Alternativa pentru Germania a luat 44% în Saxonia-Anhalt. Nu e un număr, ci un cutremur.
Uniunea Creștin-Democrată (CDU), partidul care a dat o cancelară Germaniei și o președintă Comisie Europene, s-a prăbușit de la 37% la 17%. Jumătate din electoratul ei a plecat în cinci ani. Iar cea mai mare parte a plecat direct spre AfD, care a urcat de la 21% la 44%. Douăzeci și trei de puncte cîștigate din zestrea partidelor vechi.
Social-democrații, al căror lider a fost cancelar pînă acum cîteva luni, au coborît sub 10%, depășiți și de verzi, și de foștii comuniști din Die Linke. E umilința totală pentru un partid care s-a crezut multă vreme vocea muncitorului german.
Iar Germania nu e un caz izolat. Este doar cea mai recentă piesă dintr-un puzzle care se completează, an de an, în toată Europa.
Naționaliștii din Franța, Marea Britanie, Spania și Portugalia sînt în top
În Franța, Rassemblement National conduce sondajele cu 35%, deși Marine Le Pen a fost scoasă din cursă printr-o condamnare judiciară. Se cheamă justițiarism selectiv și funcționează la fel peste tot: cînd nu poți învinge un adversar la vot, îl elimini prin tribunal.
În Portugalia, partidul Chega a urcat de la 7% la 18% în doi ani, iar liderul lui, André Ventura, a ajuns pe locul doi la prezidențiale, cu peste 23%.
În Marea Britanie, Reform UK, partidul lui Nigel Farage, a cucerit în mai peste 1.400 de mandate locale, luînd bastioane care fuseseră laburiste de generații. E adevărat că vara a adus și un reflux, cu laburiștii care au recuperat teren sub un premier nou. Dar și asta e o lecție: valul conservator nu urcă în linie dreaptă, ci prin salturi și retrageri, ca marea.
În Spania, Vox rămîne suficient de puternic încît dreapta clasică să nu mai poată guverna fără el, oricît s-ar zbate să pretindă contrariul.
În Italia, Giorgia Meloni guvernează de patru ani și se pregătește de al doilea mandat. Ea arată etapa următoare a fenomenului: nu doar ascensiunea, ci și proba de foc a treburilor publice. Și cu toat acestea aste amenințată srios de un nou intrat, generalul Roberto Vannacci, liderul partidului naționalist Futuro Nazionale.
Iar Ungaria? Aici presa de la noi s-a grăbit să bată toba. Viktor Orban a pierdut puterea, după 16 ani, în fața lui Peter Magyar. „Vedeți, valul s-a rupt!”, au strigat comentatorii obosiți să tot anunțe sfîrșitul suveranismului. Numai că Magyar nu vine din stînga înviată, ci dintr-o ruptură în interiorul aceleiași familii politice, cu un discurs pro-european, dar și el de dreapta. Nu e revanșa progresismului, e uzura unui singur brand, ținut prea mult la putere fără să mai livreze nimic nou. E o lecție pentru toți conservatorii, inclusiv pentru noi: electoratul e loial ideilor, nu etichetelor. Cine se instalează la guvernare și uită de ce a fost votat riscă exact soarta lui Orban – nu în fața stîngii, ci în fața unui rival mai proaspăt de pe același cîmp.
Ce au în comun toate aceste țări?
Sărăcirea produsă de dezindustrializare și de facturile la energie – costurile unui ”pact verde European” care nu este decît o ideologie utopică și distructivă.
Migrația necontrolată, ignorată de partidele vechi timp de un deceniu, pînă cînd oamenii au încetat s-o mai suporte în tăcere.
Și, peste toate, aroganța establishment-ului, care în loc să asculte, a ales să excludă, să interzică, să judece, provocînd nemulțumire și frustrare, care, previzibil, și-au găsit expresia politică.
De ce întîrzie valul național-conservator România?
România are o clasă politică în marea ei alcătuire învechită în rele – chiar și în cazul multora dintre exponenții ei mai proaspăt intrați în politică.
Cea mai mare parte dintre români nu se simt reprezentați politic și de aceea nici nu votează.
În plus, majoritatea covîrșitoare a românilor nici nu mai pot crede într-o politică fără reguli. Anularea alegerilor prezidențiale din 2024, fără explicații credibile, a aruncat în aer orice încredere.
Economia românească ese sufocată de datorii și de austeritate impusă din exterior.
Iată cîteva cauze care, în mod paradoxal, pot determina deopotrivă creșterea sau limitarea valului conservator.
Spre deosebire de Germania sau Franța, unde nemulțumirea s-a strîns într-un singur pumn, la noi ea s-a împrăștiat în mai multe formațiuni care se află în competiție, după ce principala formațiune de opoziție parlamentară, ”partidul revoltei”, AUR, a dat semne că a fost luat în captivitate și a început să-și atace liderii care se luptau pentru a-l elibera.
Și-apoi, un alt motiv este că partea cea mai vizibilă a mișcării, AUR, a excelat la proteste, dar nu a convins cu un proiect serios de guvernare, preferînd ”marketingul politic” soluțiilor viabile și credibile.
Și pentru că răspunsul statului român la această nemulțumire n-a fost ”cordonul sanitar” de tip occidental, ci ceva mai vechi și mai cunoscut nouă: anularea jocului – cînd cîștigătorul e indezirabil –, luarea în prizonierat a unor lideri – care acum răspund la ordin – și compromiterea ideilor prin declanșarea și întreținerea unor scandaluri în jurul lor sau a celor care le încarnează.
Soluții
Noi, Acțiunea Conservatoare (ACT), am sesizat toate acestea și facem eforturi pentru a le contracara.
Am recuperat și ducem mai departe acea parte curată a mișcării național-conservatoare – construită în ultimele trei decenii, cu eforturi inimaginabile și prin bătălii care au lăsat urme –, care mai este animată de valori și principii și care nu a renunțat la idealurile inițiale.
Am exprimat o viziune coerentă și credibilă pentru România, într-un proiect de țară bine articulat ”România Puternică”. Și am propus: refondarea statului român. (A se vedea rezoluția adoptată la primul congres, precum și cartea Statul care servește națiunea, pe care am scris-o în acest sens).
Am avitat orice asociere compromițătoare sau care ne obligă, precum și finanțări care ne pot răpi libertatea.
Avertisment
Saxonia-Anhalt și Ungaria ne spun, din unghiuri opuse, același lucru: electoratul conservator poate fi cîștigat masiv, dar la fel de repede poate fi și pierdut, dacă cei care pretind că-l reprezintă nu-i oferă decît furie.
Miza noastră nu e să copiem Germania sau Ungaria. E să înțelegem, la timp, mecanismul din spatele lor. Și să construim, cu răbdare și fără vanitate, o alternativă de guvernare pe care românii s-o creadă, nu doar s-o aplaude.