Schitul Foltea, sau lupta pentru iubire

Pe urmele Părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului, am ajuns la Schitul Foltea, din Mărginimea Sibiului. Amintirea marelui duhovnic este estompată aici. Dar alte bucurii te aşteaptă: un peisaj fabulos, o bisericuţă minunată, cu o istorie aparte, un izvor vindecător şi două maici strălucitor de inteligente şi pline de dragoste creştinească. Într-o zonă renumită prin bogăţia şi pragmatismul oamenilor ei, Schitul Foltea îţi apare ca o inimă pulsând în afara trupului, care nu mai nevoie de ea.

Aşa trebuie să fie şi când răsare soarele. Noi îi vedem numai irizările de pe sticla cerului la orizont, tot mai intense cu fiecare clipă, până când noaptea se topeşte sub vâlvătaia astrului întreg. Dar nu ştim cum este să fii dincolo de capătul acela al lumii, unde se nasc zilele. Nu ştim câţi demoni ţin de poalele întunericului pentru ca lumina să nu răzbată până la noi.

Tot aşa, mergând într-o mănăstire, vedem numai rasele călugărilor şi chipurile lor pioase, icoanele mai vechi sau mai noi aşteptând să fie venerate, turlele semeţe sau intrările scunde ale bisericilor, chiliile înşiruite una lângă alta şi aşa mai departe. Nu ştim ce luptă se duce în sufletele monahilor sau monahiilor de acolo. Şi dacă, în căutarea noastră superficială, nu am dat peste ce ne-am aşteptat, mergem mai departe, ignorând bucuria pe lângă care am trecut. Iar trecerea aceasta lasă urme şi în sufletele călugărilor care ne-ar fi dăruit, dacă am fi vrut să primim.

Cu acest gând am coborât, într-o zi de sfârşit de vară, de la Schitul Foltea, unde Dumnezeu a rânduit să ajung căutând noi informaţii despre viaţa părintelui Arsenie Boca, Sfântul Ardealului.

Cunoscut şi sub numele de Fântâna Foltii, schitul are o istorie marcată de întâmplări excepţionale şi de personalităţi exemplare.

Un trecut de legendă

Începuturile schitului au rămas acoperite de mister. Cert e ca la 1740 exista deja. Iar patru ani mai târziu aici a poposit călugărul Visarion Sarai, cel care a dat semnalul luptei împotriva unirii religioase în Transilvania – după cum scrie şi pe frontispiciul bisericii.

În orice caz, aşezarea monahală nu a fost fondată întâmplător în mijlocul pădurii, sub o creastă de munte, la câţiva kilometri de satul Sălişte din Mărginimea Sibiului. Căci legenda spune că Dumnezeu însuşi, însoţit de Sfântul Petru, a călcat cândva pe aceste meleaguri şi, fiind însetat, a lovit cu toiagul o stâncă din care a început să curgă apă rece şi limpede. Sf. Petru l-a rugat pe Domnul să facă apa vindecătoare, astfel ca toţi cei bolnavi care vor bea din ea să-şi recapete sănătatea, orice beteşug vor fi avut. Şi Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea. Dar după o vreme oamenii care veneau la izvorul făcător de minuni au pornit să se certe şi să se bată pentru a lua primii apă sau a lua mai multă. Văzând aceasta, Domnul a ridicat puterea tămăduitoare a izvorului şi astfel a coborât pacea între oameni. După cum veţi vedea mai încolo, de-o vreme izvorul a redevenit vindecător.

Din vechiul schit nu mai există azi decât temelia şi câteva fotografii – păstrate cu sfinţenie într-un album al obştei. Imaginile surprind o bisericuţă modestă de lemn, văruită în alb şi acoperită cu şindrilă, şi o parte din chilii. În uşa de la intrare în biserică, cu mâna pe clanţă, apare un preot bătrân, cu o barbă mare, albă. Trebuie să fi fost toamna, căci pământul e acoperit de frunze.

Pe timpul când au fost făcute fotografiile, adică la începutul secolului XX, la Foltea era schit de călugări. Şi aşa a rămas şi după ce vechiul schit a fost demolat, în anii ’20, pentru a fi reconstruit din cărămidă. Noua biserică, mai înaltă şi mai frumoasă a fost închinată memoriei eroilor români din primul război mondial şi poartă două hramuri: al Sf. Mare Mucenic Gheorghe şi al Sf. Mucenic Oprea din Sălişte.

Ceva mai târziu, la sfârşitul anilor ’50, ani de maximă prigoană stalinistă, schitul Foltea a fost închis. Abia după revoluţia din ’89 a fost redeschis, însă greu s-au lipit călugării de el. Ceva îi îndepărta de locul acesta sfinţit cu jertfa de zi cu zi a atâtor monahi de odinioară şi cu rugăciunile lor fierbinţi. Ceva ce vor înfrunta şi maicile Teofana şi Sofronia, începând din 2002, când singurul călugăr rămas la Foltea, un bătrân de 90 de ani, s-a retras la Sâmbăta de Sus, iar aici s-a făcut obşte de monahii. Obşte, vorba vine, că sunt doar cele două călugăriţe. Altele n-au rezistat din pricina acelui ceva: lipsa de iubire.

***

La ceasul când am pornit din Sălişte spre Foltea mirosea deja a toamnă. Cerul căpătase acea strălucire de mătase pe care o are numai când se coc strugurii. Drumul forestier, care leagă satul de schit, este abrupt şi unduitor prin pădure. Pe timp uscat, e o plăcere să-l urmezi şi chiar să poposeşti pe câte o curbă mai generoasă, ca să vezi Săliştea de sus – cu biserica lui înaltă şi ţeapănă, ieşind pe jumătate din vegetaţia care copleşeşte localitatea. Iarna, însă, ne spun oamenii, nu e chip să te aventurezi pe-aici decât cu maşini puternice şi încălţate cu lanţuri grele. Până la iarnă însă, opreşte-te pe cale şi bucură-te de aerul tare, de frumuseţea pădurii şi de liniştea risipită numai de câte o pasăre sau de vreo jivină care păşeşte atentă printre copaci. Aşa am făcut şi noi. Apoi am mers mai departe.

***

Oamenii din Mărginime sunt aspri şi pragmatici, raţionali şi preocupaţi de lucruri concrete. Aşa au răzbit din moşi-strămoşi, muncind până cădeau în brânci să crescă oi şi să strângă averi – dacă nu pentru copii, măcar pentru faimă.

Satele lor sunt mândre şi reci. Nu găseşti nicăieri casă fără etaj şi fără maşină de teren înaintea porţii. Toate pământurile lor sunt împrejmuite cumsecade şi toate porţile ferecate. Nu stă nimeni dinaintea casei, pe vreo bancă, să-ţi caute vorbă. N-au nici timp şi nici poftă de efuziuni şi confesiuni nici între ei şi cu atât mai puţin cu străinii. Sunt principiali şi credincioşi – în principiu. Ştiu ce e bine şi ce e rău, ce se cuvine şi ce nu şi când zic o vorbă aia e: da când e da şi nu când e nu. Însă, nu-s învăţaţi cu drumul mănăstirilor, nici deprinşi pe de-antregul cu gustul slujbelor de priveghere. Aşa încât nu prea le văd rostul unor maici în vârf de munte. Prin urmare, dinspre ei nu vine decât un val de frig. Uneori ca un crivăţ siberian.

Maica stareţă Teofana spune că auzise cât e de greu să fii monah la Foltea şi s-a întrebat mereu de ce. „Acum am aflat răspunsul. Când la dragoste nu ţi se răspunde cu dragoste e foarte greu. Oamenii de pe aici sunt morali şi corecţi, dar dacă fac un lucru bun nu-l consideră al lui Dumnezeu, ci al lor. Că ei l-au făcut, nu că i-a ajutat Dumnezeu. Ăsta e orgoliul. Asta e părăsirea de har. Au rămas principiile foarte dure, dar atât. Întâi mai făceau câte ceva şi din dragoste de Dumnezeu, apoi s-a pierdut dragostea de Dumnezeu şi a rămas frica, acum a dispărut şi frica. Eu îi înţeleg, că sunt de-a lor, m-am născut în Tilişca, şi am fost aşa, o fire mai închisă, dar viaţa nu este numai un şir de baricade”, ni se destăinuie maica Teofana.

„Am ieşit în întâmpinarea lor şi le-am oferit din prea plinul nostru sufletesc, dar mulţi dintre ei nu cunosc bucuria”, adaugă şi maica Sofronia, cu o undă de regret în glas.

În felul acesta, maicile de la Foltea au ajuns să fie vizitate şi ajutate de credincioşi din Sibiu sau chiar din alte părţi ale ţării, dar de prea puţini mărgineni. „Însă, noi în continuare manifestăm deschidere şi dăruire. Ne este mai de folos nouă decât lor, dar… Ştiţi că e o pildă în Pateric în care un părinte propovăduia Evanghelia la câteva sute de oameni, apoi numai la o sută, apoi numai la cincizei, apoi numai la unul. Şi cineva l-a întrebat: de ce mai propovăduieşti? Şi el a răspuns: ca să nu mă schimbe ei pe mine. Aşa şi noi, dăruim, ca să ne îmbunătăţim şi dacă se întâmplă să mai fie şi câte unul care să primească, e o bucurie în plus pentru nou”, spune maica Sofronia.

Maicile simt pe pielea lor că în lume e o mare lipsă de iubire şi spun că de aceea oamenii au uitat să zâmbească.

Cu siguranţă că şi mărginenii au fost cândva mai plini de evlavie şi de drag pentru viaţa călugărească. De pildă, maicile ştiu că aici a fost un preot foarte puternic duhovniceşte, ieromonahul Mihail Purdescu, care era foarte apropiat de părintele Arsenie Boca. Cei doi au şi vieţuit împreună la mănăstirea Sâmbăta de Sus. La un moment dat, părintele Arsenie a stat câteva luni la Foltea, dar, din pricini necunoscute, nu s-a retras aici de tot. În schimb, l-a trimis pe părintele Mihail, ca pe unul care îi era aproape de inimă şi în care avea nădejde că se va îngriji cum trebuie de schit. Şi cât a slujit părintele Mihail, cu puterea rugăciunii sale a îmblânzit munţii şi fiarele pădurii şi a făcut cărare de oameni până la schit. Aşa de mare era influenţa părintelui încât Securitatea comunistă şi-a plasat un om în obşte, care îl urmărea pas cu pas. În 1959, când a fost închis schitul, din ordinul regimului, părintele Mihail s-a retras la casa bătrânească din satul Rod, nu departe de Foltea, unde a locuit până a plecat la cele veşnice. A fost înmormântat însă la mănăstirea Râmeţi, în apropierea părintelui Dometie. Şi aceasta a rămas o taină: nu se ştie de ce a vrut părintele să fie înhumat la Râmeţi.

„Harul locului, pecetluit de rugăciunile părintelui Mihail, se simte şi acum. Mai ales aici, în chilie, când ne facem pravila, simţim puterea părintelui”, ne împărtăşeşte maica Teofana.

De când sunt maicile la Foltea, nu s-a mai statornicit aici nici un preot călugăr. Însă, părintele Cătălin Teşa, care se îngrijeşte şi de sufletele bătrânilor de la Căminul din Săliştea, slujeşte la Foltea în fiecare duminică, până când vine iarna grea şi nu mai poate urca în munte. Atunci, maicile rămân între brazi şi nămeţi numai cu Mântuitorul şi su sfinţii, pe care îi invocă zi de zi şi ceas de ceas, de ajung să le simtă prezenţa fizic.

Strigăte de rugăciune

În timpul săptămânii, maicile se roagă singure, când în chilie, când în biserică. Noaptea, pentru că nu au curent electric, citesc la lumânare până li se înroşesc ochii şi li se închid de la sine: nu numai cărţi bisericeşti, ci şi de istorie, căci cel puţin maica stareţă e pasionată de domeniu, ca una care a absolvit o facultate de profil.

Cu rugăciunea îşi vindecă rănile sufleteşti şi trupeşti. Dar oricâte rugăciuni ar şti pe de rost, la vreme de primejdie sau de mare necaz, cheamă puterile cereşti cu un strigăt scurt: „Doamne, Iisuse!” sau „Sfântă Fecioară!” sau „Sfinte Gheorghe!” sau „Sfinte Sofronie!” şi imediat le trece frica sau găsesc o soluţie pentru problema lor. Cu rugăciunile îşi spală gândurile, ca să fie strălucitoare ca nişte haine împărăteşti. „Nu mai este timp pentru rugăciuni lungi, te copleşesc gândurile, că dau năvală. Aşa că atunci când primim o veste rea, care riscă să ne întunece sufletul, ori când ne trece un gând rău prin minte, am şi strigat: «Sfinte Siluan! Sfinte Nifon!» şi numele altor sfinţi degrabă ajutători. Şi le şi simţim mâna protectoare pe capetele noastre”, ne mărturiseşte maica Teofana.

Maica stareţă însăşi a fost salvată de la moarte de către Sfântul Nectarie. La începutul verii a avut o gravă problemă de sănătate şi s-ar fi mutat la Domnul până când ajungea la medic. S-a rugat cu lacrimi la Sf. Nectarie şi s-a pus pe picioare.

Poate că rugăciunile neîncetate ale maicilor şi strigătele lor de ajutor către puterile de Sus au făcut să curgă din nou apă vindecătoare la Foltea. Căci, iată, minuni se întâmplă iarăşi! „Am avut de făcut câteva reparaţii la schit şi am adus nişte muncitori. Într-o zi, doi dintre ei s-au tăiat cu un cablu pe mâini. I-am oblojit noi cum am ştiut, dar ei nu păreau că bagă prea mult în seamă rănile acelea, deşi erau destul de serioase. Pe urmă, au băut apă de la izvor şi s-au spălat pe mâini. În câteva zile, nici urma rănilor nu se mai cunoştea. Şi s-au închinat împreună cu noi în faţa puterii lui Dumnezeu!”, ne şopteşte maica stareţă. De fapt, maicile au vorbit tot timpul şoptit, pline de semerenie şi cu aerul că nu fac decât să istorisească despre Altcineva, nu chiar despre viaţa lor. Cineva care este iubire şi care le-a întipărit în inimi şi pe chip zâmbetul.

(Reportaj documentat și scris în octombrie 2011, publicat azi în premieră)