Un fum de pipă

Aşteptam deja de prea multă vreme. Îmi era tot mai limpede că nu va veni. Sosisem în faţa magazinului înainte cu zece minute şi m-am tot învârtit pe acolo până la ora întâlnirii, când m-am întors cu faţa către vitrină, prefăcându-mă interesat de îmbrăcămintea de pe manechine. O postură detaşată, care m-ar fi ajutat să nu-mi trădez surpriza, în clipa când ea ar fi apărut.
Contrastul dintre lumina amurgului de septembrie şi cea electrică, revărsată din magazin, făcea din geam o oglindă îmbătrânită, pâcloasă. Încercam să surprind în ea chipul femeii aşteptate, în mulţimea care umplea strada.
Se scursese greu încă un sfert de oră şi eram probabil foarte caraghios, cum stăteam aşa, cu ochii înfipţi în peretele de sticlă, prin care, la drept vorbind, nu mai vedeam aproape nimic, pen­tru că imaginile din minte le copleşeau pe cele din realitate. Păream, fără îndoială, un lunatic. Bine că oa­menii care treceau pe lângă mine nu-mi dădeau nicio atenţie, în goana lor după cine ştie ce.
Era numai vina mea pentru acest scenariu stupid. Trebuia să admit că fusese o idee destul de proastă, să invit o femeie cu care mă văzusem o singură dată, la o întâlnire în plină stradă, cu promisiunea că-i voi dezvălui un alt fel de oraş decât cel pe care îl ştia. Un tărâm al secretelor şi al plăcerilor rafinate… Să o invit la cină ar fi fost banal şi mă temeam că aş fi deza­măgit-o, dar scenariul cu oraşul îi putea stârni curiozitatea. În plus, dilua, cred, impresia de tentativă de cucerire.
La urma urmei, era o actriţă celebră, cu un nume tot mai sonor în teatru şi cinema, şi care avea, de­sigur, o cohortă de curtezani. De ce ar fi acceptat să iasă cu mine, în lipsa unei provocări? Raţiona­mente zadarnice, faţă de pasiunea care mă stăpânea. Trebuia neapărat să mă apropii de ea. Din clipa în care o văzusem prima oară într-o piesă de teatru, m-am în­drăgostit fără leac. Bianca devenise pentru mine o obsesie. O mai vă­zusem la televizor şi în reviste, dar pre­zenţa ei pe scenă, în luminile ram­pei, te nău­cea. Forţa ei mag­ne­tică îţi smulgea inima. Era fru­moasă, cu o senzualitate pregnantă, fără ur­mă de vul­garitate în ea. Felul în care îşi ţinea capul drept, ele­ganţa mişcă­rilor, îngăduinţa majestuoasă din zâm­­betul ei, sonoritatea vocii, uşor răguşită dar caldă, ţinuta rasată, fină, erau ale unei regine. O iradiere care te biruia…
N-am înţeles mare lucru din pie­să, căci eram subjugat. Trăiam starea adolescentului ameţit prima oară de parfumul unei femei. Aşa că am decis să merg să o văd din nou, în du­mi­nica următoare. Am trăit a­ceeaşi stare narcotică. Sufocat de emo­ţie, după spectacol, i-am dus la cabină un buchet uriaş de flori şi am felicitat-o pentru felul în care jucase. Tot atunci i-am făcut invitaţia pe care acum mă temeam că nu o va onora, deşi o acceptase cu un zâmbet mic, jucăuş…

Chipuri în oglindă

Înainte de a mă întoarce pe călcâie, ca să părăsesc locul umi­linţei, m-am mai inspec­tat o dată din cap până în picioare în vitrina-oglindă. Am fost aproa­pe mul­ţu­mit. Dacă n-ar fi fost expresia aceea neliniştită… Dar în acelaşi moment, parcă m-am prăbuşit cu liftul în gol, o sută de etaje. Bianca apăruse pe ne­aşteptate, fără s-o văd. Uluirea mea a făcut-o să izbuc­nească într-un râs de copil care tocmai a câştigat un premiu. Apoi, a rămas zâm­bitoare şi calmă, dân­du-mi răgaz să mă dez­me­ticesc. Luciul vitrinei nu-i ştir­bea frumuseţea. Dimpotrivă, îi conferea o aură de mister. Faţa albă îi era încadrată de părul negru, revărsat în bucle până aproape de umeri. Ochii mari, de culoarea castanei coapte, umbriţi de sprân­cene bine arcuite şi gene lungi, îi străluceau ca unei pisici. Îşi ţinea capul puţin aplecat spre umărul drept, ca şi cum mi-ar fi spus: „Hai, nu te supăra! Doar te-am perpelit puţin”.
Cât ne-am contemplat reciproc, mi-am mai re­venit. M-am întors spre ea, vesel şi încurcat totodată.
– Bună seara, domnişoară. Ieşiţi în oraş cu un necunoscut? – am întrebat-o cu un zâmbet subţire, cât să-mi sublinieze ironia prin care voiam să-mi răscumpăr îndelungata aşteptare.
– Necunoscutul m-a atras întot­deauna – a răspuns amuzată. Iar noi ne cunoaştem, chiar dacă ne-am văzut prima oară la teatru. Avem prieteni comuni, şi-apoi citesc şi eu ziarele…
Aşadar, nu eram un anonim pentru ea… Îmi văzuse numele în presă şi poate citise ce scriu. M-am relaxat deodată şi cred că faţa mea arăta recunoştinţă.
– Bine, atunci să mergem – am spus, cu atitudinea celui care preia controlul. Iar ea m-a prins de mână firesc, de parcă ne cunoşteam de când lumea.

Oraşul cu miros de lisianthus

Am hoinărit pe străzile din nord ale oraşului, pline de case de la începutul secolului trecut, cu arhitectură sofisticată şi grădini fabuloase. Ne-am tras sufletul, apoi, preţ de câteva pahare de vin roşu, într-un club al cărui patron îmi era prieten, şi unde un pianist cânta discret, blues. Pe urmă ni s-a făcut foame şi am mâncat într-un micuţ şi cochet restaurant cu spe­cific grecesc, lângă foişorul de foc al târgului de odi­nioară. Şi iar ne-am plimbat mână în mână, prin noap­tea fermecată a oraşului. Spre dimineaţă, i-am cumpărat un buchet de lisianthus alb cu mov – flori sălbatice şi delicate, care i se potriveau atât de bine – şi, într-un final, am condus-o acasă. Eram încă în taxi, pe drum spre apartamentul meu, când mi-a tri­mis pe telefonul mobil un mesaj însoţit de o foto­grafie cu ea, iţindu-şi capul din buchetul de flori: „Îţi mulţumesc pentru oraşul cu «miresme» de lisi­an­thus”. În noaptea aceea am adormit fericit.

Ploaia fierbinte

De atunci înainte am fost de nedespărţit. O aştep­tam nerăbdător în culise, să-şi termine repetiţiile la teatru, pentru ca apoi să colindăm oraşul, în căutarea unor locuri romantice şi ferite, doar pentru noi, sau pentru a ne zăvorî în casă la mine, cel mai adesea, ori la ea, uneori, pentru a ne iubi până spre ziuă. Era un magnetism atât de puternic între noi, încât, câteodată, nu mai aveam răbdare să ajungem acasă.
Într-o zi, ne-am dat întâlnire în parcul central. Dar chiar când mă apropiam de Bianca, a început o ploaie torenţială. Era cald afară, iar noi eram îmbrăcaţi subţire, deşi ne aflam în octombrie. Ne-am adăpostit într-o cabină telefonică, uzi până la piele. Îmbrăţişaţi, râdeam de aburii care ieşeau din noi. Pânza cămăşii mele părea că se topise sub fierbinţeala trupurilor, ca şi rochia ei. Ne dizolvam unul în altul. Îi acopeream cu săruturi, avid, buzele, ochii, gâtul şi părul şi îi cutreieram febril trupul cu degetele, fără să-mi pese că un felinar de stradă, aflat la câţiva paşi, lumina a giorno locul în care ne aflam. Bianca îmi răspundea cu aceeaşi fervoare. Ne-am oprit, puţin ruşinaţi şi mai mult amuzaţi, când pe lângă noi a trecut în fugă un bărbat scund şi corpolent, care cu o mână încerca să-şi apere de ploaie capul cu un ziar, iar cu cealaltă, să strunească un cocker spaniel care alerga ţinut în lesă.
Uneori, când lucram până mai târziu, venea ea la mine, la redacţie, să mă ia. De fiecare dată avea o ofrandă: o frunză uscată de mesteacăn, despre care spu­nea că mă va ţine sănătos, dacă o voi purta în drep­tul inimii; o piatră colorată neobişnuit, pe care o culesese din drum, dar care avea putere miraculoasă şi putea să mi-o aducă pe Bianca la o simplă atingere; un bileţel pe care scria: „Sunt a ta. Să nu uiţi!”…

Un ghimpe înveninat

Dragostea o făcea pe Bianca să strălucească şi mai mult. Atunci te vrăjea nu numai prin frumuseţe, ci mai ales prin energia pe care o emana prin toţi po­rii.
Nu mai puteam concepe viitorul decât alături de ea. Iar ea mi-a mărturisit că ar muri dacă m-ar pierde. Dar încă şovăiam. Ceva nedesluşit, ascuns în adâncuri, un gând obsedant, pe care încercasem ade­sea să-l alung, un soi de frică legată de meseria ei de actriţă, atât de ofertantă şi instabilă, îmi oprea cu­vintele pe care voiam să le rostesc.
„Te iubesc!” îi spusesem demult, chiar de la în­ceput. Dar altele, mai grave, erau imposibil de pro­nunţat. Mă împiedica o teamă care nu avea un obiect precis. O reţinere ca în faţa unei uşi pe care ştii că dacă o vei deschide, rişti să descoperi ceva dureros. Teama aceea a căpătat formă şi nume, când l-am sunat pe tata, să-i spun că aş vrea să mă căsătoresc. Mi-a zis: „Bine. Dar cu ce se ocupă fata?”. „Este ac­triţă, o actriţă cunoscută”, i-am răspuns. „Actriţă? Vezi să nu te pripeşti. Ştii cum e lumea actorilor!”.
Discuţia cu tata mi-a accentuat şi mai mult îndoiala şi am început să traduc altfel zâmbetele şi aluziile cunoscuţilor care aflaseră de legă­tu­ra noastră. Dar, în loc să mă dezar­meze, asta m-a înverşunat. Ştiam că Bianca mă iubeşte, că este sinceră, că nu e o uşuratică. Şi-apoi, cunoş­team atâtea familii de actori fericiţi. Bărbaţi şi femei care au fost sau sunt idolatrizaţi, care ar fi putut avea în fiecare săptămână alte iubite şi alţi iubiţi şi care, în pofida tuturor ispitelor şi greutăţilor, rezistă în căsnicii lungi.
Eram, de bună seamă, şi eu, ca şi tata, victima unei prejudecăţi. Pe ca­re trebuia să o înlătur radical. În răstimpul de când eram cu ea, Bi­anca nu-mi dă­duse nici măcar un singur moment impresia că ar fi capabilă să mă înşele. De altfel, nici nu avea un trecut de can-can, oricât au vânat-o revistele de profil. Bianca era, cu siguranţă, dragostea vieţii mele. Aşa încât am dat o petrecere pentru prietenii noştri cei mai buni, în care ne-am anunţat logodna.
Apoi am plecat să sărbătorim singuri eveni­men­tul, în munţi.

Cabana de vânătoare

Am vrut ca măcar o vreme, fie cât de scurtă, să nu o împart cu nimeni pe Bianca. Nici cu teatrul, nici cu redacţia, nici cu amicii care ne sunau tot timpul, nici cu Facebook-ul, care ameninţa, de multe ori, să ne ţină captivi într-o viaţă paralelă, nici cu grijile zil­nice, nici cu toanele părinţilor. Să ne dăruim unul al­tuia, la cea mai incandescentă cotă cu putinţă. De aceea am ales un traseu greu, nemarcat, în nişte munţi mai puţin umblaţi, pe care însă eu îi ştiam ca-n palmă. Am urcat până la o cabană de vânătoare părăsită, unde nu exista nici telefon, nici internet, nici televiziune, şi nici măcar curent electric.
„Cabană” – e un cuvânt prea generos; era, de fapt, o colibă de bârne, tocmită într-un perete de stâncă, dar avea acoperişul zdravăn, nu ploua prin el, o sobă de tuci, câteva paturi, un dulap şi o masă din lemn negeluit.
Când am ajuns, dădea să se întunece. Am strâns repede lemne din pădure şi am făcut focul, am aprins două lumânări mari, de ceară roşie, şi am aranjat pe farfurii de tablă mâncarea din conserve. Era tot ce aveam nevoie pentru a fi fericiţi.
Două săptămâni ni le-am petrecut în plimbări lungi, discuţii despre orice, planuri şi ore întregi de iubire. Eu mi-am făcut un arc cu săgeţi şi aşteptam să vânez inorogul, Bianca s-a împodobit cu o cunună din crengi de brad şi brânduşe de toamnă. Ne-am dat în­tr-un leagăn făcut din frânghii, între doi copaci falnici, şi am lenevit sub soarele domol de toamnă, pe stânci, ca şopârlele. Am căutat pietre „preţioase” în pâraie şi ne-am împrietenit cu ciobanii care încă nu-şi coborâseră oile şi care ne-au dat brânză în coajă de brad şi pastramă uscată de berbec. Am citit fie­care alte cărţi şi ni le-am po­ves­tit. Ne-am făcut o „ca­pelă”, numai pentru noi, în scorbura unui stejar secu­lar. Puneam acolo, în fie­care zi, câte o rugăciune scrisă pe un petec de hâr­tie. Erau ru­găciuni-dorin­ţe, pe care ni le adresam unul altuia, convinşi că ni se vor în­deplini – chiar şi acelea care erau peste puterile omeneşti. Dar nu aveam voie să citim bile­ţelele. Ne-am propus ca, după un an sau doi, să ne întoar­cem la „capelă”, să vedem ce dorinţe s-au îm­plinit. Era proba dragostei ade­vă­rate.

Premiera

După două săptămâni, mai îndrăgostiţi ca nicio­da­tă, am revenit în oraş. Pluteam ca într-un balon de să­pun, deasupra lumii, purtaţi numai de suflarea iu­birii noastre. Nimic nu părea să ne atingă. Până la în­tâia premieră care avea loc de când eram împre­ună…
Piesa era bine scrisă şi bine jucată. Bianca avea rolul unei june îndrăgostite, care o prindea excelent. Îşi trăia personajul intens, cu o dăruire tulbu­ră­toare, pe care nu i-o mai văzusem până atunci. Dar brusc, întâm­plările de pe scenă m-au indispus. Am simţit, pur şi simplu, că mă golesc. Îmbrăţişările ei cu parte­nerul de scenă mi s-au părut pătimaşe în exces, mai mult trăite decât jucate. „Ştii cum e lumea acto­rilor” – mi-a răsunat în minte. M-am foit stânjenit pe scaun până la final, am zâmbit fad la recepţia de după, strângând mâini şi spunând fraze banale, cu gândul în altă parte. Bianca a simţit că nu sunt în apele mele.
– S-a întâmplat ceva? – m-a întrebat, cu vădită nelinişte în glas.
– Nu, spectacolul a fost reuşit, iar tu ai jucat excepţional – am răspuns. Vocea îmi suna însă me­talic şi departe, în cap, de parcă ar fi fost ecoul vor­belor unui sufleur, ajunse până la mine, pe o instalaţie de aerisire.
– Mulţumesc, dar nu asta te-am întrebat. Te simţi bine?
– Da, totul e în regulă. Numai că sunt încă sub emoţia intrigii…
Nu m-a crezut, însă nici nu a mai insistat. A fost şi mai drăgăstoasă cu mine, a scurtat şederea la pe­trecere şi am mers la ea acasă, unde frământările mi-au dispărut. Pentru moment, căci bănuiala şi-a făcut culcuş în mine, gata oricând să încolţească din nou şi să mă sufoce cu lăstarii ei.
Şi n-a durat mult până să o facă.

O chemare irezistibilă

Un prieten comun ne-a poftit la aniversarea zilei sale de naştere. Am acceptat bucuroşi, pentru că era o gazdă perfectă, cu o casă frumoasă, cu gust pentru mân­căruri şi băuturi fine şi ştiinţa de a crea at­mosferă. Cum a pornit muzica, a invitat-o pe Bianca la dans. Normal, nu era prima oară când dansau îm­pre­ună. Făceau o pereche aplaudată de toată lumea, mai ales când dansau rock-and-roll. Dar acum, mu­zica nu era ritmată, ci lentă, un tangou argentinian languros. După primele mişcări pe parchet, furat, probabil, de muzică, amicul meu a tras-o pe Bianca spre el, cu un gest energic al mâinii drepte, până ce trupurile li s-au lipit. Apoi şi-a afundat faţa în buclele negre, pierdut parcă sub efectul parfumului lor, în vreme ce Bianca îşi cabrase gâtul, sub respiraţia lui fierbinte. Au continuat să danseze aşa, lipiţi pătimaş, minute în şir. Bianca nu a încercat nicio clipă să-l îndepărteze, râdea încetişor şi se unduia în ritmul muzicii, ca în transă.
M-a cuprins aceeaşi indispoziţie ca la teatru. Nu doar din cauza spectacolului care mă excludea, ci pentru că m-am temut că starea aceea de panică şi frustrare pe care o tră­iam este gelozie – un sentiment oribil şi chinuitor. Mi-ar fi fost ruşine să devin gelos, pentru că asta ar fi însemnat, deopotrivă, nesiguranţă de sine şi neîn­credere în iubita mea. Altfel spus, o dragoste bolnavă, dacă asta se mai numeşte dragoste. Poate de aceea am şi anulat în mintea mea imaginea celor doi dan­satori, cu o explicaţie foarte plauzibilă de-altminteri: el băuse prea mult, iar ea n-a vrut să-i strice cheful sărbătoritului pentru o îndrăzneală fără importanţă, până la ur­mă. Şi-am tăcut. Dar seara îmi mai pre­gătea o surpriză…
La un moment dat, m-am scuzat pentru câteva mi­nu­te, ca să dau un telefon, şi m-am retras în biblio­tecă, unde era linişte desăvârşită, ca să vor­besc cu edi­torul meu, un tip pedant, care, dacă ar fi auzit zgo­mot de fond într-o con­vorbire telefonică, ar fi con­siderat asta o lipsă de respect.
La întoarcere, prin perdeaua cu o ţesătură deasă şi broderii bo­ga­te, care acoperea uşi­le sufrageriei, i-am văzut pe toţi musafirii la masă, în aceleaşi locuri pe care stăteau şi când am plecat. Doar amicul meu se mu­tase lângă Bianca şi tocmai îi întindea pipa lui englezească, din lemn de cireş, du­pă ce sorbise câteva fumuri din ea. Am simţit din nou că îmi fura cineva aerul. Deşi nu fumase niciodată în viaţa ei, Bianca a luat pipa cu gesturi sigure şi-a tras un fum. Încântată de aromă, s-a îmbătat o clipă de aburul parfumat, cu ochii închişi şi cu un zâmbet lasciv pe obraz. I-a înapoiat, apoi, pipa amicului, mutând-o din gură în gură. Asistam, fără dubiu, la o ofertă erotică. Pentru prima dată în viaţă vedeam o femeie (iubita mea!) care fuma cu o voluptate totală, de parcă ar fi făcut dragoste, spre satisfacţia amicului nostru co­mun, care zâmbea cu ochii pe jumătate închişi.
Nu mai aveam îndoieli. Ce vedeam nu suporta ex­plicaţii. Femeia aceasta purta în ea o chemare irezisti­bilă pentru orice bărbat, o senzualitate nestăpânită, pe care nu găsea necesar să şi-o cenzureze. O liber­tate care o făcea fericită. Cum să i-o reproşezi? Dar să trăieşti cu ea? Pentru mine ar fi fost imposibil. Mi-aş fi semnat autodistrugerea singur.
Am plecat. Dezlănţuirea petrecerii mi-a acoperit paşii şi uşa închisă în urma mea. Afară începuse să fulguiască.