Vlădica Justinian Chira: „Numai Dumnezeu nu are umbră”

Unul dintre cei mai venerati si iubiti ierarhi ortodocsi, Preasfintitul Justinian Chira, Episcopul Maramuresului, a implinit 86 de ani, pe 28 aprilie. Calugarit acum 65 de ani, a staretit 30 de ani peste Manastirea „Sf. Ana” de la Rohia si este arhiereu de alti 34 de ani. Prezenta publica discreta, P.S. Justinian a acceptat, in pragul sarbatoririi sale, sa se pronunte cu privire la cateva dintre problemele care ii framanta pe credinciosii romani. Cu luciditate, dar si cu mare dragoste de oameni.

– Lumea crestina si, impreuna cu ea, si credinciosii romani, s-au confruntat recent, cu o „descoperire” care a starnit nemultumiri si proteste, legata de „adevaratul mormant al lui Iisus”. Cum apreciati aceasta adevarata moda occidentala, care incearca sa nege esenta divina a lui Hristos?

– Acest atac la credinta s-a dus in gol. Apostolii Mantuitorului, care l-au cunoscut si au trait alaturi de El, l-au auzit dand invatatura, l-au vazut murind pe cruce si apoi inviat, au dat marturie despre toate acestea cu insasi viata lor. Dupa Apostoli, atatia alti mucenici si martiri ai credintei crestine s-au jertfit tot pentru Hristos. E o prostie sa sustii ca toti acestia si-au dat viata pentru o minciuna. Apoi, uitati-va la marile catedrale din lume sau la manastirile din Bucovina. Se poate construi asa ceva pe minciuna? Este posibil ca o cultura si o civilizatie intreaga sa fie cladite pe minciuna?

– Celor mai slabi in credinta li se va fi strecurat indoiala…

– Nu conteaza, pentru ca in final, adevarul triumfa, lumina triumfa, dreptatea triumfa, minciuna piere, intunericul piere. Fortele antihriste si sistemul politic ateu nu vor reusi sa-l rupa definitiv pe om de Dumnezeu. Credinciosii umplu bisericile si se roaga necontenit. Am fost acum o saptamana la Dragomirestii de Maramures, unde am slujit in altarul de vara. Au fost prezenti trei, patru mii de oameni. Duminica aceasta am fost la Stramtura, unde alti trei, patru mii de credinciosi au asistat la slujba. De Sf. Gheorghe am fost la Poienile Izei. Satenii m-au primit la intrarea in sat cu caruta cu boi, impodobita de sarbatoare, si m-au dus pana la biserica. Mii de tarani, imbracati in straie nationale, acopereau o colina ca un covor de flori albe. Stralucea campul sub soare… Sigur, slabiciuni are toata lumea, e greu sa tii un echilibru, dar trebuie sa te straduiesti macar. Nimeni nu e desavarsit pe pamant. Numai Dumnezeu nu are umbra. Toata creatia are umbrele ei. In ultima vreme, am cautat sa lamuresc poporul asupra acestor lucruri, in predicile pe care le-am tinut.

„Pentru mine, poporul roman este sacru”

– Tinerii maramureseni pleaca in masa la munca in strainatate. A mai ramas vreo urma de sentiment national pe aceste meleaguri?

– Cred ca e bine ca tinerii nostri pleaca. Nu vor ramane acolo, ci se vor intoarce, imbogatiti spiritual, cultural, dar si cu un plus de civilizatie. Pe de alta parte, ei sunt ambasadorii cei mai buni ai Romaniei, caci arata Occidentului ca romanul este harnic, priceput, inventiv, corect, dornic sa invete cat mai mult… Sa stiti ca muncitorii romani sunt foarte apreciati peste granita, tocmai pentru aceste calitati. Secole intregi am stat izolati, am stat aici, ca o santinela la portile Europei, aparand continentul de ofensiva Islamului. Noi n-am fost cuceriti, islamizati, si prin noi, nici Vestul. Pe acest pamant s-a cantat numai „Slava lui Hristos!”. Am acest sentiment: daca nu era poporul roman aici, poate ca astazi Europa era islamica. Ar fi disparut cultura crestina.

– Nu exageram cand avem tendinta de a ne asuma astfel de merite?

– Nici vorba. Sa stiti de la mine: nu-i nici un loc mai sfant pe lume decat Romania. Nici macar Israel. Iar poporul roman este pentru mine sacru, dar la modul absolut, cu toate neputintele si pacatele lui.

– Preasfintia Voastra, isi vor pastra identitatea romanii care sunt la munca peste granita, in conditiile in care stau acolo ani multi, isi cresc copiii la scoli intr-o limba straina si n-au nici macar biserici unde sa se roage in romaneste?

– Aparent, exista riscul sa-si piarda identitatea. Dar realitatea este ca avem multi preoti in comunitatile romanesti din strainatate. Iar romanii sunt trup si suflet legati de tara prin Biserica Ortodoxa. Cand au un preot ortodox si un altar ortodox, se simt acasa. Nu cred ca isi vor pierde identitatea, din moment ce vor avea preoti si biserici ortodoxe. E o taina: identitatea noastra este in Hristos, pe care Il traim in ortodoxie. Asta a fost salvarea si in Ardeal. Daca nu exista Biserica Ortodoxa, Ardealul ar fi fost de mult maghiarizat integral. Nu-i partizanat confesional ce spun, e o realitate. Este meritul preotimii si al poporului, nu al ierarhiei, ca ne-am mentinut identitatea, si sub presiunea maghiara, si ne-o pastram si acum, in conditii de emigratie. Noi suntem pastori, dar laptele si lana le da turma.

– Pentru Preasfintia Voastra, muncitorul roman este model, poporul este sacru, iar virtutile sale ii vin din trairea ortodoxiei. Totusi, Dumnezeu ne-a mai certat, cu inundatii, cu seceta si altele, pentru pacatele noastre…

– Sa stiti ca inundatiile si celelalte napaste care se mai abat asupra noastra nu sunt pedepse de la Dumnezeu. Dumnezeu este bunatatea si rabdarea infinita, dar creatia pedepseste. Natura reactioneaza si pedepseste instrainarea noastra de Dumnezeu. Cand incalcam legile lui Dumnezeu, toate stihiile naturii, ca niste gardieni ai Domnului, se revolta si ne lovesc pentru a ne readuce la credinta. Creatia lui Dumnezeu il apara pe El de cuvantul nostru prost, de lipsa noastra de credinta, de rautatea noastra, de inversunarea noastra contra lui Dumnezeu. Cand faptele noastre il
neaga pe Dumnezeu, natura ne face sa suferim consecintele. Iata ce se intampla in tara noastra: lupta impotriva icoanelor, a lui Hristos, a Bisericii Lui, pe toate caile. Atmosfera e poluata moral. Si e normal ca pacatele sa atraga suferinte. Deocamdata, am primit numai cateva avertismente.

– Ati vorbit despre schimbarea mentalitatii. Biserica nu ar putea face ceva mai mult in acest sens?

– Biserica face tot ce e posibil omeneste, dar nu-i de ajuns. Prin Biserica, lumea a evoluat extraordinar de mult, la nivel planetar. Biserica l-a umanizat pe om. Eu vad o evolutie duhovniceasca spectaculoasa. In Romania, de pilda, mai ales dupa experienta groaznica a comunismului-ateu, s-a petrecut o intoarcere la credinta impresionanta. Dupa revolutie, s-au facut sute de biserici, nenumarate manastiri, s-au umplut manastirile de calugari, iar oamenii merg puhoi la biserica. Lumea isi da seama ca nu exista alta salvare decat Dumnezeu.

– Faptul ca bisericile sunt pline nu tine doar de conventie, de formalism?

– Evident ca nu. Sunt unii care intreaba: zici „Hristos a inviat!”, dar crezi in ce zici? Cum adica: pui credinta la indoiala? De ce ai spune „Hristos a inviat!”, daca nu ai crede? De ce-ai merge la biserica, daca nu ai crede? Lasa ca, sigur, un strop de indoiala este in fiecare om, deoarece credinta este un lucru atat de inalt si atat de tainic, incat nimeni nu poate spune ca este desavarsit in credinta. Tainele universului nu le putem cuprinde in mintea noastra. Numai daca esti inconstient poti spune: cred nelimitat. Cum spune barbatul care vine cu fiul sau la Hristos? „Cred, Doamne, dar ajuta necredintei mele!”.

– Spuneti ca Biserica a facut mult pentru schimbarea mentalitatilor. Iata insa ca n-a disparut mentalitatea aceea care ii indeamna pe unii ierarhi sa-i gireze pe unii oameni politici, pentru anumite avantaje.

– Nu e o greseala ca un ierarh sa ii stea alaturi unui politician, pentru ca daca nu-l lumineaza, cel putin nici nu-l intuneca. Evident ca nu suntem de acord cu partile rele ale politicienilor, cu abuzurile, cu derapajele de tot felul, cu manifestarile badaranesti. Dar tocmai de aceea e mai bine ca un om politic sa fie aproape de oamenii Bisericii, ca se vor impartasi si ei, pana la urma, de la luminita de viata adevarata care palpaie intr-un episcop. Nu trebuie cedat de la credinta, principiile si valorile noastre, dar e nevoie sa fim intelepti si sa nu indepartam de Biserica oameni care pot face bine, chiar daca mai gresesc.

„Cu unele concesii facute regimului comunist, Biserica a salvat sufletul poporului”

– Ma asteptam la o opinie mai severa din partea Preasfintiei Voastre, ca unul care nu ati acceptat compromisul, nici pe timpul comunismului, nici acum. Sunteti semnatar al apelului pentru responsabilizarea clasei politice, pe care l-a facut Sinodul Mitropolitan al Clujului, Albei, Crisanei si Maramuresului…

– Ca ati adus vorba, unii ierarhi sunt astazi condamnati public pentru compromisurile pe care le-au facut sub comunisti. Nu e corect. Cu totii am fost supusi vremurilor si nu preotii sunt cei mai vinovati. Intai ar trebui sa fie condamnati cei care au lucrat in aparatul de represiune: Securitate, Militie si Justitie. Ei au chinuit si condamnat sute de mii de oameni. Preotimea, in cea mai mare parte a sa, si-a facut datoria. Biserica a salvat sufletul poporului. Datorita anumitor concesii pe care le-au facut capii Bisericii, am avut scoli ortodoxe, publicatii ortodoxe, sarbatori, nimeni nu a ramas nebotezat, necununat sau neinmormantat cu preot.

– Daca admitem ca unele cedari ale ierarhiei ortodoxe au fost necesare pentru supravietuirea Bisericii, cum ramane cu preotii turnatori la Securitate? Una e sa te supui unor dispozitii politice si alta e sa accepti sa-ti torni enoriasii…

– Nu dezgropati mortii, ca nu facem nimanui vreun serviciu. Nu reparam nimic. Din pacatos poti deveni sfant. Aceasta e taina. Eu nu sunt pentru deconspirare, ci pentru pocairea tuturor.

– Pe Preasfintia Voastra a incercat sa va recruteze Securitatea?

– Da. Prin anii 70, poetul Ioan Alexandru, cu care eram bun prieten, ma invitase in Germania, unde avea o bursa. Am mers dupa pasaport la Securitate. Si un ofiter de acolo m-a luat cu binisorul, ca eu sunt un om apreciat in societate, ca pot fi de folos organelor, ca ar fi bine sa spun ce vad pe acolo, prin Germania, daca eventual sesizez ca exista dusmani ai poporului… I-am taiat-o: „Uite ce este, domnule, eu sunt preot, n-am doua fete. Nu pot fi cu o fata informator si cu alta preot”. Atunci, el mi-a spus sa merg acasa linistit, ca or sa ma anunte cand sa vin dupa acte. Nu m-au lasat sa plec.

– Deci, se putea rezista.

– Da.

– Si totusi, nu credeti ca este bine sa-i cunoastem pe cei care au facut pactul cu diavolul si prin aceasta si mult rau semenilor?

– Nu. Nici nu cred ca preotii au dat informatii care sa fi daunat cuiva. Cei mai multi informatori au fost constransi sa dea o declaratie sub presiune. Acea declaratie nu valoreaza nimic. Nu poti face raspunzator pe cineva pentru ca nu a avut suficienta tarie sa reziste la amenintari, santaj, presiune psihica, poate si la bataie. Eram episcop vicar la Cluj si venea cate un preot la mine plangand si imi spunea: „Ce ma fac, Preasfintite, ca ma obliga sa devin informator?”. Si eu ii spuneam: „Nu faci nimic, zici da, sigur, cand se va ivi ocazia, va voi spune ce voi afla”. Dar ai grija ca ocazia sa nu apara niciodata. Sa le spui la fel de cate ori vor veni la tine, pana te vor lasa in pace. Stiu cazuri de preoti care au semnat angajamente, au primit nume conspirativ (pe care eu il cunosteam), loc unde sa se intalneasca, dar n-au spus nimic. Pana la urma, multi au fost abandonati de Securitate.

– Dar Preasfintia Voastra n-ati semnat angajamentul cu Securitatea. De ce, daca oricum, era o chestiune benigna?

– Intai, cred ca este o chestiune de caracter. In al doilea rand, pe mine nu m-au avut cu nimic la mana. N-am fost nici chiabur, nici legionar. Nu mi-a fost frica. N-am avut interese. Nu m-am temut ca ma da afara din slujba. Am ajuns staret si episcop prin forta lucrurilor, nu ca am ravnit la vreun scaun. Altii au cedat, pentru ca aveau ceva de pierdut. In 59, cand au fost dati afara multi calugari din manastiri, eram staret la Rohia. I-am adunat pe calugari, le-am comunicat ce a hotarat autoritatea statului si i-am sfatuit sa nu se opuna. Unii ziceau ca nu dezbraca haina calugareasca, ca nu se barbieresc. Ce-i aia? Astea sunt forme, ne putem pastra calugaria si sufletul curat, si in afara lor. Merita sa suferi, dar pentru credinta, pentru Hristos, nu pentru o haina.

„Ii admir ca pe niste Hristosi pe toti cei care au suferit sub comunisti”

– Inchisorile comuniste au fost pline de oameni care au suferit pentru Hristos…

– Da, iar eu ii admir ca pe niste martiri, ca pe niste Hristosi, pe toti cei care au fost inchisi. Cu sau fara vina. Ca unii au fost claustrati si torturati fara nici un fel de motiv, altii sub diferite pretexte: au facut politica inainte de 44 sau erau considerati chiaburi, ori s-au opus regimului. Cunosc in mod profund ce-a patimit acest popor. Mi s-au spovedit multi din cei care au trecut prin puscariile comuniste si mi-au spus toate grozaviile de acolo. Cei care au fost in puscarie s-au jertfit pentru noi, toti. Pentru ca poporul roman a fost dator cu aceasta jertfa.

– Este posibila canonizarea unora dintre cei care s-au sfintit prin suferinta, in numele Domnului, in inchisori? Avem exemple si din randul clerului, cum e Parintele Daniil (Sandu Tudor), si din randul mirenilor, cum e Valeriu Gafencu.

– Ce inseamna sfant? Sfant e omul plin de har si de adevar. Toti cei care au suferit in inchisorile comuniste au fost plini de har si de adevar. Ei au fost bagati acolo pentru ca il aparau pe Hristos si Biserica lui, nu pentru ca erau chiaburi sau legionari. Ca au fost din cler sau nu, toti l-au marturisit pe Hristos si fac parte din randul marilor sfinti ai Bisericii Crestine, sunt eroii culturii si civilizatiei crestine. E plin cerul de ei. De aceea, toti au dreptul sa fie declarati de Biserica in randul sfintilor. Si nu numai cei din inchisori, ci si cei din afara inchisorilor, care au fost prigoniti de comunisti, au luptat in munti, sau au apelat la alte forme de rezistenta anti-comunista, deci contra lui satan. Poporul roman este un popor de martiri, iar Romania este o enclava dumnezeiasca.

„Steinhardt a fost un adevarat crestin. Era profund nostalgic dupa Hristos”

– Sfintia Voastra l-ati cunoscut pe Nicolae Steinhardt. Cum s-a intamplat? 

– Nicu Steinhardt cauta o manastire unde sa se retraga, nu sa se calugareasca, ci doar sa traiasca o viata crestina departe de tumultul lumii. Vazuse multe manastiri, dar nu l-a indemnat sufletul si poate ca nu l-au primit nici staretii, sa se stabileasca undeva. L-a intrebat pe Noica daca nu stie unde ar putea gasi o manastire care sa i se potriveasca. Iar Noica l-a trimis la mine, sa-i dau sfat. I-am zis sa viziteze manastirea Rohia si sa decida. A mers multi ani la Rohia; statea o saptamana, doua, trei si se intorcea in Bucuresti, unde avea prieteni si participa la viata literara; apoi revenea la Rohia, unde ii placea foarte mult. In anul 1980, s-a calugarit si a ramas la Rohia, unde a fost si bibliotecar. Securitatea se dadea cu capul de pereti cand auzea de Steinhardt. Nu-l voiau la Rohia si tot insistau pe langa staretul manastirii, Justin, care astazi este episcop vicar al Maramuresului, sa-l trimita la Bucuresti, unde voiau sa-l supravegheze cu cine intra in contact si ce face. Insa eu i-am spus staretului Justin de la inceput ca raspund pentru Steinhardt si, daca are necazuri cu securistii, sa-i trimita la mine. Iar el le-a zis: „Eu am porunca de la episcop sa-l primesc pe Steinhardt. Daca vreti, puteti vorbi cu episcopul”. N-au indraznit sa vina sa-mi spuna ceva. Manastirea l-a pus la treaba pe parintele Nicolae, care citea psalmii in biserica de plangeau peretii si predica fantastic. Staretul Justin i-a si spus o data: „Parinte Nicolae, mai domoleste tonul si stilul, ca ramane gol mormantul de la Rohia; astia o sa te fure intr-o noapte si n-o sa te mai vezi”. (rade) Nicu Steinhardt a fost un evreu autentic, un om reprezentativ pentru acest popor nobil, fapt care da valoare suplimentara convertirii sale la crestinism. Era profund nostalgic dupa Hristos, il regasise pe Mantuitorul si-i ducea dorul, dupa cum mi-a marturisit, ca unei persoane contemporane, ca unui om iubit de care inca il mai desparteau slabiciunile omenesti. Steinhardt a fost un adevarat crestin si un bun roman.

– Este adevarat ca dupa calugarire v-a intrebat daca mai are voie sa scrie? 

– Da. El cunostea foarte bine doctrina si obiceiurile Bisericii Catolice si a crezut ca si la noi este cenzura drastica. M-a intrebat daca mai are voie sa scrie. Eu i-am raspuns foarte sever: „Nu”. A inghetat. Si apoi, pe un ton mai bland, i-am spus: „Nu ca pana acum, ci mult mai mult”. Si m-a intrebat: „Dar ce sa scriu?”. Zic: „Ce te va lumina Dumnezeu”. „Dar s-ar putea ca uneori sa nu respect intru totul linia Bisericii”. L-am linistit: „Tot ce scrii va fi de la Dumnezeu”.

– In lumea ortodoxa, circula povesti legate de inmormantarea lui Steinhardt… 

– Da. Cand a murit parintele Nicolae, eram episcop vicar al Clujului si se stia ca il pretuiam. M-a sunat Cumpanasu, fost general de Securitate, care era seful Departamentului Cultelor: „Preasfintite, ati auzit ca a murit Steinhardt?”. „Da”, i-am raspuns. „Desigur, dumneata nu te vei duce la inmormantarea unui dusman al poporului”. I-am raspuns: „Vom vedea”. Si i-am inchis telefonul.
Peste catva timp, m-a sunat din nou: „Preasfintite, stii ca a murit Steinhardt?”. Zic: „Da”. „Doar nu te duci sa-l inmormantezi pe jidan?”. I-am raspuns la fel: „Vom vedea”. Si am pus receptorul in furca. A treia oara, m-a sunat foarte autoritar: „Stiti ca a murit Nicolae Steinhardt?”. Eu zic: „Da”. „Nu cumva sa mergeti la inmormantare!”. Atunci i-am spus arhiepiscopului Teofil ca vreau sa merg negresit la Rohia, sa-l inmormantez pe Steinhardt. Si el zice, ca de fiecare data cand nu voia sa ia o decizie: „N-am nimic impotriva”. Am plecat. A fost o inmormantare ca la carte, la care au participat vreo 60 de intelectuali de prima marime. Securitatea se temea sa nu se tina discursuri impotriva regimului, cu atatia fosti detinuti politici la un loc. Totul insa s-a desfasurat fara incidente, am vorbit numai eu si numai despre cine a fost parintele Nicolae, asemeni evreului fara viclesug din Scriptura.

Repere biografice

P.S. Justinian Chira, pe numele de botez Ioan, s-a nascut pe 28 mai 1921, la Plopis-Maramures. A urmat scoala primara in satul natal, apoi doi ani cursurile Liceului ortodox de baieti „Simion Stefan” din Cluj. Pe 12 martie 1941 a intrat ca frate la manastirea „Sf. Ana” din Rohia, unde a fost tuns in monahism un an mai tarziu. A fost hirotonit ierodiacon in 1942 si ieromonah in 1943. A urmat Seminarul Teologic Ortodox din Cluj, apoi Institutul Teologic Sibiu. A fost staret la Rohia (1941-1973), protosinghel (1948) si arhimandrit (1967), episcop vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului si Clujului (1973-1990), cu titlul de „Maramuresanul”. Din 1990 este episcop al Maramuresului si Satmarului. Este autor al mai multor volume, din care amintim „Darurile Bisericii”, „Viata Maicii Domnului” si „Lumina din lumina Nasterii si Invierii Domnului”.

(Formula As nr. 772, 11-18 Iun.2007)