Pustnicii de la marginea cerului

Sa vorbesti despre pustnici in mileniul trei e cel putin hazardat. Cine sa creada ca exista oameni atat de insetati de prezenta lui Dumnezeu, incat sa se-ascunda prin salbaticiile muntilor, ca sa fie singuri cu El? Dar ei exista. Muntii Neamtului ascund si azi prin vagaunile lor calugari-sihastri, ale caror rugaciuni neincetate bat la portile cerului, cerand iertare si mantuire pentru noi toti.

Javina pamantului

Sade pe o banca din lemn negeluit, sprijinit ciobaneste intr-un baston. Deprinderile tineretilor! Are infatisarea lui Dumnezeu, din inchipuirile mele de copil. Un taran drept, cu umerii largi, invelit intr-o bunda, cu barba si plete de un alb nefiresc. Isi incepe fiecare fraza solemn, usor cantat, cu un pronuntat accent moldovenesc, care lasa urme fine in auz, precum o sanie pe zapada.
„Cand am venit io aicia in munti ierau cinzaci di sihastri. Daca intalneai vreunul, iti spunea pi numi, asa ierau de induhovniciti. Si douazacisisapti di maici ierau, intri cari maica Zenovia iera fiica di ministru din Bucuresti. S-avia acte di la Carol Intai, ca sa poata sta in toati padurili. Avia saizaci di ani di pustinicie”.
As vrea sa-l intreb daca mai exista si astazi pustnici in Muntii Neamtului, munti despre care se spune ca au mai crescut cu un stat de om, din osemintele sihastrilor care s-au nevoit prin pesterile si vaioagele lor. Parintele tace. Fosnetul naturii se aude mai clar. Cantec de greieri, bateri de aripi si poate mugurii pomilor pleznind in floare.
„Odata am gasit un bordei intr-o pestera. Pi usa iera scris: aici locuiesti javina pamantului. Iera chilia ierodiaconului Cristofor, pi cari l-am intalnit mai tarziu. Avea cu el, intr-o geanta, un craniu galban cum ii ciara si mirosa a mii di parfumuri – iera capul unui sfant care pustnicise pe-aici. Intr-o noapte, sfantul i s-o aratat ierodiaconului Cristofor in vis, si i-o zas sa-l pomeneasca cu numele di ieroschimonahul Pavel. Ierodiaconul Cristofor a stat tri zali la manastire si-apoi a plecat zicand: „Sa nu ma mai cautati, ca m-am rugat sa nu ma mai gaseasca nimeni”. Si nu l-am mai vazut pani in zaua di azi. Si nu i-am mai gasat nici pestera in cari a stat si in cari am fost. Sunt pustinici cari si roaga la Dumnezau sa nu-i gaseasca nimini, ca intotdeauna sa ramana cu mintea si cu inima in legatura cu Dumnezau. Ca zace si Sfantu Ioan Scararul: „Puterea imparatului sta in multa ostire, iar puterea pustnicului in multa rugaciune””.
Ma scutur ca dintr-un vis. Mi se pare ca a trecut o viata de cand l-am ascultat pe parintele Cleopa vorbind. Marele duhovnic al Moldovei a fost el insusi sihastru in Muntii Neamtului vreme de zece ani. Intalnirea cu el, in pridvorul chiliei din Sihastria, a fost primul imbold de-a pleca, odata si-odata, in cautarea pustnicilor din salbaticile Neamtului. Si iata-ma pe urmele lui…

„Va rog frumos nu mai bateti. Sunt foarte bolnav”

Parintelui Proclu Nicau de la Mitocul Balan (Neamt) i s-a dus vestea de sihastru priceput in a da sfaturi duhovnicesti si mangaiere. A vrut sa se ascunda de lume, dar lumea l-a adulmecat ca un caine credincios de care incerci sa scapi, dar vine acasa si de la o suta de kilometri. Dupa 50 de ani de nevointa prin cotloane de stanca si bordeie sapate in pamant, la batranete, parintele s-a mutat la marginea satului Mitocul Balan, mai aproape de oameni. Si a admis un compromis: are trei zile pe saptamana, marti, joi si sambata, cand crestinii ii pot tulbura singuratatea, ca sa-i ceara cuvant de folos. Ce bine ca azi e joi! Nadajduiesc ca ma va primi, sa aflu ce te impinge in pustnicie si ce te invata sihastria prin munti.
De pe limba de asfalt ciuruit, botezata pretentios drum judetean, care leaga Piatra Neamt de Targul Neamt, fac stanga la Cracauani, pe un drum cinstit, de tara. 12 kilometri care iti par 100, in dansul masinii peste pietre, gropi si urme de carute invesnicite in pamant. Parca e anume facut sa te oblige sa treci de la viteza vietii cotidiene – in care vezi doar suprafata lucrurilor – la o inaintare tihnita, „la pas” – in care deslusesti profunzimea lor. E o schimbare binevenita, inainte de intalnirea cu un mare duhovnic.
Ajung, intr-un tarziu, la capatul dinspre codrii al Mitocului. Aici, primavara intarzie. Marea de brazi a revarsat spre sat o spuma groasa de zapada.
Chilia parintelui Proclu, cocotata pe un deal, e ca un joc de copii. O curte ingusta si scunda, imprejmuita cu gard de lemn, din care tind catre lumina bratele unui pom inca neinfrunzit. Poarta este proptita cu doua scanduri pe dinafara. Pe ea, un anunt scris de mana cu majuscule: „Va rog frumos nu mai bateti. Sunt foarte bolnav”. Langa poarta, cateva sacose cu de-ale gurii, lasate de credinciosii care n-au reusit sa intre la parintele Proclu. Indraznesc, totusi, sa bat. Prima data. Tacere. A doua. Nu se aude decat un cuc, departe, in padure.
La a treia, scartaitul unei porti, ceva mai sus de chilia parintelui, ma face sa observ o alta ograda. Mica, imbracata in negru, o batrana imi face semn sa urc. Imi vine in minte: „Indrazniti! Eu am biruit lumea” si grabesc pasul pe poteca, plin de speranta. E sora parintelui Proclu, care il ingrijeste. Imi spune cu glas hotarat sa nu mai insist, ca parintele a cazut la pat, nu mai respira decat cu ajutorul unui aparat special, deci nu poate vorbi. Zic: „Macar sa-l vad si sa-i cer binecuvantare”. Batrana ramane neinduplecata. Imi face semn cu mana sa plec. „Sa-i fi zarit macar chipul”, imi spun. Suferind si tacut, poate ca batranul sihastru si-ar fi spus mai bine povestea vietii. Oare calatoria mea pe urma pustnicilor din salbaticiile Neamtului se sfarseste inainte de-a fi inceput? Urc in masina si pornesc pe acelasi drum desfundat. Nu prea departe, un batran isi paste pe marginea drumului patru oi. Isi duce un deget la palaria decolorata si imi face semn sa opresc. „Ai fost la sfantu’ si nu te-o primit”, zice. „Nu-ti hie a suparare, baiete, ca-i rau bolnav. Sta sa moara”. „Il cunosti?”, intreb. „D’apoi cine nu-l cunoaste pe parintele Proclu? Vin la el puhoaie di oamini, asa cum sa cade la sfinti”. „De unde stii dumneata ca e sfant?”. Batranul se uita la mine cu o mirare intinsa pe tot obrazul. „D’apoi numa’ sfintii pot trai in pustie, cu iarba si apa, ca dihaniile padurii, prabusit tata zaua in rugaciuni. Ca daca n-o chierit tara asta de-atatea reli, e numa’ din rugaciunile si nevointa sihastrilor.”

Pornesc spre Cracaoani, in leganat de caleasca. La o azvarlitura de bat sunt vestitele manastiri Varatec, Sihla, Sihastria, Agapia, Secu. De obicei, sihastrii sunt prin preajma manastirilor, unde vin uneori sa se spovedeasca si sa se impartaseasca, ori sa participe la Sfanta Liturghie. Dar cred ca va trebui sa caut mai sus in munte.

Pipirig, satul ciobanilor ardeleni

Trec de Varatec si de Agapia, merg mai departe, spre Pipirig. Satul a fost intemeiat pe o veche mosie a Manastirii Neamt, pe la 1700, de catre cateva familii de ciobani ardeleni de pe Valea Bargaului, refugiati din pricina persecutiilor la care ii supuneau habsburgii. Aici se afla una dintre vechile biserici de lemn din Romania, ridicata la 1807 si sfintita cu hramul Sf. Nicolae. Pipirigul e cunoscut mai ales ca satul bunicului lui Ion Creanga, David (unul dintre ctitorii bisericii), si mai putin ca locul in care s-a nascut patriarhul Nicodim Munteanu. Am ajuns atat de repede, incat n-am izbutit sa-mi fac un plan. Singura varianta este sa caut din om in om, pana aflu de vreun pustnic. Intru in biserica si ma inchin. Catapeteasma din lemn, pictata de preotul zugrav Vasile Rezmerita la 1841, iti tine ochii lipiti de sfinti. Mai zabovesc pret de cateva rugaciuni, in asteptarea vreunui crestin. Dar nu mai intra nimeni in biserica. In curte, un barbat intre doua varste curata un mormant. Il salut si-l intreb, intr-o doara, daca a auzit sa fie vreun pustnic prin zona. Imi raspunde cu un „da” sec. Stie sa ma indrume la el? Nu, dar la ce-mi trebuie? Ii spun ca am nevoie de un sfat pe care numai un pustnic mi-l poate da. „Apai, bine. Iesi matale din sat, intri in padure si mergi asa o vreme…” Si, cum il gasesc pe parintele? „Ei, daca vrea, te gaseste el pe matale”. Il privesc mai bine. E cat se poate de serios. Ies din sat pe un drum forestier, care intra in padure ca sarpele-n apa. In spate, codrul ii acopera urma. Nu stiu unde duce drumul, dar nu anunta vreun capat si deja merg de ceva timp. Sa fi ras omul acela de mine? Aerul rece miroase a lemn vechi si stergare curate, ca odaia de oaspeti a bunicii. Cobor din masina si o iau la picior. Incerc sa stabilesc Nordul, dupa muschiul de pe copaci. Si merg. Sa fie vreo zece, cincisprezece minute de urcus. Privesc padurea si deodata ma cuprinde o veselie inexplicabila si-mi vine sa chiui prelung. Totusi tac. Ma inconjoara o liniste inalta si solemna, de catedrala.

Onufrie din poiana cu brazi

Vad cu coada ochiului cum dintr-un palc de fagi pare a se desprinde o umbra. Umbra capata chip de om. E un calugar inalt si uscat. Ma priveste tinta in ochi. „Binecuvantati, parinte! Va cautam”. Nu-mi raspunde. Da din cap si-mi face semn sa-l urmez. Mi se invart intrebarile in cap. De unde mi-a venit sa-i cer binecuvantare, ca nu stiam ca-i preot? De ce m-astepta?! De unde stia ca vin? Calugarul nu scoate o vorba. Are fața ca o piatra slefuita de vant, cu riduri de expresie adanci, barba neagra, inspicata, lunga pana aproape de cureaua lata de piele care ii strange dulama, parul incaruntit, prins in coada. Sa aiba spre 50 de ani. Merge drept, fara nici un efort la urcus. Cerul se apropie printr-un ochi de padure. Am ajuns pe un fel de acoperis al lumii, ingust si stramt, din stanca, marginit de brazi. Intinde mana spre satul care se vede departe in vale. „Cand mi se face dor de lume, vin aici.” Dau din cap, bucuros ca se dezleaga la vorba, dar el o ia din nou la picior, pornind spre nu stiu unde. La rastimpuri, imi spune ceva, un citat sau o pilda despre cat se risipeste omul in viata fara frica de moarte. „Daca ma duce la capatul lumii?”, ma intreb. Ma hotarasc sa-i spun ce vreau si ce sunt. „Sunt reporter”. Nu raspunde nimic. Vorbele mele par luate de vant. Am ajuns in fata chiliei, un soi de cabana minuscula, din lemn, pe care calugarul o umple cu statura lui inalta. Un pat, cu siguranta prea scurt, o masa la care anevoie pot incapea doua persoane, un scaun si o soba cu plita, pe care este un ceaun acoperit. Peretii sunt grei de icoane.
„Aseaza-te in genunchi sa ne rugam, daca vrei sa stam de vorba”, imi porunceste. Isi pune epitrahilul si se roaga cu glas mare, frumos si linistitor. Stomacul mi se strange, ca dinaintea scaunului de spovedanie. „Sa stii ca in pustie te ispiteste mereu diavolul. Sfintii parinti ai pustiei se rugau impreuna cu cei pe care ii intalneau, pentru ca dracul nu rabda rugaciunea si indata se face nevazut”. Cu o lingura de lemn ia tocana de urzici din ceaun si pune in doua strachini de lut. Trage servetul de pe un bot de mamaliga de pe masa, spune „Tatal Nostru” si ma pofteste sa mananc. Ne asezam, eu pe scaun, parintele pe pat, si mancam in tacere. Abia am inghitit ultima lingura de urzici, ca se si ridica in picioare si rosteste o rugaciune de multumire.
Incerc sa aflu cine este, cand s-a calugarit, cum a ajuns pustnic, de cand e in muntii acestia, daca a mai sihastrit si prin alte parti, dar intrebarile mele pica fara ecou, in prapastia dintre noi.
Imi vorbeste despre adevarul de credinta, despre cultul icoanelor, despre nenorocirile care se abat asupra lumii din pricina rautatii noastre, despre orice, numai despre sine nu. Atata doar: vede sihastria ca pe o dragoste pe care nu o poti imparti cu nimeni. „Daca m-am daruit lui Dumnezeu, atunci toata viata mea trebuie sa fie numai a lui, nu doar pe jumatate, cealalta jumatate fiind pentru grijile de obste, cu gandurile, ambitiile si frecusurile omenesti. Numai cei cu adevarat puternici pot trai in obste si in lume cu dragoste deplina de Dumnezeu, inchinindu-I toata viata lor. Si eu am trait asa, dar acum nu mai sunt atat de puternic”. Se smereste, sa nu cred cumva ca e un calugar mai imbunatatit decat cei din manastiri. In contrast cu chipul sau dur, vorba ii este blanda si respira multa bunatate. E timpul sa plec. Ii cer binecuvantarea. „Cauta pacea si te vei mantui! Roaga-te lui Dumnezeu sa faca astfel ca voia Lui sa fie si voia ta, adica sa poti purta orice necaz, boala, suferinta sau greutate, cu constiinta faptului ca asta e voia Domnului si ca din voia Sa te vei mantui”. Ma conduce pana in pragul chiliei si imi zice sa cobor fara grija. „Parinte, as putea sa va cunosc numele?”, indraznesc sa intreb. Se incrunta putin: „Cum, ai venit la mine fara sa stii cine sunt?.” Apoi zambeste: „Onufrie!”.
Cobor cu pasi mari si repezi. Urechile imi vajaie. Am o senzatie stranie, ca si cum as fi iesit din timp si acum ma intorc iar in el. Pe masura ce ma indepartez de chilie, cantecul pe mii de voci al pasarilor se aude tot mai puternic, ca si cum o mana nevazuta il da mai tare.
Sunt plin de bucuria ca am gasit un pustnic adevarat. Si totusi, ma simt golit. Traiesc frustrarea ca nu i-am smuls parintelui Onufrie nici o confesiune.

Parintele Visarion de la Mastacan

E a doua zi de cand am plecat pe urmele pustinicilor din Neamt si-mi dau seama ca ma asteapta drum greu. Un prieten nemtean, caruia i-am marturisit teama mea, mi-a promis ca ma duce la un pustnic mai larg la vorba, cu ucenici multi prin munti: Parintele Visarion de la Mastacan, un sat nu departe de Manastirea Nechit. O luam spre comuna Borlesti, apoi apucam pe un drum desfundat si abrupt. M-as mira ca pe aici sa circule macar carute. Dar cativa kilometri de chin si rabdare ne aduc la schitul „Sf. Mina”, aflat in reconstructie, dupa ce prima biserica, din lemn, a luat foc. De aici mai mergem o vreme pe jos, pe culmea dealului, manati de la spate de un vant rebel. In stanga se deschid, una dupa alta, vai si vaioage, de pe care urca la cer fuioare de fum subtire, ca din candele uriase, aflate intr-un „ritual” de purificare a campiei.
Sihastria parintelui Visarion Baghiu e un bordei cu doua incaperi si un paraclis, imprejmuite cu un gard de leaturi, prinse stramb in cuie, de parca le-a ingramadit vantul acolo. Strigam la poarta. Apar doi caini pitici si jucausi. Strig, bat, ii asmut pe caini sa latre, sa auda stapanul, dar animalele dau din coada si se gudura. O fi plecat parintele. Insa poarta e deschisa. Inautru ne intampina doua pisici tolanite la soare, pe un stup de albine. Cainii scheauna si ni se incurca printre picioare, laolalta cu pisicile, care au venit sa cerseasca mangaieri. Deschid o alta poarta, spre gradina. Dincolo, un batran chircit pe vine rupe marunt, fara graba, niste rugi de mure uscati, pe care ii indeasa intr-o galeata. E parintele Visarion, imbracat de lucru, in pantaloni negri si o camasa groasa, in carouri verzi, dar avand pe crestet potcap. „Binecuvantati, parinte!”, zic. Batranul nu ridica ochii; isi face de lucru cu mainile mari si osoase, ca si cand n-am fi acolo. Repet salutul, vorbind mai tare si aplecandu-ma putin in fata, sa fiu vazut. Prietenul meu saluta si el. Aceeasi tacere. Poate ca parintele are vreun canon, care il opreste sa vorbeasca – ma fulgera gandul. Insist: „Parinte, putem vorbi?”. „Aveti vreo durere sufleteasca?”, ma intreaba, cand deja nu mai asteptam raspuns. „Nu doar una”, spun repede, sa nu se razgandeasca. A umplut galeata si ne face semn sa stam pe o banca subreda, din lemn, langa paraclis.

„Daca stii sa te rogi nu esti singur”

Parintele are 86 de ani si este urmas de razesi improprietariti de Stefan cel Mare, peste dealurile astea. Nascut intr-o familie de oameni credinciosi, si-a dorit sa se calugareasca de mic, iar la 22 de ani a fost tuns in monahism la Manastirea Nechit. Este foarte legat de manastirea sa de metanie, cu atat mai mult cu cat traditia spune ca a fost intemeiata de un pustnic, in secolul XIV. Nechita Sihastrul ar fi fost primul care s-a nevoit acolo si de la el au luat numele paraul, valea si muntele, unde se afla locul sau de inchinaciune. In jurul lui s-au adunat alti pustnici si au ridicat o bisericuta de lemn, punand astfel temelie unei asezari isihaste, care a fost cunoscuta apoi sub numele de „Sihastria lui Nechita” sau „Schitul Nechit”. Parintele Visarion iubeste istoria si, daca isi pune mintea, te tine zile intregi cu povestiri din trecutul romanilor.
Inainte de a se sihastri, a vietuit si la Tarcau, si la Schitul Darvari, in Bucuresti, si la Petru Voda, cu parintele Iustin Parvu – la care are mare evlavie. As vrea sa aflu daca nu si-a dorit o familie, daca nu a regretat ca n-a gustat dulceata vietii inainte de a se calugari… „Nu-i gresit sa te insori, te mantuiesti si insurat (rade)”, dar sfintia sa a inteles datoria vietii altfel.
Cel mai greu i-a fost in tinerete, cand trupul isi cerea drepturile. „Dar daca te-ai fagaduit lui Hristos, nu-i dai magarului de trup ovaz, il pui la post si rugaciune, ca astea-s izvorul vietii si al mantuirii”. In efortul permanent de a se spori duhovniceste, 86 de ani au trecut ca trei zile.
Vorbeste rar, privind prin mine. Are ochi albastrii, afundati in cap ca sub o streasina, pletele cazute pe umeri si o barba alba, cu nuante roscate pe alocuri. De douazeci de ani este pustnic. A stat in pesteri, in colibe, pe crestele Tarcaului, acolo unde mai exista si azi sihastrii. In ultimii ani a revenit pe mosia parinteasca, sa moara aici, acasa, si totusi departe de lume. Si-a ales pustia ca sa-si curete sufletul la focul rugaciunii continue. Nu-i este mai greu pustnic decat in obste. In pustnicie, singuratatea e cea mai grea. Dar asta numai pentru cei slabi in rugaciune. „Daca stii sa te rogi, ai tot timpul cu tine sfintii si ingerii, deci nu esti singur. Si nu te temi de nimic. Traiesti cu bucurie totul, si nici mancare nu-ti prea trebuie, ca te saturi cu o mana de ciuperci sau un cartof”. Ii place in sihastrie si nu oboseste sa-i multumeasca lui Dumnezeu ca isi poate purta singur de grija, ca sa ramana pustnic pana la sfarsit. Dar crede ca e musai sa fi stat mai intai in manastire inainte de pustie.
„Sfantul Paisie Velicikovski de la Neamt, mare staret si organizator al monahismului, spune ca n-ai voie sa mergi in pustie pana n-ai stat 20 de ani in obste. Ca multe coarne mai are omul, iar in obste si le toceste, tot lovindu-se de ceilalti” (rade).
„Iar Sfantul Teodor Studitul zice-asa: „Calugarii din viata de obste se mantuiesc cu miile, iar cei din viata de sine cate unul la mie”. In viata de obste trebuie sa fie „o minte in toate capetele si un suflet in toate trupurile”, cum spune Sfantul Vasile cel Mare. Pe cand in viata de sine, fiecare face ce vrea. Nimeni nu-l conduce si nu-i taie voia, in afara de constiinta sa. Bine, il calauzeste si duhovnicul, da’ numai daca-i cere sfatul…”

„Mi-o placut calugaria si-s fericit!”

Il intreb ce crede ca a castigat mai de pret intr-o viata de calugarie. „Poate sunt mai putin salbatic decat unul care nu a trait asa. Cunoasterea lui Dumnezeu te inalta dintre dobitoace. Dar nimeni nu-l cunoaste desavarsit pe Dumnezeu in lumea aceasta. Si asta trebuie sa stim. Si sa mai stim ca toti, oricat ne-am sili la rugaciune si post, gresim in permanenta fata de Dumnezeu. Sa nu ti sa nazare ca esti mai cu mot decat altii, ca te-a si inhatat diavolul”.
Parintele Visarion a ucenicit pe langa parintele Nicodim Grosu – fost profesor universitar de limbi clasice, calugarit si apoi sihastrit pe Tarcau, acolo unde a si trecut la cele vesnice, la venerabila varsta de 93 de ani. De la parintele Nicodim a invatat ca rugaciunea iti coboara din minte in inima, cu atat mai adanc cu cat esti mai smerit. Fostul profesor ii spunea lui Visarion ca el e fericit ca „s-a nascut” calugar, ca a deprins randuiala monahiceasca de tanar si nu s-a mandrit cu oarece realizari lumesti: scoala, functie, casa, masina, ca apoi sa se cazneasca sa renunte la aceasta mandrie desarta. Modelul parintelui Nicodim a fost urmat de mai multi calugari care l-au cunoscut sau doar au auzit de sfintia sa. Amintirea sa a rodit. Asa se face ca pe Tarcau sunt si astazi multi pustnici: parintele Daniel, care a fost pictor si scriitor in lume, parintele Grigorie, parintele Ioanichie, care s-a nevoit la Sfantul Munte Athos…

Biserica manastirii Tarcau, „matca” sihastrilor din salbaticiile Neamtului

La ei nu se ajunge insa lesne, ca nu vor sa fie gasiti. Coboara uneori la Manastirea Tarcau, la Liturghie, se spovedesc, se impartasesc si dispar iar, cu lunile.
Parintele Visarion ne cheama in paraclis, o incapere cat o camara. Are tot ce-i este necesar sa slujeasca Sfanta Liturghie, dar nu poate de unul singur. Asa ca face rugaciunile celelalte. Aici isi spovedeste si isi dezleaga de pacate ucenicii, monahi sau mireni. E cautat ca iarba de leac, iar de cand s-a mutat la Mastacan, e si mai usor de gasit. Nu se supara insa, ia faptul ca pe o dovada de dragoste, la care trebuie sa raspunda cu dragoste.
Ar mai sta de vorba cu noi, dar il cheama pravila, ca de asta s-a calugarit. Il rog sa imbrace reverenda, sa-i fac o fotografie. Ma refuza energic. „Nu trebuie sa ma cunoasca lumea, ca eu m-am ingropat pentru lumea asta”. Izbutesc, totusi, sa-i fac cateva fotografii pe ascuns. Si ma simt vinovat, chiar daca parintele ma va ierta.
Soarele, ridicat in crucea zilei, incepe sa incalzeasca. Vantul a incetat. Parintele se indreapta incet spre poarta, semn ca e timpul sa plecam. Pe drum ne mai da cateva sfaturi de viata. Apoi inchide poarta in urma noastra, urmarindu-ne cu ochi de bunic. Intre noi si sfintia sa, cateva leaturi despart doua lumi. Ma mai intorc catre el, pentru o ultima intrebare: daca i s-ar da o viata noua, tot monah ar fi? „Da, mie mi-o placut calugaria, si-s fericit!”.

(Formula As nr. 868, 8-15 Mai 2009)

3 thoughts on “Pustnicii de la marginea cerului

  1. Minunat povestit,ca si cum am fost de fata !Citind am uitat de mine si de toate ,multumesc frumos si numai bine si sanatate va doresc .

  2. Minunat! Am parcurs pas cu pas, virtual ,cararile Tarcaului, pentru a cunoaste acesti oameni binecuvantati Mi -am incalzit sufletul ,in aceasta seara de iarna .Va multumesc.

Comentariile sunt închise.