Ideal totalitar, cu profil de chelner

Ce își dorește orice om? Pace, bunăstare, împlinire profesională, sănătate, dragoste… Într-un cuvânt: fericire! Ce ne-a promis comunismul? Fericire cu anasâna. Am rămas doar cu sila.

Ce-am sperat de la revoluția din Decembrie 1989? Că vom avea o țară ca afară. Occidentul era pentru noi măsura fericirii. Ne-am procopsit cu o democrație ”originală”, de tip sud-american, la cheremul unor gangsteri politici.

Ne-am împăcat cu soarta asta? Nu. Am încercat s-o schimbăm. De pildă, prin mitingul maraton din Piața Universității în primăvara-vara lui 1990. Am crezut că am învins în alegerile din 1996, odată cu accesul la guvernare al Convenției Democrate. Au urmat patru ani de bâlbâieli, erori și scandaluri și concluzia lui Emil Constantinescu: Securitatea a biruit. Am pus miza pe un cal nou în 2004, când Traian Băsescu și Alianța D.A. ni s-au părut a fi un ultim tren spre normalitate. Altă dezamăgire. Totuși, o amânare a apocalipsei. Târâș-grăpiș, ne-am alăturat Vestului, prin aderarea la NATO și UE. Dar Sistemul ne-a zguduit din nou, din temelii, în 2007 și 2012, prin loviturile de palat orchestrate de mogulii Voiculescu, Patriciu, Vîntu. Am depășit momentele, nu s-a sfârșit însă și războiul.

De șase ani, în orizontul țării e numai furtună. Și-n această zare întunecată, doar un licăr de speranță: strada. După două decenii de tăcere, s-a trezit. Întâi, pentru apărarea patrimoniului național de la Roșia Montană. Apoi, după tragedia ”Colectiv” în care și-au pierdut viața peste 60 de tineri. Mai târziu, împotriva OUG 13, care voia să-i facă scăpați pe mafioți. De fiecare dată, zecile și sutele de mii de români, care au protestat în stradă, și-au impus voința. Exploatarea cu cianuri de la Roșia Montană a fost interzisă. Guvernul Victor Ponta a căzut, asumându-și responsabilitatea pentru corupția care a dus la înfiorătorul accident din clubul ”Colectiv”. OUG 13 a fost abandonată, pentru un timp, iar ministrul de Justiție, Florin Iordache, care a promovat-o, a fost demis. De fiecare dată, legitimitatea străzii a fost contestată și importanța ei – diminuată. Totuși, Puterea a cedat. O bătălie, două, trei. Nu a renunțat însă niciodată la idealul ei: de a controla tot, de a nu respecta nici o limită de mandat, de a elimina orice opoziție și orice cenzor, de a-și satisface clienții prin furt și înșelăciune, fără a da socoteală pentru faptelei ei. Un ideal totalitar, având ca efigie un profil de chelner. Numai strada, Justiția și cancelariile străine au întârziat-o în a și-l atinge.

Puterea negociază tot mai abil cu partenerii străini, ca s-o mai slăbească. Pentru subordonarea Justiției, lucrează din greu, cu riscul de a izola România de statele civilizate. Iar pentru înnăbușirea străzii, procedează ca în 1990, prin defăimare, intimidare și instigare. Ambasadele au devenit dintr-o dată rezervate, Justiția s-a înmuiat, dar strada încă nu abandonează.

Deși acum sorții de izbândă sunt aproape inexistenți, piețele marilor orașe continuă să se umple de români care cer curățenie în politică. Cu inteligență, imaginație și umor, ei sancționează abuzurile, derapajele și gafele Puterii. Glasul lor îi încurajează pe profesioniștii onești din instituțiile statului și ne salvează demnitatea tuturor. Pare că încă nu e totul pierdut.

Strada nu e soluția pentru fericire, dar ține întredeschisă ușa către aceasta. Această mică fantă de lumină ne desparte de depresia națională. E destul pentru a putea merge mai departe. Este prea mult pentru o Putere tiranică.

(Text apărut și în Formula As, nr. 1322 din 28 Iunie – 5 Iulie 2018)

Lasă un răspuns