Anularea alegerilor din 2024 nu a fost o eroare de sistem, ci semnalul unei schimbări radicale a democrației noastre originale, către o dictatură la fel de originală. El a urmat firesc manipulării electorale din iunie 2024, cînd au fost comasate alegerile locale cu cele europarlamentare, și mai ales abuzurilor din timpul pandemiei. Toate acestea arată că există un plan. Sau că, dacă nu a fost un plan, acum este urmat unul, pe linia deschisă de experimentaul de supunere din anii 20020 – 2022. E confirmată această teză chiar președintele Nicușor Dan.
În prea lunga lui conferință de presă de marți seara, șeful statului român ne-a spus pe șleau că acest regim este unul de tranziție către dictatură. Nu către o dictatură personală, căci liderii țării nu fac ce vor ei, ci a unor forțe externe, mai mult sau mai puțin discrete, să nu le zic oculte, că pe unele le-a indicat chiar Dan.
Președintele a făcut o declarație extrem de gravă, la care însă jurnaliștii nici n-au tresărit: „De ce am exclus AUR de la guvernare? Pentru că ratingul de țară ar fi fost retrogradat într-o săptămînă”.
Citiți fraza de două ori! Șeful statului nu spune că AUR nu era capabil să adune o majoritate, cum probabil stau lucrurile, ci că l-a exclus. Și arată motivul: unul extern, nu intern.
Diferența e enormă. „Nu are majoritate” – este o constatare. „L-am exclus” – este o decizie. Iar motivul invocat, ratingul de țară, ar fi rămas valabil oricîte mandate ar fi avut AUR în Parlament.
Departe de mine gîndul de a lua apărarea AUR. Am prea multe să reproșez actualei direcții politice a partidului și leadership-ului său. Pe mine mă interesează principiul. Puneți în locul AUR orice alt partid și fraza rămîne la fel de gravă.
Constituția îi dă președintelui un rol limitat la formarea guvernului: desemnează un candidat care are șanse să obțină încrederea Parlamentului. Atît. Programul, alianțele, majoritatea sînt treaba parlamentarilor.
Partidele pot refuza să guverneze alături de o formațiune. O rezervă igienică față de un partid sau altul este o alegere politică, iar electoratul o judecă la urne. Dar ce pot face jucătorii politici nu poate face arbitrul, ”mediatorul” – așa cum se pretinde a fi Nicușor Dan. Cînd arbitrul face echipa și o favorizează, nu mai avem nici competiție politică, nici stat de drept, nici democrație, ci un simulacru jenant de meci politic.
Votul egal din Constituție nu înseamnă doar că fiecare cetățean primește o ștampilă pe care o poate folosi cum vrea, ci că fiecare vot cîntărește la fel cînd se formează puterea. Dacă milioane de voturi sînt declarate dinainte fără efect la guvernare, egalitatea rămîne doar pe hîrtie. Oamenii au votat, parlamentarii lor stau în bănci, dar cineva a hotărît deja că nu vor conta niciodată.
Argumentul rating-ului este cel mai periculos tocmai pentru că sună cuminte. Cine ar vrea să plătească dobînzi mai mari?
Numai că, dacă un partid poate fi ținut departe de guvernare pentru că nu le place piețelor, atunci piețele decid cine conduce România. Iar criteriul se poate întoarce împotriva oricui are un program economic care nu convine creditorilor.
România a mai trăit asta. Pînă în 1918 am avut vot cenzitar: colegiile electorale erau împărțite după avere, iar votul latifundiarilor cîntărea mai mult decît al țăranului. Acum avem un vot cenzitar de tip nou. Toți votăm la fel, dar contează doar voturile date pe placul agențiilor de rating.
În spatele acestei logici stă o teorie la modă: democrația militant (apud Karl Loewenstein), după cum foarte bine observă avocatul Toni Neacșu. Această teorie s-a născut în anii ’30, din teama legitimă că o democrație poate fi distrusă de cei care se folosesc de libertățile ei. Problema e cine hotărăște cine sînt dușmanii. Nu mai hotărăsc alegătorii, ci o autoritate care se crede chemată să-i apere de propriile alegeri. Din acel moment, suveranitatea s-a mutat, pe tăcute, de la popor la supraveghetorii lui.
Așa s-a întîmplat pe 6 decembrie 2024, cînd Curtea Constituțională a României a anulat alegerile prezidențiale după ce votaseră milioane de oameni. Decizia ne-a fost prezentată drept apărare a democrației.
De atunci, mulți români au înțeles că votul lor contează doar dacă e dat „cum trebuie”. Sondajele de azi, care îi sperie pe cei care aplaudau atunci, se explică în bună măsură prin asta.
Anularea din 2024 n-a rămas un accident. A devenit metodă. Marți seară, metoda a fost enunțată senin, de la cea mai înaltă tribună a țării. Și asumată official.
Istoria noastră mai cunoaște un șef de stat care alegea guvernele peste capul alegătorilor. În decembrie 1937, Carol al II-lea a dat guvernarea unui partid care luase 9% din voturi. În februarie 1938, România intra în dictatura regală.
Nu spun că Nicușor Dan este Carol al II-lea, pentru că nu are anvergura acestuia din urmă – dincolo de toate viciile regelui. Dar când președinte hotărăște cine are voie la guvernare nu mai este arbitrul statului, ci partizanul unei tabere.
Paradoxal, președintele le-a oferit celor care cer suspendarea lui cel mai bun argument posibil. Nimeni nu i-ar fi putut formula o acuzație mai clară decît cea pe care și-a formulat-o singur.
Pentru orice regulă politică există un test simplu. Ați accepta-o dacă ar fi aplicată împotriva voastră, de un președinte de altă culoare politică?
Cei care, din aversiune față de AUR, sînt de acord cu atitudinea președintelui să-și pună întrebarea. Dacă răspunsul e nu, regula e proastă. Dacă răspunsul e da, au renunțat deja la democrație.