschide aripile colorate in albastru si pluteste in sus, tot mai sus, in lumina lunii. Din varful cerului coboara apoi in cercuri mari, deasupra cimitirului, de parca si-ar cauta stalpul de pe care s-a inaltat. De fapt, zborul lent, desenand petale de trandafir albastre pe cerul galben, este unul de adio. Pasarea-suflet isi ia ramas bun de la toti ai sai, cei ale caror oase isi dorm somnul de veci in cimitir. Isi ia la revedere, pana la A Doua Venire, si de la trupul sau, ingropat sub stalpul de lemn de pe care si-a luat zborul. S-au facut 40 de zile de cand sufletul mortului s-a desprins de corp si s-a cuibarit intr-un porumbel de lemn, asezat pe un stalp sculptat si pus in chip de cruce, la capataiul sau. Acum, chiar trebuie sa plece din lumea aceasta. Si dispare incet, ca tras de o sfoara in cer. In urma ramane numai stalpul de lemn. Sa-i pazeasca ramasitele pamantesti de duhurile rele.

Cimitirul din Loman

Taranii din cateva sate din judetul Alba cred cu tarie ca sufletele mortilor trec in lumea de dincolo sub forma de pasare, si ca pana la sase saptamani, zboara prin toate locurile pe unde au fost cat au trait.
Ei mai cred si ca trupurile neinsufletite ale barbatilor trebuie aparate de necuratul cu stalpi de lemn, inalti cat un stat de om si pe care sunt sculptate motive geometrice. De ce sunt mai aparte barbatii si de ce nu li se aseaza si lor o cruce la capatai, ca femeilor? Am cautat un raspuns in satul Loman (com. Sasciori), o asezare de oieri din Muntii Sebesului.
Urcusul e destul de usor, pe un drum de tara, cu atat mai mult cu cat privelistea e minunata si te indeamna sa mergi la pas. In amiaza teribila de vara, oamenii se ascund prin odaile racoroase sau pranzesc in livezile din spatele caselor, la adapostul unor copaci frunzosi. Ulita e pustie. Nici un murmur nu se aude de nicaieri. O cale a tacerii, care se ridica dinspre poalele satului, pana spre varful muntelui, in padure.
Ma opresc in fata portii de fier a cimitirului, crescut in jurul unei mici capele. Pasesc mirat si putin intimidat de sirurile de stalpi zvelti, cu incrustaturi maiestre si adumbriti de aripile unor pasari de lemn. Par ostasi intr-o lume pe jumatate vazuta, pe jumatate nevazuta, cu taieturile lor ferme, precum croiala unei uniforme. Am auzit demult despre ei, iar misterul lor nu-mi da pace. De unde vin? De la stramosii daci, sau adusi de legiunile romane? Si ce vor fi insemnand? De ce unii stalpi au pasari pe crestet si altii nu? Cum s-au pastrat aceste minuni de lemn pana azi, intr-o lume in care „la moda” sunt mormintele monumentale, cu cruci masive din piatra, marmura sau mozaic?
La capatul de jos al stalpului, acoperit de iarba, e intotdeauna sculptat sau scris cu vopsea neagra numele mortului, anul nasterii si anul mortii. Uneori, crucea e inclusa intre figurile taiate in lemn. Unii stalpi au o cruciulita, tot din lemn, in varf; altii, si o coroana de flori; altii – numai un clopotel care sperie linistea, in bataia cate unei pale usoare de vant. De jur imprejurul acestui platou plin de cruci si de stalpi, se intind vechile salasuri ale dacilor: coline impadurite, care iti odihnesc privirea.

Marturii despre „Pasarea Suflet”. Asemeni ingerilor

M-am gandit ca preotul satului trebuie sa stie ceva despre stalpi. Pe parintele Nicolae Popa l-am gasit la biserica, aflata la numai cateva sute de pasi de cimitir.
Sfintia sa ingaduie traditia „stalpilor dacici” – pe care a cunoscut-o in 1983, cand a venit preot aici -, desi ii este limpede ca nu e crestineasca. A fost curios sa afle mai multe despre acest obicei de inmormantare, dar n-a descoperit decat amanunte, nu si explicatiile lui adanci. „La barbatii batrani, stalpul are in varf o cruce mica, iar la cei tineri si neinsurati, o pasare ca un porumbel din lemn, in marime naturala. Pasarea poate sa aiba aripile adunate pe langa corp sau desfacute. Coada ii este rasfirata. „Porumbelul”, cum i se spune, e vopsit de obicei in albastru inchis”, povesteste parintele Nicolae. Dar de ce toate astea? „Ramane o taina. Cert este ca „porumbelul” de pe mormintele romanilor de pe Valea Sebesului i-a inspirat lui Constantin Brancusi „Pasarea Maiastra”, iar lui Lucian Blaga „Pasarea Sfanta”. De altfel, se pare ca Brancusi a facut si Coloana Infinitului, sau a Recunostintei, dupa modelul stalpilor funerari de pe la noi. Si ar fi vrut sa puna Pasarea Suflet in varful Coloanei, dar s-a razgandit. Sa stiti ca si in Gorj era obiceiul stalpilor, odinioara”. Parintele Nicolae Popa ar vrea totusi sa creada ca Pasarea Suflet – cum a fost botezata prin anii ’40, de folcloristul Gheorghe Pavelescu -, are legatura nemijlocita cu crestinismul: „In credinta populara, cei care mor tineri si neintinati devin ingeri slujitori ai lui Dumnezeu. Poate ca li se pune cate o pasare pe stalpii lor de mormant, ca sa se arate ca ei sunt asemeni ingerilor”.

Simbolul Sfantului Duh

Valeria Petrascu (85 de ani), femeie cu frica de Dumnezeu, care citeste zilnic din Biblie si cunoaste cel mai bine cimitirul satului, cu care se invecineaza, crede ca „porumbelul” de pe stalpii mortilor e simbolul Sfantului Duh.
Sotul ei este ingropat chiar la intrarea in cimitir. Pentru ca a murit batran si a fost cununat cu Valeria vreme de 50 de ani, el are pe stalpul sau o cruce, nu un „porumbel”. Batranei ii pare rau totusi ca n-are si barbatul ei un „porumbel”, caci i-ar fi fost mai lesne sa-i vorbeasca pasarii cand i se face dor de omul sau, si poate ca pasarea aceea i-ar fi dat vreun semn de dincolo.
Valeria si-a pregatit locul de odihna alaturi, sub o cruce de brad, caci asteapta moartea cu nadejde, nu cu teama. „Daca dincolo ne intalnim cu Domnul Hristos, n-are de ce sa-mi fie frica, mama”.
Doi sateni mai tineri, dar renumiti in Loman ca le stiu pe toate, Angela si Petru Lupu, ne spun ca mai inainte se infigeau stalpi purtatori de „porumbei” la capul tuturor mortilor, ca sa-i ocroteasca de duhurile rele, dar se luau si se ingropau dupa sase saptamani, iar raposatii continuau sa fie vegheati numai de cruci. „S-o fi pastrat obiceiul „porumbelului” numai la feciori, pentru ca inchipuie sufletul curat. Sau poate pentru ca despartirea e mai dureroasa cand moare un om tanar. Stiti, cand te doare rau, trebuie sa incerci sa-ti alini suferinta cumva, macar prin a arata lumii ca mortul a fost un om bun si curat ca un porumbel”, spune Angela.

Barbatul – stalp, femeia – cruce a casei

Candva, si cimitirele din Vaidei si Cioara, din Hunedoara, ca si in Orlat, Purcareti, Cugir, Nucet, Salistea, Rachita, Laz, Sugag, Capalna si Sibisel, din Alba, erau pline de stalpi inalti, impodobiti cu sculpturi faine, iar unii colorati cu negru, rosu, verde si albastru.
Semanau cu niste palcuri de copaci fara ramuri, de pe care urmau sa-si ia zborul stoluri intregi de pasari albastre.
Acum, n-am mai gasit stalpi, decat la Loman si la Pianu de Sus. Poate si pentru ca ajung sa coste mai scump decat crucile: traditia cere ca mesterii de stalpi sa fie platiti cu o oaie. La Pianu, stalpii sunt fara pasari. Nimeni nu stie cand au disparut.
Strecurati printre crucile de beton, atat in jurul bisericii noi, cat si al celei vechi din Pianu de Sus, stalpii de aici par stingheri fata de cei din Loman, iar unii dau semne ca ar vrea sa o ia din loc, aplecati spre morminte sau scosi din pamant si numai rezemati de monumentele mozaicate. Au supravietuit lumii lor, dar nu si celei de astazi. Doar batranii mai platesc, inca din timpul vietii, sa li se faca stalp. Asa, bunaoara, domnul Ioan Bena, fost invatator la Pianu de Sus, care va implini 90 de ani in luna octombrie. A trait o viata la Pianu si s-ar zice ca este cel mai bun cunoscator al traditiei si al istoriei locale. Cand e vorba sa cauti raspuns la intrebari mai grele, toti satenii ti-l indica, respectuosi, pe invatatorul Bena. Asadar, am mers acasa la dansul. Desi sunt bolnavi si abia se misca, sotii Bena se dovedesc gazde bucuroase de oaspeti si dezlegate la limba. „Ne-a ramas din batrani obiceiul stalpului funerar, dar am pierdut pe drum semnificatiile lui.
Totusi, multi oameni cred ca stalpul se pune numai la barbati, pentru ca barbatul e stalpul casei. Crucea e pentru femei, pentru ca femeia e crucea casei, ea se sacrifica mai mult pentru familie. Ei, dar acum nu stiu sa mai fie vreun cioplitor in sat care sa faca stalpi. Eu i-am rugat pe copii sa-mi gaseasca un mester, sa-mi fac stalp cat mai traiesc. Ca stalpul se face si se incrusteaza numai dupa ce moare omul, ca sa nu chemi moartea pana atunci”.
Venerabilul invatator stie ca stalpii sunt ciopliti din lemn tare, de stejar, salcam sau frasin, ca sa reziste mai mult. Asa se face ca gasim inca in picioare stalpi de 70 – 80 de ani, chiar si mai vechi. Crede ca stalpii ar fi fost adusi de romanii din Legiunea a XIII-a Gemina, care a stationat in Dacia, caci pe ei domina crestaturi cu numarul Legiunii. La romani era obiceiul de a pune la capataiul unui soldat mort un stalp cu o pasare de lemn indreptata spre tara de bastina, pentru ca sufletul sa se poata intoarce pe meleagurile natale.
D-l Ioan Bena isi aminteste ca pe vremuri se puneau „porumbei” si pe crucile femeilor, iar mai incoace, numai pe cele ale fetelor care s-au prapadit inainte de a implini sapte ani. Mai multe nu stie, si regreta. „Daca nu cunosti bine si nu intelegi traditia, nici nu o duci mai departe, si-i mare pacat. Ar trebui sa tinem cu dintii de radacinile noastre. Oricum, eu vreau sa am stalpul meu la mormant, cand va veni timpul”.

Dainuind in tenebre ca in povesti
cu fluier parelnic de vant,
canti celor ce somnul si-l beau
din macii negri de sub pamant.

Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tai verzi.
Ascultand revelatii fara cuvinte
sub iarba cerului zborul ti-l pierzi.

Din vazduhul boltitelor tale amiezi
ghiceste in adancuri toate misterele.
Inalta-te fara sfarsit,
dar sa nu ne descoperi niciodata ce vezi.

Lucian Blaga
(din volumul „Lauda somnului”, 1926)

# Text publicat inițial în Formula As, nr. 985, 1 – 8 Sept. 2011

1 thought on “Stâlpii morților și Pasărea Suflet

  1. Da, frumos făcut! Stâlpul funerar cu pasărea sufletului se mai găseşte în Gorj, dar ăi în unele sate din… Harghita.

Comentariile sunt închise.