Clipă de clipă,
ca-ntr-o clepsidră
din care se scurge
nisipul, eul îmi curge,
odată cu alcătuirea –
care presimte plecarea –
din carne și sînge
ce mă înfrînge,
din timpul prezent,
ironic și lent,
către acea oază,
lipsită de timp și emfază,
la care aspiră orice umbră
gînditoare și sumbră;
către Acela pentru care
veșnicia nu doare.
Și nu există nimic
de care să mă țin un pic
în această cădere
fără durere,
de jos
în sus.
