Cât ne costă școala „gratuită” în România

Sau despre costurile pe care le plătim individual și ca societate pentru că statul nu investește suficient în educație

Luni, 7 septembrie, copiii vor intra din nou în bănci, cu ghiozdane noi și emoții vechi. Pentru ei, prima zi de școală a fiecărui an înseamnă un început. Pentru părinții lor, înseamnă, de fapt, sfârșitul unui maraton de cumpărături, care a golit deja bugetul lunii august: rechizite, haine, un ghiozdan „ergonomic”, o pereche de adidași, poate o uniformă nouă, comandată la clasă pentru a treia oară în tot atâția ani. Toate acestea, într-o țară în care Constituția garantează învățământul de stat gratuit. Pe hârtie, da. În portofelul fiecărei familii, nu.

Am adunat cifrele – de la costul unui penar echipat până la procentul din PIB alocat prin lege educației și niciodată respectat – pentru a răspunde la o întrebare simplă, dar incomodă: cât ne costă, de fapt, gratuitatea învățământului românesc și cât ne costă, ca țară, faptul că nu investim suficient în el?

Costul pe familie

Manualele „gratuite” pe care le primesc elevii la începutul anului sunt, de multe ori, exemplare vechi, uzate, cu pagini lipsă sau coperte rupte, moștenite de la generațiile anterioare — motiv pentru care tot mai mulți părinți cumpără suplimentar manuale auxiliare și culegeri, deși acestea nu figurează niciodată în statisticile oficiale ca „lipsă de finanțare”, ci ca „opțiune a familiei”.

Estimările pentru anul școlar 2026–2027, realizate pe baza prețurilor curente de retail, arată un tablou pe categorii de cheltuieli:

Cu alte cuvinte, chiar și în varianta cea mai austeră – fără ghiozdan nou, cu haine moștenite, fără transport plătit și fără activități extrașcolare – o familie tot ajunge la aproape 4.000 de lei pe an pentru un singur copil. Organizația Salvați Copiii calculează un cost mediu anual de 9.818 lei per copil în 2025, cu aproape 3.100 de lei mai mult decât în 2021. O creștere greu de explicat doar prin inflație, într-un interval în care prețurile de consum au urcat, cumulat, cu circa 35–40%.

La aceasta se adaugă un obicei devenit aproape normă în multe școli: uniforma de clasă, decisă anual de comitetul de părinți, diferită de la un an la altul, deci imposibil de moștenit de la fratele mai mare sau de reutilizat anul următor. Practic, o „taxă” vestimentară recurentă, care se adaugă peste rechizite și haine de sezon, fără nicio relevanță pedagogică, dar cu efect direct asupra bugetului familiei.

Nu în ultimul rând, „nevoile noi ale claselor” – table inteligente, proiectoare, materiale digitale – ajung frecvent tot în sarcina părinților, prin contribuții „benevole” la fondul clasei, pentru că finanțarea publică nu ține pasul cu dotarea pe care o cere un învățământ modern.

Aproape 6 din 10 familii cu venituri mici, potrivit Salvați Copiii, nu pot acoperi aceste cheltuieli fără sprijin extern.

Statul plătește sub jumătate din ce spune propria lege

Legea Educației Naționale din 2011 prevedea alocarea a 6% din PIB pentru învățământ. Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023, care a înlocuit-o, a renunțat la reperul de 6% din PIB și l-a înlocuit cu 15% din cheltuielile bugetului general consolidate. O formulă care, teoretic, ar trebui să producă un rezultat similar. În practică, niciunul dintre cele două praguri nu a fost atins vreodată integral.

Bugetul Educației pentru 2026 a fost proiectat inițial la 57,3 miliarde de lei  (sub alocarea din 2025) și a fost ulterior majorat, în varianta adoptată, la aproximativ 64,8 miliarde de lei.

Chiar și în varianta mai generoasă, suma reprezintă circa 3% din PIB, adică jumătate din ținta legală de 6%.

Diferența față de pragul legal este de peste 55–65 de miliarde de lei anual, bani care, teoretic, ar trebui să acopere exact ce astăzi cade în sarcina părinților: manuale noi, dotări digitale, transport, mese calde, sprijin pentru elevii din familii vulnerabile.

„A existat un pact, cred că de prin 2007, în care toate partidele au semnat că vor duce bugetul educației la 6% din produsul intern brut. A venit o lege în 2011 care a specificat că va acorda 6% din produsul intern brut și după aceea au tot amânat.” – ministrul Educației, Mihai Dimian, mai 2026

Și acei bani puțini nu ajung acolo unde ar avea cel mai mare efect.

Potrivit unui studiu privind subfinanțarea cronică a educației românești, contribuțiile private din educație rămân la o fracțiune din media europeană, iar cheltuiala publică favorizează sistematic învățământul superior în detrimentul celui preșcolar și primar – exact segmentele unde investiția are, potrivit cercetărilor internaționale, cel mai mare randament pe termen lung.

Prețul real al subfinanțării: abandon și analfabetism funcțional

Consecințele nu sunt abstracte. România are cea mai ridicată rată de părăsire timpurie a școlii din Uniunea Europeană: 16,8% în 2024, față de o medie europeană de 9,3%.

În mediul rural, indicatorul urcă la 26,3%, de peste cinci ori mai mult decât în marile orașe (5%).

Rata abandonului în gimnaziu a crescut de la 12,3% în 2021 la peste 17% în 2024, iar în liceu, de la 23% la peste 27% în același interval.

La nivelul întregii populații școlare, peste 425.000 de copii cu vârste între 7 și 17 ani se aflau, la începutul anului 2025, complet în afara sistemului de educație. Aproape 19% din populația rezidentă de această vârstă.

România are, totodată, cea mai scăzută rată din UE de participare la educația timpurie (copii între 3 ani și vârsta obligatorie de școlarizare): 76,5%, față de o medie europeană de 95%.

Pentru cei care rămân în sistem, rezultatele nu sunt mult mai încurajatoare. Testele PISA 2022 arată că 33,2% dintre elevii români de 15 ani se încadrează la analfabetism funcțional – sub nivelul minim de competență simultan la citire, matematică și științe –, față de o medie OCDE de 16,4%, adică dublu.

Pe domenii separate, aproape jumătate dintre elevi (49%) nu ating nivelul minim la matematică, 42% la citire și 44% la științe.

România ocupă locul 45 din 81 de state și teritorii testate și penultimul loc între țările UE, înaintea Bulgariei.

Aceste cifre nu sunt doar un eșec educațional, sunt o factură economică.

Un raport realizat de Universitatea din București pentru AmCham România estimează că impactul economic cumulat al abandonului școlar din ultimii 11 ani se ridică la aproximativ 15,7 miliarde de euro doar în costuri deja înregistrate (5,23% din PIB-ul anual), iar costurile totale, calculate pe întreaga durată de viață a persoanelor afectate, ajung la 35,67% din PIB-ul anual al țării, aproape 107 miliarde de euro.

O persoană care abandonează școala câștigă, în medie, cu 190.473 de euro mai puțin pe parcursul vieții active decât un absolvent de liceu, generează costuri de sănătate de 1,5–2 ori mai mari și contribuie mai puțin la buget prin taxe și contribuții niciodată plătite.

Cea mai ieftină investiție posibilă

Dacă privim educația ca pe un raport investiție–profit, așa cum recomandă autorii studiului AmCham, concluzia devine greu de contestat: fiecare leu neinvestit acum în educație se întoarce, peste 10-15 ani, ca o cheltuială de câteva ori mai mare în asistență socială, sănătate, justiție și productivitate pierdută.

Un raport UNICEF privind subfinanțarea educației românești estimează că o creștere treptată a cheltuielilor cu educația până la 6% din PIB ar fi putut ridica ritmul de creștere economică a României la 2,7–2,95% anual, față de 2% în scenariul real, între 2015 și 2025.

Comparativ cu costurile abandonului școlar și ale analfabetismului funcțional, lista beneficiilor unei investiții solide în educație este, de fapt, o listă a problemelor pe care România le-ar putea evita:

• Productivitate și PIB mai mari. Fiecare an suplimentar de școlarizare medie crește veniturile individuale și, cumulat, contribuția la buget prin taxe și contribuții sociale;
• Costuri de sănătate mai mici. Persoanele cu educație mai solidă au, potrivit datelor citate în studiul AmCham, cheltuieli medicale de 1,5–2 ori mai reduse pe parcursul vieții;
• Mai puțină dependență de asistența social. Capitalul uman mai bun reduce nevoia de prestații sociale pe termen lung, conform concluziilor studiului UNICEF;
• Rate mai mici de infracționalitate. Literatura economică citată în analizele de profil asociază constant nivelul de educație cu rate mai scăzute de criminalitate;
• Reducerea decalajului urban–rural. Investiția în educația timpurie și în învățământul primar are cel mai mare randament dintre toate nivelurile de educație, potrivit studiilor internaționale citate de UNICEF;
• O forță de muncă mai bine pregătită. Cu efecte directe asupra atractivității investiționale a țării și asupra competitivității economiei românești în UE.

Cu alte cuvinte: banii pe care astăzi îi cere societatea de la părinți, sub forma penarelor, ghiozdanelor și uniformelor de clasă, sunt exact banii pe care statul refuză să-i aloce prin buget. Iar diferența dintre cele două sume, cea plătită de familii și cea pe care legea o prevede pentru stat, se regăsește, peste un deceniu, în abandon școlar, analfabetism funcțional și, în cele din urmă, într-o economie care crește mai încet decât ar putea.

Cum ne îngrijim, de fapt, de noile generații?

Răspunsul, din cifrele de mai sus, este limpede: insuficient.

Bugetul alocat efectiv educației acoperă, în cel mai bun caz, jumătate din ce prevede legea.

Banii publici merg preponderent spre salarii și cheltuieli curente, lăsând investițiile în infrastructură, manuale de calitate, dotări digitale și programe de prevenire a abandonului să depindă, în mare parte, de fonduri europene precum PNRR sau de contribuția directă a părinților.

Rezultatul este un sistem în care „gratuitatea” constituțională a devenit, în bugetul real al fiecărei familii, una dintre cele mai costisitoare povești ale toamnei.

Luni, milioane de părinți vor semna ultima chitanță a sezonului „back to school”.

Întrebarea pe care ar trebui să și-o pună fiecare dintre noi, dincolo de nota de plată din septembrie, este alta: cât va costa România, peste zece ani, faptul că astăzi nu a vrut să investească acei bani ea însăși?