Interviuri

Interviu cu CLAUDIU TÂRZIU, pe marginea ultimului său volum, „Cei 13 care m-au salvat”

La sfârşitul anului trecut, colegul nostru Claudiu Târziu şi-a lansat cea de-a doua carte, „Cei 13 care m-au salvat” (Ed. Rost, Bucureşti, 2018), închinată unor personalităţi ale rezistenţei anticomuniste, care l-au influenţat decisiv în parcursul său biografic. Vo­lumul a fost foar­te bine pri­mit de pu­blic, şi deja adună cronici favo­ra­bile din partea criti­ci­lor literari. În dia­logul de mai jos, ne spune ce anume l-a determinat să scrie a­ceastă carte şi cine sunt cei cărora le-a dedi­cat-o, aşa cum sp­une, ca pe „o reve­renţă şi o măr­turisire”.

O şcoală a excelenţei româneşti

– Claudiu, am par­curs cartea ta, fără să o las din mână. M-au im­pre­sionat toţi oa­me­nii despre care vor­beşti în ea. De unii ştiam, de alţii nu. Ma­joritatea lor sunt nu­me grele, care nu mai au nevoie de pre­zen­tare, ca mitropolitul Bar­tolomeu Anania, pă­­rintele Gheorghe Cal­­ciu, părintele Ius­tin Pâr­vu, Ion Gavrilă Ogoranu. Alţii sunt com­plet ne­cunoscuţi, ca Ioan Belciu, Petru Velescu sau Gheor­ghe Grigoraş. De ce ai ales să scrii des­pre aceştia şi de ce te-ai oprit la 13?

– E adevărat că puteam să scot un volum cu 50 sau 100 de personalităţi ale rezistenţei anti­co­mu­niste, pentru că am avut şansa de a-i întâlni pe mulţi dintre cei care alcătuiesc un adevărat panteon al demnităţii româneşti, dovedită sub teroarea co­munistă. M-am oprit la aceştia 13, pentru că, din­colo de acest criteriu al demnităţii plătite cu sânge, de la ei am început să cunosc adevărata istorie a ro­mânilor şi să găsesc în ea temeiuri reale de mândrie şi speranţă, de la ei am învăţat cum să citesc rea­litatea printr-o grilă a valorilor perene, datorită lor m-am întors la credinţă, de ei mă leagă o prie­tenie care trece din viaţa de aici în cea de dincolo. De altfel, cultul prieteniei – plătit de unii dintre eroii mei cu ani grei de închisoare sub comunism – tot de la ei l-am deprins. Pe scurt, aşa cum am spus şi în prefaţă, aceşti oameni sunt exemplari pentru o şcoală a excelenţei româneşti, în care nu intră oricine şi pe care nu o absolvă toţi cei care au trecut prin ea. Cei 13 din carte mi-au fost şi îmi sunt re­pere de viaţă, chiar dacă unii s-au mutat la Domnul. Iată, aşadar, argumentele care m-au deter­minat să-i propun drept repere şi noilor generaţii.

„Era firesc ca ei să ajungă eroi, martiri şi sfinţi”

– Cartea este alcătuită din evocări, docu­mentare şi interviuri. În dialoguri ai reuşit să intri în tainiţele vieţii eroilor tăi şi să scoţi la iveală umanul, dramatismul grelelor încercări, dar şi umorul, care nu i-a părăsit nicicând pe nici unul, motivaţiile adânci ale luptei lor – lucruri la care, în general, jurnaliştii interesaţi de feno­menul rezistenţei anticomuniste nu ajung. Cum ai reuşit să pătrunzi în intimitatea lor?

– Fiind prieteni, am avut şi îndrăzneala de a pune întrebări mai delicate şi puterea de convin­gere de a-i face să intre într-un registru sau altul. Dincolo de dramatismul luptei lor anticomuniste, am încercat să relev partea ferme­că­toa­re a fiecă­ruia, care mi i-a apropiat şi mi i-a făcut men­tori. Desigur, n-am neglijat nici partea spec­taculoasă a de­venirii lor. De pildă, unii dintre ei au sfidat moar­tea în repetate rânduri, precum Ion Ga­vrilă Ogo­ranu, liderul unui longeviv grup de rezistenţă ar­mată din Făgăraş, scrii­torul Marcel Petrişor, care a şi primit o condamnare la moarte, sau Vasile J. Ia­mandi, care a luptat cu co­muniştii până în In­do­china, ca soldat în Legiu­nea Stră­ină. Demersul meu nu ur­măreşte să facă să pă­lească efi­gii­le lor de eroi, martiri şi, în ca­zul unora, de sfinţi (mă gân­desc la avva Iustin şi la părintele Calciu), ci să demons­treze că era firesc ca ei să ajungă eroi, mar­tiri şi sfinţi, având în vedere ca­li­tăţile sufleteşti şi inte­lec­tuale cu care au fost în­zestraţi şi prin­cipiile care le-au călăuzit vieţile. Prin extensie, există posibi­li­tatea ca şi alţi oa­meni do­taţi ast­fel şi ghidaţi de aceleaşi valori şi principii să le calce pe urme. Iar noi avem datoria de a-i ajuta pe aceştia să-şi găsească pu­te­rea de a merge pe acest drum, inclusiv prin pu­bli­carea unor cărţi ca aceasta despre care vor­bim.

„Nu poţi fi creştin, fără să-ţi asumi crucea”

– Ai motivat titlul cărţii prin faptul că „Cei 13 care te-au salvat” te-au întors cu faţa la Dum­ne­zeu, că te-au readus în Biserică. Eşti moldo­vean şi nu cred că aceştia 13 sunt singurii oameni cre­dincioşi pe care i-ai întâlnit. Ce-au avut ei în plus de te-au convins de adevărul şi frumuseţea orto­doxiei?

– N-aş putea pune degetul pe ceva anume care m-a convins. Felul în care îşi trăiau viaţa era pil­duitor. Faptul că nu exista nici o fisură între ceea ce „predicau” şi ceea ce făceau mi-a arătat că sunt au­tentici, că încarnează adevărul, şi m-a împins să le urmez. Ştiind prin ce-au trecut şi cât au suferit, m-aş fi aşteptat să nu aibă, de pildă, puterea iertării, dar ei o do­vedeau din plin, cu o generozitate ieşită din comun. De asemenea, mă aşteptam să fie, dacă nu răzbunători, măcar încrâncenaţi, dar priveau inclusiv tre­cutul lor dramatic cu mult umor. Erau ca­pabili să rememoreze, în hohote de râs, epi­soade dintre cele mai crunte. De exemplu, redau în carte felul în care se amuzau părintele Calciu şi d-l Mar­cel Petrişor, de pariurile pe care le puneau, pe când se aflau în aceeaşi celulă, privitoare la câte lovituri de vână de bou la tălpi rezistă fără să ţipe. Pentru că aveau o detaşare dată de credinţă, nu de distanţa în timp faţă de suferinţe. Ei ştiau că au pătimit cu un rost, că jertfa lor contează în veşnicie şi că pot râde de spaimele lor de odinioară. Înţelegeau că nu poţi fi creştin fără să-ţi asumi crucea, şi nu doar sim­bolic, ci până la ultimele consecinţe, care în­sem­nau torturi inimaginabile, care i-au schilodit, şi chiar moartea. Şi mai râdeau cu poftă de bucuria că au reuşit să depăşească toate acestea fără să ab­jure de la crezul lor creştin şi de la credinţa lor în neamul românesc.

– În carte vorbeşti numai despre bărbaţi, nu există nici o singură femeie, de ce?
– Am cunoscut şi foste deţinute politic re­marcabile. Dar, pe de o parte, ele nu au prea fost în prim-planul acestei înfruntări colosale dintre Bine şi Rău, care în istorie s-a concretizat într-un război contra comunismului, inclusiv armat. Pe de altă parte, nici una dintre aceste mari doamne ale rezistenţei anticomuniste n-a avut un rol formator asupra mea. Altfel, câteva îmi sunt prietene şi as­tăzi.

– La sfârşit, te rog să răspunzi, pe cât posibil, cu un singur cuvânt la câteva întrebări care să esenţializeze cartea ta şi viziunea care o animă.

– De acord.

Premii pentru reporterii „Formulei AS” – CLAUDIU TÂRZIU

”Există oameni în care coabitează perfect poetul și soldatul. Cred că mă număr printre ei”

De vorbă cu Claudiu Târziu

Interviul de mai jos, realizat de d-l Gabriel Stănescu, a apărut în ultimul număr al revistei româno-americane Origini, din păcate cu grave scăpări de corectură. Avem îngăduinţa celui intervievat de a-l retipări aici, într-o formă ameliorată. D-l Claudiu Târziu, prin constanţa şi consistenţa strădaniilor sale din ultimul deceniu, mai ales în cadrul Asociaţiei “Rost” şi al revistei omonime, a devenit – în pofida tinereţii, sau poate tocmai în virtutea ei – una dintre vocile cele mai îndrituite ale noii drepte creştine româneşti. O voce care merită să fie cît mai larg mediatizată. (Redacţia ”Puncte Cardinale”)

– Stimate domnule Claudiu Târziu, sînteţi fondatorul şi editorul unei reviste de cultură şi spiritualitate ortodoxă, binecunoscute în România. Cum s-a născut ideea înfiinţării acestei reviste şi în ce măsură sînteţi convins că are un impact important într-o societate postcomunistă  în care se păstrează  în conştiinţa  mireanului nostru o serie întreagă de prejudecăţi şi sechele atee? 

– Dragă domnule Gabriel Stănescu, dacă nu eram convins că revista Rost va putea avea o influenţă în lumea românească, nu aş fi creat-o. Această publicaţie nu este o jucărie personală, nu este rodul vreunui orgoliu şi nici vreo afacere. Revista Rost este parte dintr-un mai vast proiect pentru resurecţia morală şi spirituală a românilor de pretutindeni al Asociaţiei “Rost” – pe care, de asemenea, o conduc. De altfel, revista este una în duh ortodox, dar nu se ocupă doar de viaţa Bisericii, ci are încă doi piloni: cultural şi politic. De altfel, se şi subintitulează explicit: revistă de cultură creştină şi politică. Sîntem convinşi că politicul, pentru a fi în slujba binelui public – aşa cum se cuvine – trebuie să fie nutrit de credinţă, iar cultura fără Dumnezeu e doar aflare în treabă, pe cînd cultura creştină poate zidi.
Organizaţia şi revista s-au născut din iniţiativa unui grup de tineri intelectuali din Biserică, între care eu mi-am asumat rolul de ferment, de animator şi de liant. Au venit în gruparea aceasta oameni cu pregătiri, vîrste, realizări profesionale, temperamente şi aspiraţii dintre cele mai diferite. Sînt preoţi, teologi, profesori, filosofi, istorici, lingvişti, jurnalişti, sociologi, avocaţi, politologi, economişti etc. Toţi sîntem legaţi între noi şi motivaţi în demersul nostru de credinţa în Dumnezeu şi de dragostea faţă de neamul românesc.
Am avut privilegiul ca încă de la începutul acestei întreprinderi, în 2002, să fim giraţi, la modul onorant şi îndatoritor deopotrivă, de un grup de vechi luptători anticomunişti –  care şi-au probat credinţa prin jertfă în temniţele comuniste timp de zeci de ani –, în frunte cu regretatul părinte Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cel care ne-a fost şi preşedinte de onoare. Din Senatul Asociaţiei “Rost”, condus de scriitorul şi fostul deţinut politic Marcel Petrişor, a făcut parte şi o legendă a luptătorilor anticomunişti din munţi, regretatul Ion Gavrilă Ogoranu, şi mai fac parte încă o serie de modele vii pentru noua generaţie, cum sînt poetul, istoricul şi fostul deţinut politic Demostene Andronescu sau fostul deţinut politic Petru C. Baciu.
În privinţa sechelelor şi prejudecăţilor care ne trag pe noi românii în jos, menirea noastră este tocmai aceea de a ajuta lumea românească să-şi re-găsească rostul pierdut în comunism, redescoperindu-se pe sine, în primul rînd prin recursul critic la o tradiţie legitimantă, deopotrivă naţională şi europeană. Iar cei şase ani scurşi deja de cînd am fondat organizaţia şi revista omonimă sînt de natură să ne dea speranţe că efortul nostru nu este zadarnic. Am reuşit în aceşti ani să facem unul dintre lucrurile cele mai importante pe care ni le-am propus: să coagulăm un grup de elită, care să analizeze pertinent problemele lumii româneşti şi să propună soluţii viabile pentru rezolvarea lor, din perspectivă conservatoare. 

– Cum vedeţi o schimbare la faţă a României pornind de la morala creştină? 

– Mai întîi observ cu bucurie că România nu a fost descreştinată, aşa cum s-a întîmplat cu alte state, cu alte popoare. La noi nu a prins ideologia în detrimentul credinţei. Nici înainte de comunism, nici în timpul acestei năpaste de 45 de ani, nici după. Şi nu neapărat pentru că românul nu ia nimic în serios, aşa cum s-a spus, ci, după mine, pentru că românul e conservator din fire: el s-a născut creştin şi nu-l convingi să renunţe la icoană, la biserică şi la preotul lui.
Desigur, nu ne amăgim cu ideea ca România este Grădina Maicii Domnului. Nu este, că dacă ar fi, n-am fi înregistrat milioane de avorturi în ultimii 20 de ani, n-am vedea bătîndu-se creştinii la coadă la Agheazma Mare, n-am vedea nici derapajele – unele de-a dreptul smintitoare – ale unui Sinod alcătuit în mare parte din “prinţi” ai Bisericii şi care îşi permite să treacă nonşalant peste trădări ale credinţei precum aceea comisă de ÎPS Nicolae al Banatului, care s-a împărtăşit cu greco-catolicii.
M-aţi întrebat de morala creştină. Aceasta se poate confunda cu morala laică. Şi una, şi cealaltă îţi spun să nu furi, să nu ucizi, să nu înşeli etc. Dincolo de morală, pentru o adevărată schimbare la faţă, România are nevoie de trăire creştin-ortodoxă.
Sigur, spre deosebire de alte popoare, românii încă umplu bisericile în fiecare duminică, construiesc biserică după biserică, mănăstire după mănăstire, de 20 de ani încoace – într-un efort demn de toată lauda, dar care ar trebui canalizat, în opinia mea, de către preoţi şi spre alte zidiri, sociale, culturale, nu numai spre clădiri –, încă acordă un respect deosebit preoţilor, ţin posturile mari, cinstesc sărbătorile creştine ş.a.m. d. Mai avem însă mult pînă să ne trăim credinţa deplin.
Una peste alta, cred că demersul “Rost” nu este asemănător predicatorului din pustiu, nu vine într-un deşert spiritual, ci porneşte de la premise foarte promiţătoare. Iar ca “Rost” sînt multe alte organizaţii şi publicaţii ale laicatului. Mai ales în ultimii ani am observat o emulaţie de excepţie pe direcţia asta. S-au făcut remarcaţi apologeţi cu un mare impact la public, ca maestrul Dan Puric, sau ca mai tinerii Mircea Platon şi Danion Vasile. Au apărut noi reviste ortodoxe, în care se manifestă o credinţă bărbătească, sănătoasă, în care spiritul critic îşi îndeplineşte funcţia lui naturală de îndreptare.
Pe de altă parte, încă lipseşte, din nefericire, dialogul şi împreuna-lucrare între intelectualii din Biserică şi ierarhie. Or, acesta este un mare neajuns. Ierarhia bisericească (în cea mai mare parte a sa, nu integral, căci sînt şi excepţii) nu înţelege să se folosească de expertiza pe care o pot asigura intelectualii laici. Ierarhii au în general tendinţa de a controla totul, iar intelectualii le par incontrolabili. Rari sînt arhiereii care, precum vlădica Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, pot şi vor să întreţină dialogul şi colaborarea – pe proiecte punctuale – cu intelectualii ortodocşi.

Lamura neamului, din care fac parte şi unii, şi ceilalţi, are responsabilitatea îndreptării poporului pe calea cea bună. Şi este important ca aceasta lamură să fie unită în acţiuni. 

– Care credeţi că sînt valorile pe care trebuie să le apărăm de influenţele negative ale societăţii de consum? 

– După căderea comunismului în Est, ne-am aruncat, fără plasă de siguranţă, în braţele capitalismului sălbatec. Lipsurile îndurate în vremea dictaturii sînt răzbunate şi de români printr-o furie a consumului. Dar aceasta nu este decît un efect al unui fenomen cu implicaţii dintre cele mai grave: globalizarea. Globalizarea aduce, prin politici dintre cele mai dăunătoare – ca multiculturalismul, feminismul, discriminarea pozitivă a tuturor minorităţilor –, nivelarea socială, etnică şi culturală pe care n-a izbutit-o comunismul… Despre efectele nocive ale globalizării, un Ovidiu Hurduzeu, de pildă, a scris extraordinar de limpede şi de bine argumentat, inclusiv în paginile revistei Rost.
Pentru a te salva din calea tăvălugului, calea e una singură: întoarcerea la – sau, după caz, ancorarea în – valorile perene: credinţa în Dumnezeu, tradiţia, familia…
Prin globalizare, cu tot şirul său de politici şi inginerii sociale, tocmai în aceste valori se loveşte cel mai puternic. Credinţa este scoasă din sfera publică, precum o boală ruşinoasă, tradiţia este contestată, familia este dizolvată – prin încurajarea unei vieţi “libere” de orice contract, de orice convenţie, în fapt o viaţă de desfrînare, prin promovarea agresivă a homosexualităţii, prin “planificarea familială” etc., etc. 

– Care ar fi diferenţele dintre ortodoxie şi neoprotestantism? 

– Sînt diferenţe esenţiale de raportare la Dumnezeu, la Sfînta Scriptură, la icoană, la rolul Bisericii, la viaţă. Ar fi oţios să intrăm acum în detalii. Esenţial mi se pare că nu poţi amesteca lucrurile şi nu poţi spune că există mai multe adevăruri. Există un singur Adevăr treimic, o singură Biserică – pe care noi, ortodocşii, o mărturisim în simbolul de credinţă ca pe Una, Sfîntă, Sobornicească şi Apostolească –, există un singur sens al vieţii, mîntuirea, şi un singur mod de a te mîntui, credinţa cea adevărată, ortodoxia. Asta o cred eu ca ortodox şi o mărturisesc, fără a încerca să impun nimănui credinţa mea. De aceea, mi se pare cu totul ofensator şi periculos să declari că toate “tradiţiile” sînt adevărate şi bune şi să încerci o unificare a denominaţiunilor creştine sub aceeaşi pălărie, aşa cum intenţionează mişcarea ecumenistă. Cine încearcă aşa ceva îmi primejduieşte mîntuirea şi, deci, nu poate fi prietenul meu. 

– Se poate interpreta tendinţa actuală de ecumenizare la nivel planetar ca o expresie camuflată a  tendinţei generale de globalizare? 

– Ecumenismul e forma de globalizare spirituală. Însă, în opinia mea, ecumenismul a murit înainte de a se naşte. Ce se face acum este doar menţinerea unui mort sub aparate. Instrumentele de resuscitare nu mai folosesc demult, iar aparatele, care totuşi împiedică declararea morţii, sînt exclusiv politice. Cu alte cuvinte, aşa cum ne-au avertizat mulţi mari duhovnici ai ortodoxiei, ecumenismul nu numai că este o erezie, dar este şi exclusiv politică, fără urmă de credinţă. Folosesc aici termenul de ecumenism nu în sensul de dialog şi de colaborare, altminteri fireşti, ci în acela de sincretism religios, de abandon al propriei credinţe, de amestec al “tradiţiilor”. 

– Credeţi că ordodoxia ar putea fi o piedică în efortul actual de integrare reală în Uniunea Europeană sau, dimpotrivă, că ortodoxia este expresia specifică a spiritualităţii româneşti, un dat fără de care nu putem vorbi de un specific naţional, de o identitate culturală? 

– Cred cu tărie în asta: că poporul român s-a născut creştin. Pînă la 1054 creştinismul a fost una, adică dreaptă credinţă, orto-doxie. Catolicii s-au desprins de Biserică din ambiţie umană, iar toate inovaţiile pe care le-au adus dreptei credinţe, pentru a-şi justifica acţiunea schismatică, nu mai sînt în duh cu moştenirea hristică transmisă prin Sfinții Apostoli. În aceste condiţii, se pune din nou întrebarea la care un Nae Ionescu a dat un răspuns radical: sînt români românii de alte confesiuni?
Eu cred că ei îşi păstrează calitatea etnică de români, chiar dacă parte din spiritualitatea şi din zestrea lor culturală este diferită. Este ca şi cum un om şi-a pierdut un braţ sau un picior: supravieţuieşte, dar nu mai este întreg. Asta pe de o parte. Pe de alta, noi, ca stat, nu ne integrăm în Uniunea Europeană pe temeiuri confesionale, iar credinţa noastră n-ar trebui să încurce pe nimeni într-un proces strict politic şi administrativ. De altfel, cum bine vedem, Biserica Ortodoxă Română nu s-a pronunţat în chestiuni de integrare. Biserica va lua poziţie numai atunci cînd, prin acţiunile sale, Uniunea Europeană va aduce atingere credinţei noastre. De pildă, dacă Parlamentul European hotărăşte că, de mîine, România şi celelalte state membre trebuie să dezincrimineze prostituţia, să permită căsătorii între homosexuali şi adoptarea de copii de către cupluri de homosexuali, sau să nu mai accepte construirea bisericilor mai înalte de cinci metri, sau să scoată toate crucile din spaţiul public, inclusiv de la răspîntiile drumurilor şi de pe biserici, atunci Biserica – şi mă refer aici nu numai la partea de administraţie bisericească sau la ierarhie, ci la întregul popor binecredincios – este chemată să se opună, să-şi probeze credinţa prin mărturisire şi, la nevoie, prin faptă, printr-o opoziţie limpede.
Dar, în aceste condiţii, ne vom pune întrebarea: în ce vrem să ne integrăm? Bun, am fost siliţi să renunţăm la o parte din suveranitatea şi independenţa noastră de stat şi să intrăm în UE, că altfel ne păştea falimentul şi poate – Doamne fereşte! – dezintegrarea. Însă, cînd ai de ales între Hristos şi orice de pe lumea asta, tu, creştin ortodox, nu mai stai pe gânduri.
Eu m-aş bucura ca occidentalii să-şi dea seama că în Est, în ciuda lungii dominaţii comuniste, care a vrut să ni-L scoată pe Hristos din inimi, există o mare sensibilitate religioasă şi că e bine să nu ne fie lezată această sensibilitate. 

– Cunoaşteţi articolul lui Eliade intitulat “De ce sînt intelectualii laşi?”. Cum aţi  răspunde azi la această întrebare? 

– Am avut privilegiul de a cunoaşte, de la o vîrstă foarte tînără, cîţiva foşti deţinuţi politici care mi-au îndreptat paşii pe calea cea dreaptă. De la ei ştiu că şi în interbelic, şi mai tîrziu, în timpul comunismului, majoritatea celor care trădau, care deveneau colaboraţionişti, care făceau compromisuri majore şi în puşcărie, şi în libertatea falsă din afara temniţei, erau intelectuali. Aceşti prieteni ai mei mai în vîrstă, ei înşişi intelectuali, cred că intelectualii erau laşi şi cedau mai repede pentru că îşi închipuiau că este mai importantă mintea lor, contribuţia lor ştiinţifică şi creaţia lor, decît sîngele lor, decît jertfa la care erau chemaţi pentru Hristos şi pentru neam.
Astăzi, mijloacele de constrîngere şi de împingere către trădare – trădarea credinţei, a patriei, a neamului, a prietenilor, a familiei, a tot ce iubeşti – s-au schimbat. Nu mai eşti întemniţat, nu mai eşti schingiuit, nu mai eşti înfometat… Păstrînd proporţiile şi schimbând ceea ce-i de schimbat, este diferenţa dintre “reeducarea” de la Piteşti şi “reeducarea” de la Aiud. În prima, trădarea se obţinea prin schingiuiri trupeşti şi prin inocularea unei frici animalice, care de multe ori ducea la nebunie, iar în a doua, trădarea era rodul unor presiuni psihologice şi a unor pedepse oarecum suportabile (izolare, de exemplu). Dar în ambele procesul de “reeducare” era unul umilitor şi urmărea acelaşi lucru: dezumanizarea celor supuşi acestui proces.
Astăzi, intelectualul are de ales între a fi politically correct – ceea ce presupune uşi deschise, posibilităţi de avansare în carieră, bani, vizibilitate – sau politically incorrect – ceea ce echivalează cu marginalizarea socială: devii nefrecventabil, eşti privit cu suspiciune, dar şi cu invidie pentru cerbicia ta; uneori eşti concediat sub pretexte străvezii sau chiar pe motivul că eşti “extremist” etc. În funcţie de tăria ta de caracter, de obligaţiile familiale şi de alţi factori de presiune, alegi. Nu înseamnă neapărat că eşti laş, ci doar slab. Cunosc mulţi intelectuali care au aceleaşi convingeri ca mine, dar n-ar îndrăzni să şi le exprime public, pentru a nu-şi periclita poziţia socială. Ca să dau totuşi o notă de optimism, cred că Dumnezeu ţine cu cei curajoşi. 

– Sînteţi un intelectual tînăr, activ, aş spune chiar un personaj harismatic, model pentru generaţia dvs. Ce vă nemulţumeşte şi ce vă bucură în această lume care îşi caută “rostul” vieţuirii pe Pămînt? 

– Mă măguliţi. Şi sînt destul de tînăr încă pentru a mi se stimula mîndria – ceea ce e un păcat… Dincolo de glumă, mă nemulţumeşte blazarea pe care o văd la cei mai mulţi din generaţia mea şi, încă şi mai mult, mă indignează lipsa de entuziasm, de energie şi de dăruire pentru binele public pe care o întrezăresc la generaţiile mai tinere. Cred că mereu lumea a fost schimbată de către tineri, că e de datoria lor să dea de pămînt cu falşii idoli – cum sînt azi cei legaţi de globalizare –, că ei au forţa şi nebunia să jertfească, pentru ca pe jertfa lor – şi nu neapărat de sînge – să se întemeieze o lume mai bună. Pînă la sfîrşitul veacurilor, despre care nu ştim cînd va fi, ar trebui ca fiecare nouă generaţie să-şi propună să facă lumea mai bună. Or, acum văd nişte tineri, vorba cuiva, gata îmbătrîniţi, acriţi, sceptici, cînd nu cinici, puşi pe căpătuială, conformişti, degrabă trădători… E foarte trist!
Faptul care mă bucură, mă face optimist şi întrucîtva îmi dă motivaţia pentru ceea ce fac ţine, aparent paradoxal, tot de tineret. Nu toţi tinerii sînt morţi vii, există încă destui care nu numai că fac performanţă profesională, dar simt şi nevoia să construiască şi pentru alţii. Sînt destui tineri care îşi asumă, întăriţi de credinţa în Dumnezeu, rolul pe care odată l-au avut lupătorii anticomunişti din munţi, şi anume de a întreţine speranţa. Luptătorii aceia din munţi – tineri şi ei pe vremea aceea – nu erau suficient de mulţi şi bine înarmaţi încît să cîştige războiul cu un regim criminal, dar reuşeau să ţină flacăra speranţei aprinsă. Atît cît au fost ei de veghe în munţi, românii ceilalţi, mulţi şi laşi, sau doar neputincioşi, au nădăjduit că regimul va pica. Iar demnitatea noastră de neam ne-a fost salvată de aceiaşi luptători, care au arătat că poporul român nu bagă capul în jug fără nici un fel de împotrivire. 

– Ce personalităţi ale lumii creştine aţi cunoscut după decembrie ‘89 şi ce transformări sufleteşti s-au produs în sufletul dvs. după astfel de întîlniri? 

– Din păcate pentru mine, m-am mutat în capitală destul de tîrziu, abia acum opt ani. Aşa că, prin forţa împrejurărilor, am fost văduvit de întîlniri cu o serie de oameni de la care mi-ar fi plăcut să mă pot împărtăşi spiritual, cultural. Regret enorm, de pildă, că nu i-am cunoscut pe Petre Ţuţea sau Horia Bernea. Însă, cu toate acestea, ocupaţia mea de jurnalist şi faptul că am intrat de foarte tînăr în legătură cu foştii deţinuţi politici mi-au oferit ocazii să cunosc un număr de personalităţi proeminente ale lumii naţional-creştine. Am avut bucuria de a primi girul, sprijinul, sfatul şi dojana părintelui Gheorghe Calciu, m-am apropiat întrucîtva de părintele Iustin Pârvu, stareţul de la Petru-Vodă, de părintele Arsenie Papacioc, de ÎPS Bartolomeu Anania, de intelectuali ca Răzvan Codrescu, Dan Puric, Dan C. Mihăilescu, Dan Ciachir, Cassian Maria Spiridon, Pavel Chirilă, Costion Nicolescu, Marcel Petrişor, Demostene Andronescu, Gabriel Constantinescu… şi mă opresc aici, fiindcă oricum sînt mult mai mulţi şi tot voi omite pe cineva. I-am cunoscut, fără însă a fi în relaţii apropiate, pe PS Justinian Chira, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, pe PS Ioan al Covasnei şi Harghitei, pe părintele Constantin Galeriu, pe părintele Constantin Voicescu, pe părintele Teofil Părăian, pe părintele Grigorie Băbuş, pe Sorin Dumitrescu, Mihai Şora, H.-R. Patapievici, Teodor Baconsky – şi aici lista ar fi prea lungă.
Fiecare m-a îmbogăţit cu ceva. Pe unii i-am cunoscut întîi din cărţile lor şi apoi am vrut să-i întîlnesc faţă către faţă. Cu alţii s-a întîmplat invers. Cred că de la toţi am înţeles un lucru esenţial: cît de important este să păstrezi calea împărătească.
Nu pot spune că vreunul mi-a provocat o schimbare sufletească majoră, nici măcar dintre cei care îmi sînt prieteni, cum e bunăoară d-l Răzvan Codrescu. Dar cu toţii m-au ajutat la o mai corectă înţelegere a lumii, să-mi ascut simţul pentru nuanţe, să mărturisesc într-un fel ferm, limpede, dar fără stridenţe şi neostentativ. 

– Ce  primejdii ne vor aştepta în viitor? Sau altfel spus: ne putem aştepta la ceva bun în viitor sau doar la manifestarea Răului în lume? 

– Viitorul îl ştie doar Dumnezeu. Noi putem face supoziţii pe baza a ceea ce se întîmplă deja. Dar nădejdea nu trebuie să ne părăsească niciodată. Cred că va fi atîta bine şi atîta rău în lume cît au fost şi pînă acum, poate cu o altă intensitate. Trebuie să ne pregătim însă continuu, că indiferent ce se întîmplă pe lumea asta, ţinta noastră, a creştinilor, este cîştigarea împărăţiei cerurilor. 

– Cum vom putea lupta împotriva Răului generalizat, a tentativelor Ocultei de a denatura şi distruge acea zestre de religiozitate care pentru Mircea Eliade era un indiciu al  supravieţuirii speciei om? 

– Ştiu că vă voi spune un truism, dar poate pentru că e aşa, nu e foarte mult luat în seamă: lupta cu răul din noi înşine este cea mai importantă. Dacă am duce o bătălie pe viaţă şi pe moarte cu păcatele noastre, cu gîndurile noastre rele, cu ispitele, poate că şi lumea ar fi mai bună. De vreme ce toţi ne lăsăm pradă micilor noştri demoni interiori, nu ne putem plînge că Răul e generalizat în lume. Pînă să ne facă Oculta sclavii păcatului, şi deci victime ale diavolului, ne aruncăm noi singuri în braţele vrăjmaşului, prin lipsa noastră de trăire creştină, prin refuzul de a-L cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu. Mulţi sîntem creştini doar cu numele, mergem la Sf. Liturghie, ne spovedim, poate că ne şi împărtăşim, dacă avem cîte un duhovnic mai blînd, însă nu trăim cu adevărat numai pentru Hristos.
Evident că din toate căderile interioare multe îşi au cauza şi în exterior. Faptul că, o dată ieşit pe stradă, vezi imagini smintitoare, că te enervezi în trafic şi aproape că eşti împins să înjuri, să gîndeşti rău, să-ţi faci dreptate de unul singur etc., nu este doar vina ta. Dar dacă ai fi mai puternic duhovniceşte, toate astea ar trece fără să te atingă.
Apoi, vin şi marile manevre, împingerea către păcate mai mari, cum este pofta de averi nemăsurate, stăpînirea altor semeni şi altele. Că diavolul nu stă degeaba. Dar ştim bine că Îl avem pe Hristos oricînd şi oriunde cu noi, dacă ne rugăm – aşa cum ne învaţă duhovnicii. Să plecăm genunchii la rugăciune, să începem orice lucrare cît de mică închinîndu-ne şi cerînd ajutor Domnului, să ţinem posturile şi să respectăm toate celelalte spuse de Biserică şi ni se va da nouă răspuns bun la toate provocările veacului. 

– Care sînt maeştrii dvs. spirituali, cei văzuţi şi cei nevăzuţi? Ce v-a determinat să îi cunoaşteţi şi să-i iubiţi? 

– Iau referirea dvs. la “maeştrii spirituali” în sensul cel mai larg şi spun: modéle am avut şi am, dar mentor n-am avut. A fost o lipsă pe care am resimţit-o acut. Cînd eram adolescent, şi chiar mai tîrziu, m-ar fi ajutat enorm să am un mentor. Astăzi, deja am ajuns la o vîrstă şi la o experienţă de viaţă cînd nu mai am aceeaşi nevoie. Dar, cum spuneam, modéle am avut, iar pe unele le-am numit. Părintele Calciu cred că a fost cel mai puternic pentru mine, pentru că ne asemănam şi temperamental şi a dovedit că te poţi ridica şi din fundul iadului – unde s-a prăbuşit în timpul “reeducării” de la Piteşti – la un nivel de credinţă la care mă rog lui Dumnezeu să ajung şi eu cîndva.
Pe urmă, am mai învăţat de la prieteni mai în vîrstă destule lucruri. Mi-a plăcut să am prieteni mai mari, pentru că întotdeauna m-am simţit mai matur decît cei de vîrsta mea şi pentru că am vrut să am de la cine învăţa.
Însă, ca orice creştin, am şi eu un duhovnic. El este îndrumătorul meu spiritual. 

– Cum va arăta lumea de mîine în condiţiile în care, cum spunea Malraux, “omul va fi religios sau nu va fi deloc”? 

– Dacă i-ai luat omului verticala, se sufocă pe orizontală. De asta au picat regimurile comuniste. Omul este construit cu un dor al transcendenţei, al misterului, al paradisului pierdut. Poate să nu-şi dea seama că el este neîmplinit, în ciuda tuturor realizărilor pămînteşti, din pricina faptului că nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Dar asta e realitatea. Omul religios e prea puţin, pentru că mulţi sînt şi azi religioşi fără să trăiască propriu-zis credinţa, fiind pietişti, superstiţioşi, conformişti, orice, dar nu trăitori creştini. Omul restaurat, adică omul reîndumnezeit, este ceea ce aşteptăm de la viitor. Şi ştim că se va întîmpla asta: unii vor fi, alţii nu. Dar cu toţii se vor înfricoşa la Parusie. 

Interviu consemnat de 

Gabriel STĂNESCU

* Gabriel Stănescu, „De vorbă cu Claudiu Târziu”, în Puncte cardinale, anul XIX, nr. 8/224, august 2009, pp. 10-12 (rubrica „Dialoguri de dreapta”).