Sorin Lavric: „Paştele este învierea Domnului, a naturii şi promisiunea învierii mele”

– medic, filosof, profesor şi scriitor –

„O vibraţie sufletească pluteşte în aer”

– În preajma marilor sărbători creştine, la noi, românii, pare că realitatea îşi schimbă, pentru o vre­me, culoarea. Atmosfera se încarcă de un „ceva” ne­definit, care ne emoţionează şi ne face să fim alt­fel. Este o realitate sau doar o sen­zaţie indusă de „co­mer­cia­liza­rea” evenimentelor religi­oase?

– E ceva aievea, nu e rezultatul sugestiei media­tice, ci mai degrabă o vibraţie sufletească ce pluteşte în aer. Mergi pe stradă şi zbârnâi ca o coardă, şi nu ştii prea bine de ce. Apoi îţi dai seama că sărbătoarea e un eveniment colectiv, e glasul co­munităţii, e vocea prie­te­nilor sau a iubitelor, e, într-un cuvânt, expre­sia adu­nării celor apropiaţi. Ni­meni nu poate celebra de unul sin­gur o în­tâmplare primordială cum e În­vie­rea. Sin­gur nu înseamnă absen­ţa celuilalt, ci lipsa unei co­mu­niuni, măcar la distanţă, cu ci­ne­va. Dacă stau singur în cameră şi mă gân­desc la fiinţa iubită, bu­cu­rându-mă că există undeva, îm­pre­jurarea aceasta tot sărbătorire se numeşte. A sărbători înseamnă a scoa­te din latenţă apartenenţa de grup a celor care se închină aceluiaşi zeu. Dacă zeii cărora ne în­chinăm sunt diferiţi, s-a ales praful de săr­bătoare. Toc­mai de aceea sărbătorile sunt selective şi segregare. Ele împart drastic comunităţile şi pun bariere nevăzute între popoare. E ca un spor de tensiune al cărei val prinde numai tribul care se închi­nă unui anumit totem. Se schimbă totemul, auto­mat se schimbă culoarea serbării.
La tensiunea aceasta se adaugă izbucnirea vegeta­ţiei, fenomen de explozie spontană, care nu-i poate lăsa nepăsători nici pe cei mai sleiţi semeni. Paştele e ridicarea în conştiinţă a unui episod întreit: evenimen­tul de atunci al Învierii lui Hristos, evenimentul de acum al învierii naturii şi, în fine, perspectiva încura­jatoare că într-o zi voi învia şi eu. Fără această întreită natură miraculoasă, Paştele ar fi o sindrofie anostă, în care nişte cheflii ar mai găsi încă un pretext să se în­doape. Întreita perspectivă face ca graniţele insului să dispară, şi atunci intri în dialog peste limitele obiş­nuite, îndrăgind copacii, păsările sau câinii.

– Care vă este cea mai frumoasă amintire de Paşti a copilăriei?

– Amintirea unică rămâne ciocnitul ouălor, atâta doar că, în entuziasmul meu infantil, obiceiul era golit de sens ritualic, fiind preschimbat într-o competiţie acerbă a cărei miză era „să-i înving pe toţi”. De aceea, înaintea mesei de prânz, luam castronul cu ouă şi le supuneam unei migăloase selecţii în privinţa rezisten­ţei la lovire. Examinam atent grosimea cojii, le ale­geam pe cele cu vârf prelung, apoi le supuneam per­cuţiei dentare (dacă suna compact la lovirea de canin, coaja era tare), le roteam în lumina ferestrei să găsesc eventual goluri interioare şi apoi aşteptam începerea mesei. În timp ce pofta gurmandică se dezlănţuia la cei maturi, pe mine mă preocupa exclusiv câştigarea războiului, insistând tiranic ca toţi să ciocnească cu mine, cu prerogativa subînţeleasă că eu eram mereu partea activă: ridicam oul, strigând tare, ca un salut războinic: „Hristos a înviat!”, şi, nemaiaşteptând să aud „Adevărat a înviat!”, plesneam celălalt ou, savu­rând spectacolul zdrobirii adversarului. Când propria mea armă se rupea, grimasa de decepţie mi-o înlătu­ram luând alt ou din rezerva strategică pe care mi-o pregătisem dinainte. Rastelul meu era verificat, pe când adversarilor nu le mai rămăseseră decât ciurucu­rile ce nu trecuseră testul de vitejie. Chiar şi aşa, aveam deseori parte de dezamăgirea de a fi învins de nişte outsideri care nu promiteau nimic la prima ve­dere. Când ceremo­nia ciocnirii se încheia, de obicei asta însemnând că toate ouăle fuseseră sparte, chiar şi cele pe care nu le mai putea mânca nimeni, pentru mine voluptatea mesei se sfârşea. Restul ţinea de uni­versul plat al conversaţiei adulţilor, din care vraja câm­­pului de luptă pierise: nu se mai auzea decât clin­chet de pahare, voie bună şi replici cordiale, adică de­ta­lii anodine, cu neputinţă de gustat de copilul îndră­gostit de „Titilică băiat fără frică” (un erou din cărţile de co­lorat, a cărui poveste o puneam pe maică-mea să mi-o citească până la exas­perare, şi sărmana se supu­nea torturii, în vreme ce eu trăiam, de fiecare dată, povestea cu o intensitate paroxistică, de parcă o au­zeam prima oară). Pentru mine, Titilică era mult mai real decât Hristos, şi cred că o copilărie aşa trebuie să fie, căci problema dum­nezeirii apare mai târziu, atunci când ceva în tine se rupe, cerând umplerea golului cu o perspectivă: atunci se iveşte Dumnezeu, prin con­ştientizarea unei fisuri pe care nu o aveam când eram mici.

– Dar o amintire din tinereţea coaptă?

– La liceu, în anii ’80, Paştele era prilej de escapa­dă nocturnă, o mică aventură fără prea multe accente creştine. Pe scurt, ne întâlneam că să ne distrăm, nu ca să ne apropiem de Hristos. Dată fiind supravegherea sub care trăiam în anii comunismului, părinţii evitau să fie văzuţi la bi­se­rică, de aceea ră­mâ­neau acasă, dar nouă, ele­vilor de li­ceu, frica de a ni se face re­fe­rat pen­tru imper­ti­nenţa ideo­logică de a fi mers la slujbă ne lipsea cu totul. De aceea, Paştele în­semna mer­sul în parc, adu­narea în gaşcă în jurul unei bănci, cân­tatul din chitare, spunerea de bancuri, urzirea de flirturi cu fetele, mult alcool şi tutun aşijderea. Cum Iugoslavia era aproape de Seve­rinul copilăriei mele, adică peste Du­năre, sârbii fiind nişte vecini cu un standard de viaţă la care noi pri­veam cu o consternare invidioasă, tot ce însemna bău­tură şi mahorcă în acei ani venea de la „cuscrii sârbi”. Pe la biserică treceam doar în fugă, spre a îngroşa rân­durile grupului, dar de cum se aprin­deau lumânările, plecam repede în cău­tarea unei alei umbroase. Nu a fost an în care o patrulă de miliţie să nu ne ridice din parc şi să ne ducă la secţia cea mai apro­piată, pe motiv că tulburăm liniştea publică, iar în secţie eram trecuţi nominal într-un ca­tastif, între­baţi, de rutină, ce căutăm după miezul nop­ţii în parc şi apoi trimişi acasă. Fireşte că nu ne du­ceam acasă, ci ne refugiam în casa unui prieten ai cărui părinţi ale­seseră să facă Paştele la ţară, iar acolo conti­nuam zaiafetul până dimineaţă.

„Dumnezeu era în mine şi nu ştiam”

– Cum vi-L imaginaţi pe Hris­tos în copilărie? În preajma sărbă­torilor, vă gândeaţi mai mult la El?

– Nu, nici vorbă să mă gândesc la Hristos în copi­lărie, lumea de nă­luci în care trăiam excludea gândul la Dumnezeu. Eram atât de copleşit de fanteziile vii în care mă zben­guiam de dimineaţă până seară, că mi s-ar fi părut o trădare a vocaţiei lăuntrice să-mi fugă min­tea la Hristos. Eram atât de înconjurat de spiriduşi, că noţiunea de Iisus nu intra în înţelegerea mea. Leo Fro­benius constată bizareria aceasta a copilăriei, că infantele trăieşte într-o lume magică, de esenţă pre­cum­­pănitor fantastică, de a cărei reali­tate nu numai că nu se îndoieşte, dar chiar priveşte contrariat secimea universului părintesc, unde lucrurile sunt de o pla­titu­dine drastică.

Când mama mi-a spus că va veni o zi când nu mă voi mai juca, am privit-o stupefiat, de parcă m-ar fi în­ştiinţat că de mâine nu voi mai avea ochi. Să nu mă joc însemna să abdic din condiţia de om. Nu puteam în ruptul capului să pricep ce ar fi aceea o viaţă fără joa­că, de aici şi privirea compătimitoare pe care o arun­cam părinţilor, în care vedeam nişte fiinţe învinse, pro­zaice, cărora pofta divină a jocului le dispăruse. „Săracii”, îmi spuneam, „dacă o să ajung ca ei, o să mă sinucid”. Şi am ajuns, dar nu m-am sinucis.
Pe Dumnezeu mi-l închipuiam după clişeul obiş­nuit, cu plete albe, plutind pe nori, dar pe dinăuntru, imaginea aceasta nu mă convinsese nicio­dată. Era doar rodul imitaţiei după mo­dele văzute, însă de mic intuiam că ele­mentul divin e în afara imagi­na­ţiei. Nu am avut candori tim­purii şi nici pre­senti­mente pre­co­ce. Viaţa era pur şi simplu un basm ne­contenit, în­tre somn şi veghe ne­fiind nicio deo­se­bire. Dum­nezeu era im­plicit în mine şi nu ştiam.

– Dar, astăzi, la vârsta deplinei ma­turităţi, vă mai emoţionează sfin­tele sărbători ale Paştilor?

– Emoţia începe în preajma Flo­riilor, ca o uvertură prevestind o simfonie frumoasă, şi apoi creşte în Săp­tămâna Mare, când slujbele deniilor te scot din rutina moţăielilor în fotoliu. Atunci e bine să te duci într-o biserică de suflet, de preferinţă una în­tunecoasă şi scutită de lumină artificială, cu un ecle­raj plăpând, descins din mucuri de lumânare. Acolo te străduieşti să preguşti ceea ce poate sau nu să se întâmple odată: ruptura învierii. Cea mai mare gre­şeală e să alegi o biserică păstorită de un preot fără gust mistic, care um­ple incinta cu revărsare de can­delabre luminate până la orbire, când jerbele scli­pi­toare îţi taie pofta de a mai sta acolo. Deniile au gust de prohod şi de sânge, de aceea incinta cuvenită tre­buie să se­me­ne cu mor­mân­tul. Deseori mi s-a întâm­plat să fug din bise­rici a căror tihnă era vio­lată de incan­des­cenţa unor becuri me­nite intero­gatoriilor, dar nu murmu­relor scă­pate în barbă. Iar vraja nopţii de Înviere stă în priveliştea limbilor de lumânare, care, după strigarea „Veniţi de luaţi lumi­nă!”, încep să se întindă ca niş­te tentacule, încolăcind mulţimea, pen­tru ca apoi, pe fundalul clipocirilor dese, să răsune, ca o înfiorătoare veste: „Hristos a înviat din morţi!”, a că­rei urmare, dacă nu ar fi un mesaj neverosimil sub unghi logic, ar stârni uimirea unui dialectician mân­dru de a constata legea negării nega­ţiei în versul „cu moartea pre moarte căl­când”. Clipele acestea de intonare repetată a versu­rilor au fiorul tulbure al ritualului ancestral. Cânţi cu­vin­tele fiindcă ştii că înaintea ta le-au mai cântat zeci de gene­raţii.

„Omul modern a făcut din Paşte un prilej de festin”

– În aşteptarea Paştelui, bucuria creş­tinului nu este trăită pe faţă, ca în Postul Crăciunului, ci se află într-un substrat din care răsare abia după Înviere. Tot pos­tul este unul aspru, cernit, plin de căinţă, lacrimi şi trudă a sufletului în faţa celui mai grav fapt pe care îl putea comite omul faţă de Dum­nezeu: să-şi ucidă Creatorul, după ce L-a batjocorit. Totuşi, cum poţi să fii trist, când ştii deja că la sfâr­şitul drumului te aşteaptă bucuria?

– Îmi amintesc de Paştele sărbătorit în minele de la Cavnic, de deţinuţii politici ai anului 1953, episod descris de părintele Liviu Brânzaş în cartea Raza din catacombă. Câteva sute de deţinuţi, aflaţi într-o galerie sub pământ, au stins cu toţii lămpaşele, au lăsat pentru câteva minute să domnească un întuneric com­plet, apoi cineva a scăpărat un amnar, lumina s-a dat din mână în mână, şi un sobor alcătuit din zeci de preoţi a început să cânte copleşitor „Hristos a înviat”. Scena e apoca­liptică, te în­gro­zeşte numai încercând să-ţi închipui cum arătau himere­le acelea fame­lice, bolnave şi disperate, la su­te de metri sub pământ, cân­tând cu groa­za morţii sub nas. Pă­rin­tele Brânzaş măr­turiseşte că în nicio altă îm­prejurare nu a simţit mai cutre­mu­rător sluj­ba În­vierii, ca în acea noap­te. Mo­ra­la? Fără dez­nădejdea dată de certi­tudi­nea morţii, eve­ni­mentul Învierii nu e resimţit în ade­văratul lui salt.

– Sursa bucu­riei este în săr­bă­to­rirea victoriei Bi­nelui sau în spe­ranţa care ni se dă? Cum per­cepe omul mo­dern Învierea?

– Dacă ar fi să fiu maliţios, aş spu­ne că omul mo­dern a făcut din Paşti un prilej de festin sau, cel mult, o ocazie de corvezi duminicale. Pentru el, a invoca Binele sau speranţa sunt simple formule retorice. În rea­litate, medicul, filosoful sau scriitorul au un ceas lăuntric ale cărui ace îi îndreaptă treptat spre asimi­larea Învierii. Unii nu o pot asimila în veci, mintea lor, de factură raţională, neputând primi vreodată formula ininteligibilă a Învierii. Căci ce e Învierea din punct de vedere raţional? O scorneală şi nimic mai mult. Nu­mai că viaţa are grijă să te pună în situaţii când mân­dria raţională sucombă în faţa suferinţei. Şi atunci te trezeşti şi capeţi îngăduinţă faţă de naturile dornice de argumente pozitive. Şi tot atunci afli că speranţa nu e un sentiment de lepădat, ci principiul obligatoriu de păstrare pe linia de plutire.

„Un popor fără sărbători sfinte e ca pilitura de fier căreia îi lipseşte magnetul”

 – Dacă în virtutea unui ucaz „corect politic” sau a pier­derii credinţei, lumea în­treagă ar rămâne fără cele două săr­bători car­di­nale: Cră­ciu­nul şi Paştele, ne-am putea vedea de-ale noastre mai departe, gă­sind sufi­ci­en­te alte motive de pe­trecere şi de bucurie? Ce ne-ar lip­si? Ce nu poa­te fi înlo­cuit?

– Ne-ar lip­si con­ştiinţa unui ritm organic, sub cadenţa căruia tre­saltă periodic a­ceste mari organis­me care sunt po­poarele. Un popor fără sărbători sfinte e ca pilitura de fier căreia îi lipseşte magnetul menit a-l strânge în câmpuri de forţă. Paştele este câmpul de for­ţă al unei naţii creş­tine, iar ea nu are decât prea puţin de-a face cu dis­poziţia mercantilă a euforiei comer­ciale. Crăciunul şi Paştele sunt peri­oadele de apogeu din conştiinţa unui neam, căci sărbătoarea cere ritual colectiv, iar colec­tivul înseamnă strămoşii care au rostit, la rândul lor, cuvinte precum „Hristos a înviat din morţi!”. Le spun la rândul meu şi, în felul acesta, sunt una cu ei. Aceasta e comuniunea creştină.

(Formula As, nr. 1114 din 17 – 24 Apr. 2014)